DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

19 iunie 2013

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE INIMA OMULUI


Motto: „Vis necuprins este inima ta“ Sfântul Macarie Egipteanul
                                         
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Inima este nu numai organul corpului care face să circule sângele, ci şi locul şi centrul vieţii spirituale: „Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă  şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei“ (Matei 13:15). Termenul folosit în Noul Testament are mai ales sens figurat, cu multe semnificaţii şi sub diverse aspecte. Se zice că inima are ochi care Îl pot vedea pe Dumnezeu: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5:8). În Sfânta Scriptură se vorbeşte de inima pământului, adică mormântul în care a stat mort trupul Fiului Omului trei zile: „Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiului Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi“ (Matei 12:40). Inima omului a fost dintru început locaşul lui Dumnezeu, după care, prin păcatul neascultării, a devenit sălaş al vicleanului diavol; acesta i-a întunecat mintea ca să nu priceapă cu inima, făcându-l să urmeze „poftele inimii“ (Romani 1:21-24). De la acest fapt se vorbeşte de „cugetele rele ale inimii“, de faptele cele rele care ies din inima omului şi de comoara cea rea a inimii, căci „omul rău scoate cele rele din comoara cea rea a inimii lui“ (Matei 12:35), căci „din prisosul inimii lui grăieşte gura lui“ (Matei 12:34). Când Sfântul Apostol Petru mustra pe Anania şi pe Safira, le zicea: „Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei?“ (Matei 5:3).
Hristos, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca prin lucrarea mântuitoare şi prin jertfa Sa de pe cruce să alunge diavolii din oameni şi din inimile lor: „Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu, scot pe demoni, iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 11: 20). El avea să-i izbăvească pe oameni din robia diavolului, a păcatului şi a morţii şi să le cureţe inimile de întinăciunea păcatului, prin sângele Său (Matei 26:28). În felul acesta, Dumnezeu devine iarăşi stăpânul omului, iar inima omului, redevine lăcaşul Său, prin harul înfierii, pentru că „iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă“ (Romani 5:5).

Inima este izvorul credinţei şi al mântuirii
 Sfântul Evanghelist Luca ne îndeamnă să ne agonisim comori în ceruri pentru că „unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră“ (Luca 12:33). Inima este izvorul credinţei şi al mântuirii: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede cu inima ta că Dumnezeu, L-a înviat din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire“ (Romani 10:9-10). Dar tot în Biblie se vorbeşte şi despre „inimi învârtoşate“ care pricep greu sau refuză să priceapă şi de asemenea se vorbeşte de „inimi viclene“ puse în slujba vicleanului diavol.

În inima omului stă scrisă legea conştiinţei morale
Din Epistola către Romani se poate vedea clar că legea conştiinţei stă scrisă în inima omului: „Când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege. Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără“ (Romani 2:14-15). Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că noţiunea de renaştere spirituală este legată de simbolul inimii. Inimile în tainiţele lor sunt ca o unică fecioară, care strigă: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea. Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta“ (Psalm 56:10). Pline de adânci înţelesuri sunt referirile la „inima străpunsă“, „inima curată“ sau „inima desăvârşită“. Sfântul Diadoh al Foticeii spune că „cel curăţit de patimi ajunge la curăţirea inimii şi simţirea inimii“. Despre conştiinţă, Părintele Paisie Olaru spune: „Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le ne smereşte“.
 

Tronul iubirii este inima omului
Nimeni nu-l are pe Hristos, dacă Îl are doar pe buzele sale.
Precum nimeni nu Îl are pe Hristos, care Îl are doar pe hârtie (în certificatul de Botez).
Nimeni nu-l are pe Hristos, dacă Îl are doar pe perete.
Nimeni nu-l are pe Hristos, care Îl are doar într-un muzeu al trecutului.
Cu adevărat Îl are pe Hristos acel om care Îl are pe Hristos în inima lui. Căci Hristos este iubire, iar tronul iubirii este inima omului.

Dacă în inima ta se află Hristos, atunci cu adevărat El îţi este ţie Domn. 

Dar dacă El se află doar pe buzele tale, sau pe hârtie, sau pe perete, sau într-un muzeu al trecutului vieţii tale - atunci, chiar dacă tu Îl numeşti Dumnezeu - pentru tine El nu rămâne decât un fel de jucărie. Fii atent, omule, că nimeni nu se poate juca cu Dumnezeu fără să rămână nepedepsit.

Inima este un organ relativ mic, dar Dumnezeu Se poate sălăşlui în el. Când Dumnezeu Se sălăşluieşte în el, atunci inima este plină, plină cu îmbelşugare, şi nimic altceva nu mai poate să încapă în ea. Chiar dacă toată lumea s-ar sălăşlui în ea, dar Dumnezeu nu S-ar afla acolo, atunci cu adevărat tot pustie ar fi. De aceea, să-L lăsăm pe Hristos, Cel Care a înviat din morţi şi Domnul Cel pururea viu - să toarne credinţa în inimile noastre, astfel încât să le umple pe ele, şi să le umple cu îmbelşugare. Căci El nu poate veni să se sălăşluiască în inimile noastre decât prin credinţă.
      
Dacă nu ai credinţă, atunci Hristos rămâne doar pe buze, pe hârtie, pe perete şi într-un muzeu al trecutului. Şi ce folos poţi avea din asta? Ce folos poţi afla din aceea că ţii pe Hristos pe buze, iar în inimă ţii moartea? Dacă în inimă ţii lumea, nu pe Hristos, atunci moartea o ţii în inimă, iar viaţa doar pe buze. Apa nu ajută la nimic dacă rămâne doar pe buzele celui însetat. Lasă–L pe Hristos să pătrundă şi să Se sălăşluiască în inima ta, iar tu vei rămâne adevăr şi vei simţi pururi o dulceaţă negrăită. Cât de frumos este îndemnul Sfântului Teofan Zăvorâtul:

„Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu“. 

Acestea toate ştiind, să ridicăm ochii către cer şi să zicem din adâncul inimii:
„O, Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, Carele ai înviat a treia zi din mormânt, curăţeşte inimile noastre de toţi oaspeţii prefăcuţi şi ucigaşi care s-au sălăşluit întru ea şi vino Însuţi şi locuieşte în ele, ca totdeauna să Te slăvim şi să trăim întru Tine, Căci Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!“   

Cugetare
„Păzeşte-ti inima creştine!“ Aşa grăiau în trecut duhovnicii cei mari şi încercaţi. Sfântul Ioan de Kronstadt îndemna la fel în zilele noastre: 

„Inima este fină şi subtilă, ea este duhovnicească şi cerească prin natura ei. Păziţi-o bine pe ea. Nu o împovăraţi, nu o faceţi trupească, fiţi cumpătaţi până la extremă în mâncare şi în băutură, precum în tot confortul trupesc în general. Inima este templul lui Dumnezeu“. 

Căci „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el“ (1 Corinteni 3:17). Trăirea şi experienţa duhovnicească cea din timpurile străvechi este identică cu trăirea şi experienţa duhovnicească din zilele noastre, cu condiţia ca şi mărturisirea credinţei să fie identică. Cunoaşterea dumnezeiască la care au ajuns nevoitorii cei de demult nu diferea de cunoaşterea dumnezeiască pe care, cu harul Aceluiaşi Dumnezeu, o ating nevoitorii de astăzi. Căci aşa cum Hristos Acelaşi a fost, atunci ca şi astăzi şi în veac, aşa şi natura omenească aceeaşi este în toate timpurile. Principalul este că inima omului aceeaşi este şi neschimbată de-a lungul mileniilor, ea resimţind la fel setea, foamea şi toate celelalte patimi şi afecte. Nimic nu poate mulţumi veşnic inima omului decât slava, bogăţiile şi puterea lui Dumnezeu.

Omule, nu-ţi lega inima de lucrurile deşarte
O omule, să nu fi slobod de dezmierdarea lumească, ca nu cumva să te legi cu legăturile cele veşnice ale plângerii. Nu căuta odihna în dezmierdările cele pământeşti, nici mângâiere întru poftele cele trupeşti. În Domnul Cel ce a făcut toate, să-ti fie cele ce ai pe pământ ca şi cum nu le-ai avea, ce iei ca şi cum nu ai lua, ce mănânci ca şi cum nu ai mânca, ce bei ca şi cum nu ai bea, fii slobod de toate cele pământeşti ca să te lipeşti de Dumnezeu cu toată inima ta . Că toate cele pământeşti spre puţină vreme sunt, iar darul lui Dumnezeu este veşnic, că dulceaţa cea pământeasca nu dăruieşte odihnă, nici cea trupească nu-i aduce sufletului mângâiere adevărată, ci neîncetat şi de-a pururea îi face supărare şi tulburare. De ai trăi în dezmierdările trupeşti chiar mii de ani, dar pace şi odihnă niciodată nu vei avea.

Trezvia
Trezvia este nevoinţa duhovnicească prin care se dobândeşte curăţia, fără de care nu se poate ajunge la sfinţenie. Este unul din cele mai puternice mijloace de curăţire a inimii şi minţii, a simţurilor şi a imaginaţiei. Sfântul Isihie Sinaitul în capetele sale „Despre trezvie şi virtute“, spune că Noul Testament este chip al trezviei, adică al curăţiei inimii. El defineşte trezvia ca: „Fixarea stăruitoare a gândului şi aşezarea lui în poarta inimii, ca să privească gândurile hoţeşti care vin şi să asculte ce fac ucigaşele, să vadă care este chipul făurit şi înălţat de diavoli, care încearcă să amăgească mintea prin năluciri“. Deci, prin trezvie omul veghează neîncetat asupra gândurilor, sesizează îndată de ce natură sunt şi se împotriveşte cugetelor rele, neîngăduindu-le să intre în inimă. Sfântul Antonie cel Mare spune şi el acelaşi lucru: 

„Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte“. 

Această lucrare de pază este foarte importantă pentru păstrarea curăţiei lăuntrice a omului, pentru că, dacă nu se împotriveşte de la început gândurilor rele şi îndemnurilor viclene ale vrăjmaşului, urmează - după cum arată Sfântul Isihie Sinaitul şi toţi Părinţii - unirea minţii cu ele, apoi consimţirea care duce la păcatul cu fapta. Trezvia este de mai multe feluri:
1. Păzirea cu mare grijă a imaginaţiei.
2. Paza inimii şi rugăciunea cu gândul.
3. Chemarea cu smerenie a numelui Domnului Iisus Hristos în ajutor.
4.  Să avem neîncetat în suflet pomenirea morţii, a Judecăţii de apoi şi a muncilor veşnice ale iadului.
Deşi despre trezvie se vorbeşte cel mai des în legătură cu inima, pentru că – aşa cum spune Iisus - din inimă ies „gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule“ (Matei 15:19), totuşi Sfinţii Părinţi învaţă că tot prin ea se păzesc şi mintea, şi imaginaţia, şi simţurile. Trezvia este absolut necesară nu numai pentru curăţia lăuntrică, ci şi ca o condiţie prealabilă pentru contemplaţie şi rugăciune. Să nu uităm că „dacă trezvia atenţiei noastre, oricât de ageră ar fi, nu este unită cu chemarea numelui Domnului Iisus Hristos în ajutor, la nimic nu ne foloseşte“ (Părintele Cleopa).

Inima - împărăteasă a vieţii
Problema inimii este pasionantă şi în acelaşi timp tulburătoare şi neelucidată de cunoaşterea omenească. Ştiinţele exacte se referă la inimă ca organ de sinteză a vieţii, în timp ce ştiinţele umaniste şi îndeosebi cele teologice pun în evidenţă caracterul ei de taină. Precum omul este o taină, tot aşa şi inima sa rămâne o taină. Taina inimii este taina omului, acest aspect misterios al ei se oglindeşte în toate lucrările omului. A defini fiinţa omenească înseamnă a încerca, într-o anumită măsură, să pătrundem acest univers tainic al vieţii sufleteşti, centrate pe inimă.
De aici, din inimă şi spre ea se îndreaptă toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre. Omul stă în dialog cu Dumnezeu prin inima sa curată.  Într-o astfel de inimă curată se odihneşte Dumnezeu şi
dintr-un astfel de loc îşi revarsă razele iubirii Sale asupra omului şi a lumii. Adâncurile inimii se pot scruta doar cu „ochiul lăuntric“ curăţit de orice reprezentare exterioară. Numai prin iubire putem cunoaşte taina inimii noastre şi taina semenului nostru. Inima se deschide numai iubirii, împărtăşind la rândul ei, raze ale iubirii sale. Nu putem cunoaşte profund decât prin iubire. Taina vieţii omeneşti este, în ultimă instanţă, taina inimii, aceasta fiind o lucrare a iubirii. Iar pe cele mai înalte trepte ale vieţuirii şi spiritualizării, iubirea este expresia legăturii cu Dumnezeu şi cu semenii.
  
Inima, centrul lucrării duhovniceşti inferioare
Fiinţa umană este duplicitară, datorită păcatului care o scindează şi o sfâşie. Această alterare se răsfrânge şi asupra structurii sale spirituale. Ca urmare, inima are, în experienţa ascetică filocalică, şi o cămară de-a stânga. Această cămară este un „laborator de gânduri rele“, „fabrică de răutăţi“, cum o numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul. În jurul inimii se roteşte acoperământul întunericului, adică „focul duhului lumesc“, care nu lasă nici mintea să se întâlnească cu Dumnezeu, nici sufletul să creadă sau să iubească pe Dumnezeu după voia sa. Scriitorii filocalici, vorbind despre inimă ca despre un loc al ispitei, spun că „focul lumesc“ încearcă să împiedice orice lucrare duhovnicească a sufletului în urcuşul său către Dumnezeu.
În această cămară întunecoasă a sufletului, până la Botez, şerpuieşte diavolul, izvorând gânduri rele, păcătoase si pătimaşe, sub forma diferitelor ispite. Acesta este subconştientul păcatelor şi al patimilor, memoria vibraţiilor şi a faptelor pătimaşe. Cuviosul Isaia Pustnicul spune că „inima este în legătură cu ultimele izvoare ale binelui şi răului“. De noi depinde către care dintre acestea o îndreptăm: către viaţa potrivită ei şi voii lui Dumnezeu sau către o existenţă decăzută, împlinind voia celui rău. Părinţii filocalici insistă în mod deosebit asupra necesităţii curăţirii inimii, pentru desăvârşirea umană.

Cămara cea tainică
Inima este cămara cea tainică şi ascunsă a minţii şi a sufletului. Sfânta Singlitichia spune
„Precum corabia se scufundă din două pricini - sau din afară de valurile mării, sau dinăuntru din cauză că ia apă - tot aşa şi sufletul se vatămă sau din afară,
se vatămă şi se scufundă de lucrurile cele materiale, sau dinăuntru, de gândurile cele rele şi de patimile aflate în inimă. De aceea omul trebuie să ia aminte, ca să-şi păzească atât simţurile sale de dezmierdările cele vătămătoare care i se împotrivesc, cât şi inima sa de gândurile cele viclene şi de patimi. Trebuie deci să ne păzim şi de năvălirile cele dinafară ale duhurilor şi de necurăţiile cele dinăuntru ale gândurilor. Aşadar trebuie să ştim că, aşa cum centru se află într-un punct şi toate razele ce se trasează în cerc pornesc din centru, se întorc în centru, şi tot în centru sunt unite, tot aşa şi inima este în om ca un centru în care se află unite toate simţurile precum şi toate puterile trupului şi ale sufletului. Inima este un centru care are trei însuşiri: centrul firesc, centrul suprafiresc şi centrul afară de fire“
.

Inima este centrul firesc
 Inima este centrul firesc deoarece ea se zideşte prima dintre mădularele trupului. Aşa zice şi Sfântul Vasile cel Mare: Natura face întâi inima. Inima ia de la natură structura sa în raport cu fiinţa pe care are s-o alcătuiască, pentru că trupul se ţese împrejurul inimii, potrivit legilor proprii care stau la temelia deferitelor forme şi mărimi ale fiinţelor. Tot aceasta este şi părerea tuturor medicilor, care spun că inima se află în mijlocul pieptului, dar este aplecată către partea stângă. De aici se trage concluzia că inima atât după rolul pe care-l are, cât şi după locul pe care-l ocupă - cel din mijloc - este centrul întregului trup. De aceea nu numai că se zideşte mai întâi decât toate mădularele, ci şi moare la urma tuturor. Ea este scaunul, rădăcina, începutul şi izvorul puterilor naturale ale trupului - al celor fireşti, hrănitoare, crescătoare, vieţuitoare, simţitoare, mânioase, poftitoare şi al celorlalte ale sufletului - raţionale, cuvântătoare şi voioase.

Solomon porunceşte a ne păzi inima
Împăratul Solomon porunceşte: „Păzeşte-ti inima cu toată grija deoarece inima este centrul tuturor simţurilor, puterilor sufleteşti şi ale trupului” (Pilde 4:23). Cu neputinţă este a ne curăţi inima, de nu ne vom curăţa toate celelalte simţuri şi puteri ale sufletului. Căci dacă o singură simţire sau o singură putere a sufletului se va întina, îndată întinăciunea se întinde şi aleargă la inimă după cum fiecare rază a cercului aleargă la centru. Iar inima, întinându-se, îndată împărtăşeşte întinăciunea la toate celelalte simţuri şi puteri.
Sfântul Isaac Sirul spune că: „Mintea lesne se curăţeşte şi tot lesne se întinează, iar inima cu anevoie se curăţeşte şi tot lesne se întinează“.
Sfânta Singlitichia zice: „Este necesar ca neîncetat să ne curăţim casa şi să căutam  în jur ca nu cumva vreunul din gândurile cele stricăcioase de suflet să intre pe furiş înlăuntru cămărilor sufletului. Să tămâiem şi locurile cu dumnezeiasca tămâie a rugăciunii. Căci aşa cum vietăţile cele veninoase sunt gonite de doctoriile cele mai puternice, aşa şi gândul cel întinat este gonit de post si rugăciune“.

Inima omului
În Biblie, cuvântul inimă nu  desemnează mai mult de 10 ori organul corporal, în timp ce de mai mult de 1000 de ori este folosit în sens metaforic pentru a desemna sediul diferitelor funcţii psihologice. Astfel, în inimă se lucrează înţelepciunea «inima este cea care gândeşte, face planuri, care se tulbură: „Inima mea s-a tulburat întru mine“ (Psalm 54:4)». Inima poate să fie veselă: „O inimă veselă este un leac minunat, pe când un duh fără curaj usucă oasele“ (Pilde 17:22). Ea şi nicidecum sufletul joacă rolul central în viaţa lăuntrică. Sediu al vieţii morale, e şi sediu al vieţii religioase. Inima încearcă teama de Dumnezeu şi mai cu seamă în ea rămâne fidelitatea (uneori infidelitatea) faţă de El: 

„La timpul bătrâneţii lui Solomon, femeile lui i-au întors inima lui spre alţi dumnezei şi inima lui nu i-a mai fost deloc întreagă la Domnul Dumnezeul său, ca inima lui David, tatăl său“ (3 Regi 11:4). 

În raporturile dintre persoane, ceea ce contează este atitudinea interioară. Cu toate că inima se sustrage privirilor, exteriorul unui om trebuie să manifeste ceea ce are el în inimă. Inima este cunoscută direct prin ceea ce exprimă faţa, prin ceea ce spun buzele: „Inima celui înţelept dă înţelepciune gurii lui şi pe buzele sale sporeşte ştiinţa“ (Pilde 16:23). Iar Sfântul evanghelist Luca zice: „Căci fiecare pom se cunoaşte după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din mărăcini. Omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul cel rău, din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui“ (Luca 6:44-45).
Adeseori dumnezeiasca Scriptură, atât în Noul Testament cât şi în Vechiul Testament, mărturiseşte despre cugetarea inimii. Striga Psalmistul David: „Fii ai oamenilor până când sunteţi grei la inimă“ (Psalm 4:8); „Inima lor este deşartă“ (Psalm 5:10); „Că a zis în inima sa: nu mă voi clinti“ (Psalm 9:26); „Că a zis în inima lui: uitat-a Dumnezeu“ (Psalm 9:31). Proorocul Isaia zice: „Poporul acesta cu buzele lui Mă cinsteşte, iar cu inima lui e departe de Mine“ (Isaia 29:15). Iată ce spune Sfântul Ioan Iacob Hozevitul într-o poezie a sa, despre deşertăciunea acestei lumi şi despre Noul Ierusalim, ţara spre care năzuiesc inimile noastre: 

  În patria cerească   
                                      
                                                

 Oglinda inimii omului
Inima cuprinde toate cele dinlăuntru ale omului, încât fiecare om cu atenţie poate să cunoască, ce fel de duh se află în el. Împărăţeşte în tine Hristos sau satana? Eşti fiu al lui Dumnezeu sau al diavolului? Eşti rob al păcatului şi al satanei sau eşti fiu al lui Dumnezeu? Omul care slujeşte păcatului lasă pe diavol să stăpânească inima sa. O astfel de inimă are omul care vieţuieşte în păcate, după stăpânitorul acestui veac (Efeseni 2:2). Faţa sa arată uşurătatea minţii care nebăgând de seamă la niciun păcat îşi dă libertate la orice i-ar pofti inima sa cea rea. De altfel el petrece vesel, fără frică de Dumnezeu, negândindu-se nici la judecata cea înfricoşătoare şi nici la fericirea cea veşnică.
Într-o astfel de inimă locuieşte diavolul cu ai săi tovarăşi, care sunt cele 7 păcate de moarte: 
           1. TRUFIA sau MÂNDRIA, care îi stăpâneşte pe mulţi oameni ce aleargă după întâietăţi, ranguri, lux, ca şi cum ar fi mai buni şi mai iscusiţi decât alţi oameni, pe care nu-i bagă în seamă, ci îi dispreţuiesc.
           2. NEÎNFRÂNAREA, cât şi toată NECURĂŢIA.
           3. LĂCOMIA PÂNTECELUI, a celor doritori de îmbuibare, de băutură şi de toată murdăria.
           4.  ZGÂRCENIA, care îi îndeamnă pe oameni să lupte numai pentru câştigarea bunătăţilor pământeşti cu o poftă nesăţioasă.
           5. ZAVISTIA şi INVIDIA.
           6. MÂNIA şi RĂZBUNAREA, care aduc pe oameni la astfel de stări încât se aseamănă cu cele mai fioroase fiare sălbatice.
           7. LENEA şi DEŞERTĂCIUNEA, care îl îndepărtează pe om de la toată sârguinţa de a face binele.
Sfântul Duh, fiind întristat de toată murdăria ce se află în suflet, pleacă din inimă, dar nu încetează de a pune înaintea păcătosului darurile şi mila Sa, prin limbile Sale de foc care sunt împrejurul inimii, dar nu intra în inimă căci este plină de grozăvia păcatelor şi cu desăvârşire în stăpânirea diavolului.
Îngerul păzitor, se sârguieşte să-l trezească pe păcătos prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin alte mijloace. Dar creştinul, nu observă şi nimic nu primeşte în inimă, pentru că toată fiinţa lui e stăpânită şi adăpată de poftele şi plăcerile păcatelor.
Aceasta este starea cea mai jalnică a păcătosului care vieţuieşte după duhul acestui veac. Şi vai, câţi oameni se află într-o stare demnă de plâns. Ei trăiesc fără griji, ca şi cum n-ar fi în niciun fel de primejdie. Deşi sunt creştini cu numele, cu sufletul sunt fii ai păcatului şi robi ai diavolului. Deşi poartă numele de creştini şi par că trăiesc, cu sufletul sunt deja morţi: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort“ (Apocalipsa 3:1).

Iubiţi credincioşi,
Scopul vieţii noastre creştineşti este  dobândirea Duhului Sfânt (mântuirea). Despre aceasta, iată ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog:
Nu spuneţi că este cu neputinţă să primiţi Duhul Sfânt.
Nu spuneţi că fără El este cu putinţă să fim mântuiţi.
Nu spuneţi că se poate să Îl ai fără să ştii.
 Nu spuneţi că oamenii nu pot vedea Lumina dumnezeirii.
Nu spuneţi că este cu neputinţă în vremea de azi!  
Omul îşi dobândeşte mântuirea pe măsura eforturilor sale ascetice de a se spiritualiza pe sine. Viaţa fiecăruia reprezintă laboratorul veşniciei pe care ne-o făurim: fericită sau tristă. Dacă înainte de cădere, timpul era o dimensiune a înaintării noastre spre deplina asemănare cu Dumnezeu, prin cădere, acesta poate fi privit şi trăit în dublă perspectivă. El poate deveni un timp al mântuirii sau un timp al osândirii. De aici şi responsabilitatea omului faţă de fiecare clipă din timpul vieţii sale, pe care o poate face o clipă de folos duhovnicesc, de înălţare şi înaintare spirituală, şi nu una de cădere şi de adâncire a acestei căderi. Până la căderea protopărinţilor noştri unitatea de măsură a timpului era „veşnicia fericită“. Abia după cădere, timpul se împarte în trei dimensiuni pe axa eternităţii: trecut, prezent şi viitor. Să păstram mereu în inimă credinţa în Cel ce ne este viaţă nevăzută, pace, lumina, putere, respiraţie, adică Iisus Hristos. Să nu dăm ascultare inimii atunci când se îngraşă, se întunecă, îşi pierde credinţa, se răceşte de prea multă mâncare şi băutură şi din pricina distracţiilor lumeşti.
Tăierea împrejur a inimii de care se vorbeşte în Sfânta Scriptură (spre deosebire de circumciziune sau tăierea împrejur, care era semnul legământului dintre Dumnezeu şi Avraam) înseamnă trăirea adevărată a credinţei în Hristos. 
Suntem datori să păstrăm nu numai trupul curat şi nepătat de păcat, ci şi inima şi mintea şi cugetarea şi conştiinţa. Iată ce se spune în rugăciunea care urmează după catisma a X-a din Psaltire: „Luminează ochii inimii mele şi dă-mi umilinţă spre pocăinţă şi zdrobire de inimă, spre îndreptare...“. Trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu din toata inima şi din tot sufletul (Deteronom 30:10), păzind poruncile şi făcând voia Lui.
Porunca Domnului este „să iubim din toată inima“. Iată un exemplu de asemenea iubire:

Printr-o întâmplare nefericită soţul unei credincioase a fost arestat şi condamnat la un an închisoare. Îmi spunea că de câte ori se aşeza la masă nu putea să mănânce gândindu-se la soţul ei care poate nu putea mânca mâncarea aceea din penitenciar. Îşi zicea în sinea ei: „Dacă el nu mănâncă nici eu nu mănânc, dacă el suferă acolo şi eu trebuie să sufăr odată cu el, aici, acasă“. Oare câtă iubire şi cât respect avea această femeie în inimă pentru soţul ei?

Căutătorul de Dumnezeu scrie zilnic pe tabla inimii sale mila şi adevărul, pe care le poartă legate împrejurul gâtului său. El îşi pune nădejdea în Domnul, din toată inima sa (adică până la ultima suflare). Dumnezeu zice: „Cerul şi pământul nu Mă cuprind, dar Mă aflu în inima slugii Mele“. Punctul cel mai intim al inimii este numit „tainicul“ şi este acel punct inseparabil în care creatura îl întâlneşte pe Dumnezeu. Inima este tron al lui Dumnezeu şi este şi tron al îndurării. Dragostea care sălăşluieşte în ea, exprimă dragostea pentru Dumnezeu şi de aceea  ne îndeamnă în Biblie prin cuvintele: „Dă-Mi, fiule, mie inima ta, şi ochii tăi să simtă plăcere pentru căile Mele“ (Proverbe 23:26). Dumnezeu vrea să - I dăm Lui inima noastră şi să avem: CREDINŢA lui Avraam, RĂBDAREA lui Iov, ÎNŢELEPCIUNEA lui Solomon, RÂVNA Sfântului Ilie şi BLÂNDEŢEA lui David.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că „Inima duhovnicească este reprezentată ca fiind constituită din 7 straturi succesive, ale căror culori sunt vizibile în timpul extazului. Şapte sunt culorile inimii, pentru că şapte culori are curcubeul pe care Dumnezeu l-a pus ca legământ între El şi om“. Acelaşi Sfânt Teofan ne îndeamnă aşa:

„Înainte de a începe pravila de seară, este deosebit de folositor să facem un număr de metanii mari (îngenunchieri), după putere. Căci în urma lor trupul nostru se va încălzi, iar inima va primi un simţământ de tristeţe binecuvântată“. 

Dumnezeu nu cere numai paza trupului în vremea rugăciunii, ci mai mult vegherea şi rugăciunea din inimă. Ceea ce gândim cu mintea trebuie să trăim cu inima. Iar Gheron Iosif zice: 

„Şi când, în ascultare şi linişte, se vor curăţi simţurile tale şi se va odihni mintea ta şi se va curăţi inima ta, atunci vei primi har şi luminarea conştiinţei. Vei deveni în întregime lumină, în întregime minte, în întregime străveziu“. De la paza minţii se naşte curăţia inimii. Dumnezeu ne porunceşte să ne păzim inima cu toată străjuirea din pricina dracilor care ne dau război prin gânduri şi pofte rele. 

Numai prin rugăciune cu smerenie către Dumnezeu inima noastră se curăţă de patimi şi de orice primejdie sufletească. „Inima smerită se aseamănă cu un loc şes. După cum în vreme de ploaie toate apele se scurg din munţi şi se adună în locuri netede, tot aşa şi darul lui Dumnezeu care se revarsă asupra tuturor oamenilor, se adună în adâncul unei inimi smerite“ (Filaret, Mitropolitul Moscovei). Iubiţi credincioşi, să avem pururea în faţa ochilor cuvintele Înţeleptului Solomon:
„PĂZESTE-ŢI INIMA MAI MULT DECÂT ORICE,
CĂCI DIN EA ŢÂŞNESTE VIAŢA!“ (Pilde 4:23).
     Nu exista inima mai mare pe lume, decât inima care stie sa ierte!!!

Creştinul adevărat
         Creştinul adevărat este o fiinţă ciudată. El iubeşte cu toată inima pe Cineva pe care nu L-a văzut niciodată. El vorbeşte în fiecare zi cu Cineva pe care nu Îl poate vedea. El se aşteaptă să ajungă în cer prin fapta Altuia. El se goleşte de sine pentru a fi umplut. El îşi recunoaşte nedreptatea pentru a fi îndreptăţit. El se umileşte pentru a fi înălţat. El este cel mai puternic atunci când este cel mai slab; cel mai bogat când este cel mai sărac; şi cel mai fericit atunci când se simte cel mai mizerabil. El moare ca să poată trăi; renunţă ca să aibă; vede ce nu se poate vedea; aude ce nu se poate auzi şi cunoaşte ceea ce întrece orice pricepere. Cine se mai miră atunci că nu ne potrivim lumii acesteia?         
                                       O inimă frumoasă                                Într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui mare oraş şi a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multă vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulţime de oameni şi toţi îi admirau inima care era într-adevăr perfectă. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisură. Da, toţi au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Tânărul era foarte mândru de inima lui şi nu contenea să se laude singur cu ea. Deodată, de mulţime s-a apropiat un bătrânel. Cu glas liniştit, el a rostit ca pentru sine: - Şi totuşi, perfecţiunea inimii lui nu se compară cu frumuseţea inimii mele... Oamenii din mulţimea strânsă în jurul tânărului au început să-şi întoarcă privirile spre inima bătrânului. Până şi tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, locuri unde bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucăţile străine şi inima bătrânului fiind sinuoase, chiar colţuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăţi întregi din inima concurentă, şi acolo se vedeau răni larg deschise, încă sângerânde. Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă?, îşi şopteau uimiţi oamenii. Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânului, şi-a ridicat privirea şi i-a spus râzând: - Cred că glumeşti, moşnege. Priveşte la inima mea - este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi şi durere! - Da, a spus blând bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aş schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea - rup o bucată din inima mea şi i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potriveşte în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucăţile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colţuroase, pe care eu le preţuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor. Acestea sunt rănile deschise din inima mea, găurile negre... a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Şi desi aceste răni sângerează încă şi mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până şi pentru aceşti oameni; şi, cine ştie, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine şi să-mi umple locurile goale cu bucăţi din inimile lor. Înţelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumuseţe a inimii? a încheiat cu glas domol şi zâmbet cald bătrânul. Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă şi i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucată din inima brăzdată de cicatrice şi a pus inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru că marginile erau cam colţuroase. Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai frumoasa ca niciodată,  fiindcă în inima cândva perfectă pulsa de-acum dragoste din inima bătrânelului. Cei doi s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit şi au pornit împreună la drum. Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieţii cu o inimă întreaga în piept! O inimă perfectă, dar lipsită de frumuseţe...
                  Inima ta cum este? O poţi împărţi cu alţii?

Bibliografie: Biblia,E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; Constantine Cavarnos, Căile sfinţeniei, E.I.B.M., Bucureşti, 2002; Alfavita sufletească, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Preot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M., Bucureşti,1995; Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Editura Egumenita, Galaţi, 2005; Preot Ioan C. Tesu, Omul - Taină teologică, Editura Christiana, Bucureşti, 2002; Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor 5 simţuri, Editura Bunavestire, Bacău, 2000; Părintele Miron Mihăilescu, Vorbeşte Dumnezeu, Editura Christiana, Bucureşti, 2005; Preot Vasile Sorescu, Figuri, evenimente şi locuri biblice, Editura Vestala, Bucureşti, 2005; Părintele Hristofor Panaghiotis, Inima duhovnicească a creştinului ortodox, Editura Panaghia, Vatra Dornei, 2005; Grădina de flori duhovniceşti, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pravila de rugăciune şi vederea păcatului meu, Editura Pelerinul, Iaşi, 2003.

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV