DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

15 iunie 2013

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE.... SCOPUL VIEŢII CREŞTINEŞTI

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                                                                                                                              Preot Ioan

Ţelul vieţii credincioşilor creştini ortodocşi este să ajungă în cele din urmă în vârful scării. Urcuşul pe această scară se aseamănă cu urcuşul pe muntele Tabor, căci pe oricare versant am urca, acolo sus, ne aşteaptă Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu braţele deschise. Pe partea stângă urcă călugării, iar pe latura din dreapta urcă mirenii. Deci, şi unii şi ceilalţi îşi doresc acelaşi lucru: MÂNTUIREA!
                                      
                                 


                             Iubiţi credincioşi,
În mod sigur, toţi oamenii care au trăit sau trăiesc pe acest pământ şi-au pus sau îşi vor pune, mai devreme sau mai tîrziu, în mod inevitabil, întrebarea: „CARE ESTE ROSTUL VIEŢII OMULUI PE ACEST PĂMÂNT???“
Dintre toate vieţuitoarele existente pe pământ, OMUL este „COROANA CREAŢIEI“ lui Dumnezeu, este de fapt, o plăsmuire a iubirii lui Dumnezeu sau, mai simplu spus, este legătura dintre Dumnezeu şi pământ, este un „microcosmos în macrocosmos“, după cuvântul Sfântului Ioan Damaschin. După cum bine se poate vedea, singur omul a fost făcut „după chipul şi asemănarea“ Ziditorului-Dumnezeu (Facerea 1:26), ca să privească spre El şi să-L iubească. Nicolae Cabasila în cartea sa „Viaţa în Hristos“ spune că „omul este creat după chipul lui Dumnezeu ca să ajungă la asemănarea cu El“.  Sfântul Grigorie de Nazianz, a dat o frumoasă definiţie omului spunând: „Omul este creatura care a primit porunca să devină Dumnezeu“. Dintre toate vieţuitoarele, singur omul are poziţie verticală şi de fapt, omul-antropos ne arată acest lucru (ana = în sus, tropeo = stare) şi în acest sens amintim cuvintele Fericitului Augustin: „Uită-te în stânga şi în dreapta, dar mai uită-te şi în sus !“.
Noi, oamenii, ne naştem pe acest pământ şi S-AR PĂREA CĂ NU ŞTIM de unde venim şi încotro mergem după moartea noastră, aşa după cum rezultă şi din următoarele versuri pe care le-am citit pe o cruce,
într-un cimitir:



CINE EŞTI, DE UNDE VII?                                TU EŞTI MARE, TU EŞTI MIC,

POŢI TU, OMULE, SĂ ŞTII?                              TU EŞTI TOT, TU EŞTI NIMIC,

UNDE MERGI, CE SOARTĂ AI?                         TU EŞTI RĂU, DAR EŞTI ŞI BUN,

POŢI TU SEAMA SĂ ÎŢI DAI?                             TU-NŢELEPT ŞI TU NEBUN.


Şi într-adevăr, pe pământ suntem străini şi călători, în lacrimi ne naştem şi, după porţia de viaţă care ne-a fost dată de Dumnezeu, tot în lacrimi murim. Cel mai important lucru este acela de a şti de unde venim şi încotro mergem, căci altfel suntem ca o corabie fără cârmaci.
Viaţa pe acest pământ se prezintă - după cum ne mărturisesc Sfinţii Părinţi - asemenea unei punţi peste un fluviu uriaş. PUNTEA ACEASTA A FOST FĂCUTĂ SĂ NE AJUTE SĂ TRAVERSĂM FLUVIUL ŞI NICIDECUM SĂ NE FACEM CASĂ PE EA, adică să ne instalăm confortabil, uitând că, de fapt, noi trebuie să mergem mai departe. Cu alte cuvinte, pe punte vom rămâne puţin timp şi trebuie să privim mereu tărâmul minunat de dincolo de ea, unde trebuie să ajungem şi unde este patria noastră definitivă. Aceasta este nenorocirea, căci milioane de oameni care trăiesc astăzi, nu sunt capabili să vadă, să creadă că dincolo de această viaţă, există o lume în care vom intra şi în care vom trăi veşnic. Deci, există foarte mulţi oameni care stăruie în a crede că viaţa este un scop în sine.
Viaţa noastră pământească se înscrie deci între LEAGĂN ŞI MORMÂNT, fiind jalonată de aceste două mari necunoscute, NAŞTEREA ŞI MOARTEA. Amândouă  se petrec fără voia noastră, pentru că nu am fost întrebaţi nici dacă vrem să ne naştem şi, nu vom fi întrebaţi, nici dacă vrem să murim. Hotărârea o ia ALTCINEVA! (DUMEZEU!) Ieri am fost embrion, mâine vom fi mumie sau ţărână. De fapt, viaţa pământească a oricărui om se compune dintr-o serie de scopuri omeneşti provizorii, puse cap la cap. Unele sunt pe termen lung, altele pe termen scurt şi cei mai mulţi dintre oameni se lasă înşelaţi de idealuri mărunte, scopuri  nesemnificative.
Dacă privim în jurul nostru, vedem PǍRINŢI care consideră că scopul vieţii lor este CREŞTEREA ŞI EDUCAREA COPIILOR. Creşterea şi educarea copiilor nu este un scop în sine, ci o îndatorire sfântă a părinţilor. BEŢIVII consideră că scopul vieţii lor este băutura, dar se înşală, şi dracul beţiei îi duce în întuneric. HOŢII fură zi şi noapte. Dar şi ei merg în întuneric şi dracul furtului  râde de ei. LACOMII trăiesc să se îmbogăţească, dar şi de aceştia râde un alt drac, al lăcomiei, şi-i duce tot în iad. DESFRÂNAŢII sunt păcăliţi de un drac foarte aprig, acela al curviei şi sunt şi ei înşelaţi, când consideră că scopul vieţii lor este desfrânarea trupească sau, cum se spune modern, sexul. Se ştie că Dumnezeu a binecuvântat, a consfinţit căsătoria când a zis: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă“ (Facerea 1:28), dar El ne-a poruncit aceasta pentru perpetuarea neamului omenesc şi nicidecum ca scop în sine, cum cred unii oameni.
Părerile cu privire la scopul vieţii sunt foarte diversificate. Nicolae Iorga spunea aşa: „Taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăim“. Bine şi frumos spus, dar nu ne descoperă totuşi sensul vieţii. Mircea Eliade în „Istoria ideilor şi credinţelor religioase“ spunea: „A fi om, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă în primul rând, a fi religios“. Dar nici el nu ne descoperă sensul vieţii. Mihai Eminescu, marele nostru poet, spunea: „Ne naştem spre a muri şi murim spre a ne naşte“. Dar cel care defineşte scopul existenţei umane este un sfânt, Sfântul Serafim de Sarov, care zicea: „SCOPUL VIEŢII NOASTRE  CREŞTINEŞTI  ESTE  MÂNTUIREA !!!“.
Iar acum să vedem şi ce ne spune Hristos-Dumnezeul nostru, în acest sens: „Căci Fiul Omului a venit să caute şi SĂ MÂNTUIASCĂ  pe cel pierdut“ (Luca 19:10). Dar ce ne trebuie oare pentru a ne mântui? Pentru a ne mântui trebuie să avem săvârşite cele cinci Sfinte Taine, adică BOTEZUL, MIRUNGEREA, SPOVEDANIA, ÎMPĂRTĂŞANIA ŞI, respectiv, CUNUNIA RELIGIOASĂ,  pentru cei căsătoriţi. Minunat ar fi dacă am avea şi TAINA SFÂNTULUI MASLU (a şasea Taină). Primele două Sfinte Taine le au săvârşite toţi creştinii ortodocşi, dar spovedania şi împărtăşania, numai unii. Cea mai mare grijă a vieţii noastre este aceea de a ne spovedi şi de a ne împărtăşi cel puţin în cele patru posturi mari: postul Sfintelor Paşti, postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, postul Sfintei Maria şi postul Crăciunului. Aşa cum spălăm lenjeria cu detergent, tot aşa să ne spălăm şi sufletele noastre prin preot.
Se vorbeşte astăzi de medic de familie şi de avocat de familie. De PREOT DE FAMILIE nu vorbeşte nimeni! Şi preotul este cel mai important, pentru că el ne botează, el ne cunună religios şi tot el ne înmormântează. Deci, în cele trei mari momente  esenţiale ale vieţii noastre, preotul trebuie să fie lîngă noi, el fiind o călăuză duhovnicească“ în drumul către Hristos, căci fără acest „mijlocitor“ - preotul - cu siguranţă nu ne putem mântui. Însuşi Hristos a  spus: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor“ (Luca 17:14).

Scuzele unor credicioşi cu privire la mântuire
 Unii spun aşa: Eu sunt prea păcătos ca să mă mai pot mântui“. Trebuie să ţinem cont de cuvintele Mântuitorului care a spus: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi... că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă“ (Matei 9: 12-13). „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi“ (Romani 5:8). Multă nădejde ne dau şi cuvintele Sfântului prooroc Isaia: „Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face“ (Isaia 1:18).
 Sunt mulţi oameni care sunt cu mult mai răi decât mine... Acestor credincioşi trebuie să le spunem că între oameni: „Nu este drept nici unul“ (Romani 3:10) şi că „Cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile (Iacov 2:10). Această afirmaţie că ei sunt mai buni decât alţii este o laudă, este mândrie şi iată ce spune Sfântul Apostol Pavel despre aceasta: „Iar cel ce se laudă, în Domnul să se laude. Pentru că nu cel ce se laudă singur este dovedit bun, ci acela pe care îl laudă Domnul“ (2 Corinteni 10: 17-18).
 Eu am amânat de prea multe ori pocăinţa... Sfântul Apostol Petru ne vorbeşte despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu: „Domnul... îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă“ (2 Petru 3:9). Iar Sfântul Apostol Pavel este parcă şi mai încurajator: „La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii
te-am ajutat; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii“

(2 Corinteni 6:2).
De aceea , precum zice Duhul Sfânt: „Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca la răzvrătire în ziua ispitirii din pustie“ (Evrei 3:7-8).
 Inima mea este prea împietrită ca să mă mai pot mântui. „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi“ (2 Corinteni 5:17). Iar prin Sfântul prooroc Ezechiel ne spune Domnul Dumnezeu: „Vă voi da inimă nouă şi duh   nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi înlăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele“ (Iezechiel 36: 26-27).
 Mă voi pocăi mai târziu, la bătrâneţe... „Nu te lăuda cu ziua de mâine, că nu ştii la ce poate da naştere“ (Pildele lui Solomon 27:1). „Căutaţi pe Domnul cât îl puteţi găsi, strigaţi către Dânsul cât El este aproape de voi. Cel rău să lase calea lui şi omul nelegiuit vicleniile lui şi să se întoarcă spre Domnul, căci El se va milostivi de dânsul“ (Isaia 55: 6-7).
 Îmi este teamă că îmi voi pierde prietenii dacă vor vedea că vreau să mă mântuiesc. Domnul Iisus Hristos a spus: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc“ (Ioan 15:14). „Nu ştiţi că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu“ (Iacov 4:4).
 Există oameni care vin la Biserică şi totuşi sunt răi şi păcătoşi. Iată ce ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: ... fiecare dintre noi va da seamă despre sine lui Dumnezeu. „Deci să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală“ (Romani 14:12-13). Iar Sfântul Evanghelist Matei zice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Matei 7:1:5). De aceea tutoror celor care sunt în înşelare în ceea ce priveşte scopul vieţii noastre creştineşti trebuie să le spunem că:
Alta este viaţa decât aceea pe care în mod obişnuit şi-o închipuie oamenii;
 Altul este omul însuşi, decât acela ce se închipuie el;
Altul este adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească.

Râvna pentru mântuire
A voi să vă mântuiţi stând şi aşteptând înseamnă a dori ca mântuirea să vină cumva singură. De aceea să ne stârnim râvna pentru mântuire, gândindu-ne la situaţia în care ne aflăm. În fiecare secundă ne poate răpi moartea, apoi judecata şi hotărârea lui Dumnezeu: eşti mântuit sau osândit. Dacă acest lucru se poate întâmpla în fiecare secundă nu are rost să moţăim, trebuie să ne ridicăm şi să ne apucăm de lucru.
Mântuirea ne este poruncită s-o lucrăm „cu frică şi cu cutremur“, căci umblăm ca pe o punte deasupra prăpastiei. Sentimentul neputinţei cu
privire la a ne mântui singuri este în firea lucrurilor, dar nădejdea mântuirii  prin Domnul nostru Iisus Hristos nu trebuie să dispară de la noi. Atâta timp cât există suflare în nări, nădejdea mântuirii are loc şi poate fi încununată de izbândă. Trebuie numai să venim la Mântuitorul. Iar Domnul, pe cel ce vine la El, niciodată nu-l va da afară.
Oriunde ne putem mântui, căci mântuirea nu depinde de loc, nici de mediul exterior, ci de starea lăuntrică. Este foarte important cât de intensă este râvna noastră pentru a fi mântuiţi. Ar trebui să fim mistuiţi de dorinţa de a ne mântui. Să privim cu ochii dincolo de hotarele zărilor şi ale veacului acestuia, veac al întunericului, în care se propovăduiesc nonvalorile. Întotdeauna să avem inima deschisă către Dumnezeu şi să înălţăm către El tămâia rugăciunilor noastre. De la cele trupeşti să ne ridicăm la cele cereşti, adică pe cele deşarte să le înlocuim cu cele sfinte. Crescând cu vârsta trebuie să creştem şi duhovniceşte. Să cerem iertare păcatelor noastre şi cetăţenie în Ierusalimul ceresc. Să ne rugăm ca nu cumva din lenevire să moştenim blestemul smochinului neroditor. Să fugim aşadar de dulceaţa păcatului cea trecătoare la care ne îndeamnă vicleanul vrăjmaş al mântuirii oamenilor. Să nu se împuţineze în noi duhul râvnei pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, cântându-i întru bucuria inimii: ALILUIA!

Mântuirea
Mântuirea nu depinde de loc, ci de starea sufletească. Oriunde te poţi mântui şi oriunde poţi pieri. Primul  Înger dintre Îngeri (Lucifer) a pierit. Unul dintre apostoli (Iuda) în prezenţa Domnului Însuşi a pierit. Iar tâlharul de pe cruce s-a mântuit! Căutăm mântuirea? Foarte bine! S-o căutăm! Mântuirea pentru noi este uşoară pentru că Îl avem pe Mântuitorul Iisus Hristos, care nimic mai mult nu doreşte şi de nimic mai mult nu se îngrijeşte ca de mântuirea noastră. La El să alergăm cu toată râvna să ne rugăm să orânduiască mântuirea noastră. Hristos ne va ajuta şi va alege locul unde ne va fi mai uşor să ne mântuim.
Mântuirea sufletului este esenţialul vieţii noastre. Mântuirea sufletului este, în cele din urmă, biruinţa vieţii veşnice. Începutul mântuirii este cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor. Însă Mântuitorul mântuieşte sufletele noastre, nu noi. Noi doar mărturism credinţa noastră, devotamentul nostru faţă de El şi Domnul, pe măsura ataşamentului nostru faţă de El, ne dăruieşte toate cele necesare pentru mântuire. Să nu credem că datorită ostenelilor noastre merităm ceva. Lui Dumnezeu I-a fost milă şi nu a voit să fim în afara Lui, să rămânem în cădere, ci a binevoit să orânduiască un mijloc de reunire, care constă în faptul că Fiul Lui Dumnezeu a venit pe pământ şi S-a întrupat şi în persoana Sa a unit omenescul cu Dumnezeirea.

Vorbe de duh despre mântuire
       ► Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi a mântuirii, nu este liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia...“(Petre Ţuţea).
Acest cuvânt tainic, „mântuire“, este întâlnit de foarte multe ori în Vechiul Testament, în Noul Testament şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, aşa cum decurge din următoarele exemple.
 „Scopul suprem al Sfintei Biserici Ortodoxe este recâştigarea oilor pierdute, pacea universală şi mântuirea tuturor (Sfântul Nil Athonitul).
„Trebuie să avem o încredere neclintită că Dumnezeu are cu fiecare suflet un plan de mântuire(Sfântul Ioan Gură de Aur). 
 „Dacă vrei să fii mântuit, trebuie să fii pentru lume ca un mort, adică dacă te vor ocărî oamenii să nu te mâhneşti, nici dacă te vor lăuda cinstindu-te, să nu te înalţi“.
„Mare este mulţimea păcatelor mele, Născătoare de Dumnezeu, curată, la tine alerg având trebuinţă de mântuire(Rugăcine din Rânduiala Sfintei Împărtăşanii).
„Că nu vrei, Stăpâne, să pierzi făptura mâinilor tale, nici nu voieşti pierderea oamenilor, « ci vrei ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vin㻓 (Rugăciune a Sfântului Vasile cel Mare).
„...Doamne, învredniceşte-mă prin împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine să dobândesc partea cea de-a dreapta a celor mântuiţi“ (Rugăciune a Sfântului Simeon Metafrastul).
„Doamne, Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta...“ (Rugăciunea Antifonului al doilea - Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur).
„Pe Acesta (Iisus Hristos),Dumnezeu, prin dreapta Sa, L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor...“ (Faptele Apostolilor 5:31).
 „...noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii (Ioan 4:42).
„Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu; Nu din fapte ca să nu se laude cineva“ (Efeseni 2:8-9).
„Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte“ (Psalm 50:13).
„Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui“ (Matei 10:22).
„Întru Care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El, aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei“ (Efeseni 1:13).
„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre“ (Din rugăciunile începătoare).
„Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema“ (Psalm 115:3-4).
„Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au ascultat-o“ (Evrei 2:3).
„Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron“ (Apocalipsa 7:10).
 La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat; iată acum este vremea potrivită, iată acum este ziua mântuirii (2 Corinteni 6:2).
„Iar noi, fraţilor, iubiţi de Domnul, datori suntem totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru voi, că v-a ales Dumnezeu dintru început, spre mântuire, întru sfinţirea duhului şi întru credinţa adevărului“ (2 Tesaloniceni 2:13).

sfaturi duhovniceŞti
către
creŞtinii ortodocŞi

                                    Iubiţi credincioşi,
Aducându-ne aminte neîncetat de cuvintele Sfântului Serafim de Sarov care spune că „SCOPUL VIEŢII NOASTRE CREŞTINEŞTI ESTE MÂNTUIREA“, să luăm aminte şi să ne ostenim a respecta cele câteva puncte din programul de viaţă duhovnicească descris mai jos:
 1. Să începem fiecare zi a vieţii noastre cu rugăciunile dimineţii, aprinzându-ne „candela sufletului“ prin „momente de convorbire“ cu Dumnezeu.
 2. După rugăciunile dimineţii, să luăm pe nemâncate anafură şi agheasmă şi să ne ungem pe frunte cu ulei sfinţit (mir).
 3. Să ţinem post miercurea şi vinerea, respectând patimile Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă miercuri a fost vândut şi vineri răstignit. Atenţie! Postul nu ţine numai pînă la apusul soarelui (aşa cum învaţă greşit unii oameni), ci până la miezul nopţii!
 4. Să mergem la Sfânta Biserică, în fiecare duminică şi-n sărbătorile religioase, participând la sfintele slujbe; să fim prezenţi nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul, trăind (sufleteşte) fiecare cuvânt ce-l auzim acolo.
 5. Să nu lucrăm Duminica şi-n sărbătorile religioase, căci călcând a patra poruncă Dumnezeiască: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei să o sfinţeşti...“  vom primi pedeapsa cuvenită, dărâmându-ni-se şi ruinându-ni-se tot ce am clădit.
 6. Să facem sfeştanie (sfinţirea casei) în fiecare din cele 4 posturi mari ale anului sau cel puţin o dată pe an. Iar dacă observăm lucruri suspecte (vrăji, farmece,neînţelegeri), să facem sfeştanie de mai multe ori pe an.
 7. Să sfinţim maşina cu care călătorim, pământul pe care îl semănăm şi îl recoltăm, pentru a avea protecţia Duhului Sfânt.
 8. Să stropim prin casă, la locul de muncă etc., cel puţin o dată pe lună, cu apă sfinţită.
 9. Să tămâiem cât mai des prin casă cu smirnă sau tămâie.
10. Să avem în fiecare casă o candelă de perete sau de masă.
11. Să avem în fiecare cameră o icoană sfinţită. Având icoane, în mod sigur vom simţi protecţia Sfintei Treimi, a Maicii Domnului sau a Sfântului al cărui chip este pictat, ştiind că cinstea acordată icoanei se ridică la cel zugrăvit în ea. Ce frumos îmi spunea bunica: „Căci icoana din perete / Somnul dulce ţi-l păzeşte“.
12. Să ne ferim să blestemăm, să înjurăm, să drăcuim, pentru că acestea sunt rugăciuni către satana şi înseamnă că vorbim limba drăcească. Auziţi ce cuvinte pline de adevăr:
Ce fel de creştin mai eşti              Tot ce-ţi dă Stăpânul tău
Dacă zilnic drăcuieşti?                  Dai în mâna celui rău.
Dacă porţi pe limba ta                   Numai pentru-acest păcat
Numele lui Satana!                       Tu te pierzi cu-adevărat.

Om netrebnic, ticălos,                  Că satana-i ca un câine,
De ce superi pe Hristos?              Când îl chemi îndată vine.
Tu oferi zidirea lui                       Şi de intră-n casa ta,
Spre robia dracului.                     Vai de tine, vai de ea!

13. Să citim zilnic din Biblie, din Psaltire, Paraclisul Maicii Domnului sau un acatist (Acatistul Domnului Iisus Hristos, Acatistul Maicii Domnului sau acatistul unui Sfânt la care avem evlavie).
14. Să rostim zilnic, indiferent unde suntem (pe drum, în autobuz, în tren) şi indiferent ce facem (mergem, stăm, lucrăm), rugăciunea minţii sau a inimii: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa).
15. Să facem milostenie cu săracii şi cu oamenii nevoiaşi din puţinul pe care-l avem şi astfel ne vom face comoară în cer.
16. Să ne ferim de discuţii sau prietenie cu cei din alte culte religioase, mai ales când nu suntem stăpâni pe învăţătura creştin-ortodoxă, căci astfel călcăm porunca a şaptea bisericească, putând cădea din neştiinţă în necredinţă.
17. Să dăm pomelnice la cât mai multe Sfinte Mânăstiri şi Sfinte Biserici, după posibilităţile pe care le avem, rugându-ne mai întâi pentru patriarh, mitropolit, episcopi, preoţii duhovnici, preoţii pe care-i cunoaştem, călugări şi călugăriţe, membrii familiei şi chiar pentru duşmanii noştri.
18. Să nu privim niciodată reviste şi ziare pornografice, filme cu crime şi sex, căci acestea ne întinează sufletul, implantând în subconştientul nostru multă răutate şi gânduri necurate.
19. SĂ NE SPOVEDIM ŞI SĂ NE ÎMPĂRTĂŞIM CEL PUŢIN ÎN CELE PATRU POSTURI MARI ALE ANULUI (Sfintele Paşti, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta Maria şi Crăciun).
20. Pe copiii noştri, până la vârsta de şapte ani, să-i împărtăşim la fiecare 40 de zile, iar după împlinirea vârstei de şapte ani, să-i spovedim şi să-i împărtăşim odată cu noi, cel puţin în cele patru posturi ale anului.
21. Să fim conştienţi de marea responsabilitate pe care o avem în privinţa creşterii şi educării copiilor. Din copiii noştri trebuie să facem copii ai lui Dumnezeu, drept-slăvitori creştini, „hrănindu-i“ cu sfaturi duhovniceşti, „îmbrăcându-i“ cu Sfintele
 Iubiţi credincioşi,
Marele fizician italian Marconi spunea: „Ştiinţa singură nu poate explica multe lucruri, mai ales taina existenţei omeneşti. De când a început a gândi, omul s-a muncit cu întrebările: cine este, de unde vine şi unde merge după moarte“. De fapt omul se teme în mod continuu ca viaţa lui să nu fie fără sens. Aşadar, încearcă permanent să-şi demonstreze lui însuşi şi altora că are valoare. Iubeşte laudele despre el (căzând în păcatul slavei deşarte) şi se teme de ofense (nu ştie să rabde). Caută numai cele ale lui (egoismul este rădăcina tuturor patimilor) şi invidiază succesele altora (păcatul zavistiei)... Cel ce nu cunoaşte sensul vieţii sale (vede viaţa prin prisma trăirii de zi cu zi), se aseamănă cu acea persoană care ar merge în gară dorind să călătorească. Casiera l-ar întreaba: „Unde doriţi să mergeţi?“ Persoana ar spune: „Nu ştiu, daţi-mi un bilet oriunde!“ Casiera l-ar întreba din nou: „Vă rog să vă hotărâţi, fiindcă nu vă pot da bilet până nu-mi spuneţi clar direcţia, data, ora şi clasa de vagon la care doriţi să călătoriţi!“ Persoana ar insista spunând: „Nu contează, bilet să fie!“ Iar casiera i-ar spune în final, pe bună dreptate: „Domnule dragă, după câte înţeleg eu, este foarte clar şi deosebit de grav că dumneavoastră nu ştiţi încotro mergeţi!“.  Mântuirea constă în mult sfat. De aceea spuneau Sfinţii Părinţi: Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească“. La întrebarea: „Cum să ne mântuim?“, un părinte a răspuns: „Aveţi învăţătura lui Hristos şi a Sfinţilor Părinţi, împliniţi-o cu fapta şi vă veţi mântui. Pentru mântuire înainte de toate trebuie pocăinţă sinceră şi împlinirea poruncilor. Trebuie să căutăm, să plângem şi harul va veni“. Aşadar depinde de voinţa noastră dacă ne vom mântui sau nu.  Să  ne lăsăm în toate în voia lui Dumnezeu, cei care tânjim după mântuire, să strigăm către Domnul: „Mântuieşte-mă, Doamne, aşa cum ştii Tu Însuţi!“ şi atunci ne va mântui Domnul nostru Iisus Hristos. De fapt Iisus, în limba ebraică, înseamnă Dumnezeu mântuieşte. Omul trebuie să aibă mereu în faţa ochilor săi idealul după care tinde, să ştie de unde vine şi unde merge : sufletul său vine de sus din cer şi se va întoarce la sfârşitul vieţii tot în cer, acolo unde îşi are obârşia. După cum exploratorii care năzuiau spre pol erau întorşi în permanenţă cu faţa spre steaua polară, tot aşa şi creştinul trebuie să aibă mereu în faţă STEAUA MÂNTUIRII. Aflând sensul vieţii lui, omul priveşte cu alţi ochi realitatea din jurul lui şi cu atât mai mult viaţa lui proprie. Toată viaţa creştinului trebuie să fie un efort permanent de ascensiune spirituală, având în faţă cele două culmi mântuitoare: Golgota şi Taborul. Mântuirea este o refacere în har a lumii sau, altfel spus, mântuirea săvârşită de Hristos înseamnă eliberarea omului din răul în care căzuse prin Adam şi Eva. Răul consta în alterarea firii umane, în întunecarea minţii cu privire la adevărul religios, în slăbirea voinţei care înclină mai mult spre cele rele decât spre cele bune, în ruperea legăturii harice cu Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos îşi înfăptuieşte opera mântuitoare sub întreit aspect: ca PROFET, ca ÎMPĂRAT şi ca ARHIEREU. Aceste trei demnităţi  oamenii le au doar separate şi numai la Hristos laolaltă şi fiecare în gradul suprem: ca profet - învăţând, adică aducând revelaţia desăvârşită a fiinţei, voii lui Dumnezeu şi a operei lui mântuitoare; ca împărat - biruind puterile răului şi conducând pe om spre destinaţia  lui adevărată; ca arhiereu - refăcând legătura dintre om şi Dum­nezeu, împăcând prin jertfă pe Dum­ne­zeu cu omul. Ori restabilirea comuniunii dintre Dumnezeu şi om se numeşte, obişnuit, împăcare, mântuire. PetreŢuţea spunea că „omul care nu crede în Dumnezeu este un animal muritor care vine de nu ştie unde şi se duce nu ştie unde“. Iubiţi credincioşi,  să ne cutremurăm de măreţia mântuirii noastre şi pentru că auzim mereu în ecteniile Sfintei Liturghii îndemnul: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!“, să răspundem din tot sufletul „Ţie, Doamne!“ şi să ne trăim viaţa cu convingerea că aici pe pământ totul are un rost dumnezeiesc.
Se spune că un credincios cu mare dragoste de Dumnezeu mergea adesea să viziteze cimitirele spre a învăţa să folosească mai bine timpul şi privind mormintele zicea: „Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţă ce n-ar face ei pentru viaţa veşnică, iar eu, care dispun de atâta timp, ce fac pentru mântuirea sufletului meu?


                                   Depinde de voinţa ta

Nimic nu e mai scurt ca viaţa,        Nimic nu e mai trecător ca viaţa,
Dar nici mai lung nimic ca ea,         Dar nici mai veşnic decât ea,
Poţi ori s-o pierzi, ori să ţi-o mântui,
Poţi s-o trăieşti în har sau flăcări                                             
Depinde de voinţa ta.                         Depinde de voinţa ta.

Nimic nu-i mai amar ca viaţa,          Nimic mai mărginit ca viaţa,
Dar nici mai dulce decât ea,            Dar nici nemărginit ca ea,
Poţi face-n ea ori rău, ori bine,         Poţi fi mişel ori poţi fi vrednic,
Depinde de voinţa ta.                       Depinde de voinţa ta.

Nimic nu-i mai înalt ca viaţa,            Dar de la clipa morţii tale,
Dar nici mai josnic decât ea             Şi până-n veci de veci vei sta,
Poţi fi ori înger, ori un demon,         Ori cu Hristos, ori cu satana,
Depinde de voinţa ta.                       Depinde de voinţa ta.


Doamne AtotŢiitorule PĂrinte, Fiule VeŞnic Şi Duhule Sfinte, Treime de trei ori SfÂntĂ, cĂlĂuzeŞte-ne paŞii În marea vieŢii cea ÎnvolburatĂ ! Amin! 
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot Liviu Brânzaş, Raza din Catacombă; Preot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M., Bucureşti,1995; Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2006.

Taine şi „adăpându-i“ cu „APA  DREPTĂŢII“ care este  Hristos.
SĂ  NU  FIM  ATÂT  DE  NEPĂSĂTORI  CU  MÂNTUIREA  NOASTRĂ,  CĂCI  NU  CONTEAZĂ  DECÂT  UNDE  PUNE  DUMNEZEU  SUFLETELE  NOASTRE  DUPĂ  CE  MURIM!!!
Completare la cateheza „Scopul existenţei umane“
Două zeci de pricini pentru care trăiesc oamenii pe pământ. După părerea mea pricinile pentru care trăim pe pământ sunt multe. Dar din cele multe amintesc doar pe acestea:
1.  Întâia pricină pentru care noi trăim pe pământ este că nu am fost vrednici să trăim în Rai. Şi de aceea am fost izgoniţi pe pământ, pentru că am călcat porunca lui Dumnezeu: „De aceea socotind femeia, că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat din el (Facerea 3:6); „Zis-a Adam: Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat (Facerea 3:12); „De aceea i-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat (Facerea 3:23).
2.  A doua pricină este pentru a ne face canonul aici pe pământ întru necazuri şi sudoarea feţii până la moarte: „Iar lui Adam i-a zis: Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: Să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! (Facerea 3:16-17).
3.  A treia pentru ca împlinind binecuvântarea lui Dumnezeu să crească şi să se înmulţească oamenii pe pământ: „Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi... (Facerea 1:28).
4.  A patra pentru ca oamenii să stăpânească pământul şi toate vieţuitoarele cele făcute de Dumnezeu, în apă, în aer şi pe pământ: Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul (Facerea 1: 26).
5.  A cincea pentru ca să păzim poruncile lui Dumnezeu aici pe pământ unde am fost izgoniţi şi prin păzirea lor să intrăm iarăşi în patria noastră cea veche, Raiul: „Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile (Matei 19:17).
6.  A şasea pentru ca prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu să ne mântuim: „Şi aceasta este făgăduinţa pe care El ne-a făcut-o: Viaţa veşnică (1 Ioan 2:25).
7.  A şaptea pentru ca să facă oamenii voia lui Dumnezeu: Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ (Matei 6:10).
8.  A opta pentru ca să-L iubim pe Dumnezeu: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubesti pe Dumnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta (Deuteronom 6:4-5).
9.  A noua ca din iubirea noastră faţă de Dumnezeu să-I păzim poruncile Lui şi să ne facem locaş lui Dumnezeu, după cum este scris: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care Mă iubeşte, iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui (Ioan 14:21).
10.  A zecea pricină pentru care trăim pe pământ este spre a împlini Legea lui Dumnezeu prin a ne iubi unii pe alţii şi pe aproapele ca pe noi înşine, deoarece dragostea este împlinirea legii: Nimănui să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel ce iubeşte pe aproapele a împlinit legea (Romani 13:8).
11.  A unsprezecea este pentru ca să trăim pe acest pământ ca fraţii şi ca familie împreună cu toate popoarele lumii, deoarece avem acelaşi Tată în ceruri, după cum spune Sfânta Scriptură: Un Dumnezeu  şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi (Efeseni 4:6).
12.  A douăsprezecea pentru ca să ne veselim cu nădejdea mântuirii noastre, cugetând pururea la Taina Iconomiei în Trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a mântuit lumea prin împreuna lucrare a celor patru însuşiri ale Sale: Bunătatea Sa cea desăvârşită, Înţelepciunea Sa cea desăvârşită, Dragostea Sa cea desăvârşită şi Dreptatea Sa cea desăvârşită.
13.  A treisprezecea pricină pentru care trăim pe pământ este pentru ca prin privirea zidirilor celor făcute de Dumnezeu şi prin înţelegerea cea despre buna orânduială a mişcării lor, ca printr-o oglindă să privim cu mintea la Ziditorul lor să-i cunoaştem veşnica Lui putere şi Dumnezeire: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica lui putere şi dumnezeire (Romani 1:20).
14.  A patrusprezecea pricină pentru care trăiesc oamenii pe pământ este ca ei să cunoască pe Dumnezeu din minunile Lui şi din toată zidirea Lui.
15. A cincisprezecea pricină pentru care oamenii trăiesc pe pământ este de a se face dumnezei după dar, după cum este scris: „Eu am zis: Dumnezei sunteţi... (Psalm 81:6).
16. A saisprezecea pricină pentru care trăim pe pământ este de a împlini porunca cea dată de Dumnezeu: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri milostiv este (Luca 6:36).
17. A şaptesprezecea pricină este pentru ca să împlinim porunca Mântuitorului Care zice: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei 5:48).
18. A optsprezecea pricină este de a sluji Lui Dumnezeu cu frică şi de a ne bucura Lui cu cutremur (Psalm 2:11).
19. A nouăsprezecea pricină pentru care oamnenii trăiesc pe pământ este de a împlini porunca cea dată de Mântuitorul de a se iubi unii pe alţii precum şi El ne-a iubit pe noi (Ioan 5:12).
20. A douăzecea pricină este ca toţi împreună să-L laude pe Dumnezeu, după cum Duhul Sfânt ne învaţă zicând: Lăudaţi pe Domnul toate neamurile; lăudaţi-L pe El toate popoarele; Că s-a întărit mila Lui peste noi şi adevărul Domnului rămâne în veac (Psalm 116:1-2).
     (Părintele Ilie Cleopa, Douăzeci de pricini pentru care trăiesc oamenii pe pământ, Revista Teologie şi Viaţă, nr. 1-6 / 2000, Editura Trinitas, Iaşi, 2003).

Ce trebuie să facă un creştin ortodox
ca să moştenească Împărăţia cerurilor
Învăţatul Teodor Dafnopatis, care a trăit în Constantinopol în secolul al X-lea a adunat  această antologie de ziceri, aparţinând Sfântului Ioan Gură de Aur, despre îndatoririle creştinului ortodox:
Să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul său şi să ţină poruncile sfinte. De asemenea, să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi. Domnul a spus: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea“ (Ioan 15: 10). Şi: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii“ ( Ioan 13: 35).
Să-şi smerească sufletul înaintea lui Dumnezeu, căci „duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi“ (Psalm 50: 18) şi niciodată să nu-şi umilească aproapele. Să plângă pentru păcatele sale. Să se întristeze pentru păcatele aproapelui său. Să se bucure atunci când aproapele său este fericit şi să nu-l invidieze pentru fericirea lui. Să aibă răbdare faţă de cei care îi sunt împotrivă şi să-i sfătuiască cu bunătate. Să săvârşească mereu fapte bune, care contribuie la păstrarea curăţiei sufletului.
Să fie milos cu cei nefericiţi. Să slujească pacea cu toate puterile sale, aşa cum vrea Domnul, ca să fie numit fiu al lui Dumnezeu (Matei 5: 9). Să nu îşi piardă cumpătul atunci când este batjocorit sau nedreptăţit şi nici măcar atunci când urmează să fie ucis în numele dreptăţii lui Dumnezeu şi credinţei sale.
Să lupte împotriva oricărei învăţături eretice şi să primească învăţătura dreaptă a Sfintei Biserici Ortodoxe despre Dumnezeul Treimic.
Să iubească adevărul şi să nu-şi murdărească nicicând limba cu minciuni. Să nu facă niciodată rău semenului său.
Să nu judece pe nimeni. Să nu batjocorească pe nimeni niciodată. Să nu facă nimic din cele pe care legea lui Dumnezeu le interzice.
Să facă milostenie, măcar din ce-i prisoseşte.
Să se roage pentru cei care îl blestemă. Dacă cineva îl sileşte să meargă cu el un kilometru, el să meargă doi (Matei 5:41). Să nu se jure niciodată, ci să facă aşa cum spune Domnul: „Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu“ (Matei 5:37).
Să-L slăvească pe Dumnezeu şi să se roage Lui cu evlavie.
Să se gândească mereu la moarte, la judecata viitoare şi la răspunsul pe care va trebui să-l dea pentru faptele sale. Să se gândească tot timpul la păcatele sale, rugându-L pe Dumnezeu să i le ierte.
Să săvârşească mereu fapte bune, fără să se laude cu ele, ca fariseul.
Să se ferească de lăcomie, de beţie, de a jura, de a vorbi fără rost, de invidie, de neînţelegeri, de răutate, de câştigul necuvenit, de desfrânare (cu toate formele ei) şi, în general, de poftele necuviincioase.
Să nu aibă nicio legătură cu magia, să nu facă vrăji şi să nu meargă niciodată la vrăjitori şi ghicitori. Să se păstreze curat, să fie vrednic de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
Să aibă grijă de orfani, de văduve şi de străini. Să dea ajutor celor care au nevoie. Să dea cu împrumut fără dobândă celor care îi cer, căci tot ce are este de la Dumnezeu şi aparţine lui Dumnezeu.
Să îi fie milă de duşmanii credinţei, ca de nişte orbi sufleteşte şi să se lupte din toată puterea pentru luminarea lor, dar să fugă departe de cei care îl pot duce şi pe el la orbire.
Să fie tot timpul bun, evlavios, curat la suflet şi dedicat lui Dumnezeu.  Să facă totul după voia lui Dumnezeu, aşa cum se spune în psalm: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururi“ (Psalm 15:8).
Să nu ţină răutate în sufletul său, ci să-l ierte imediat pe cel care i-a greşit, căci Domnul a spus: „ Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc“ (Matei 6:14).
Să judece lucrurile cu dreptate şi cu frica lui Dumnezeu. Să nu judece pe nimeni şi să nu-şi dispreţuiască aproapele pentru păcatele sale, pentru că Domnul a spus: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi“ (Matei 7:1).
Să-l certe cu dragoste pe aproapele său, atunci când greşeşte. Să-l apere pe cel nedreptăţit şi pe cel slab. Să-l ajute pe cel neputincios. Să-l povăţuiască pe cel rătăcit.
Să citească cărţi sfinte ortodoxe, să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să poarte discuţii de suflet folositoare.
Să-şi cinstească părinţii şi să nu vorbească niciodată rău despre ei.
Să meargă la sfintele slujbe care se săvârşesc în Sfânta Biserică Ortodoxă. Să nu se îndoiască de minunile pe care Dumnezeu le face în toate epocile.
Dacă omul trăieşte astfel, avându-L mereu în inimă pe Hristos, va moşteni Împărăţia Cerurilor, care a fost pregătită pentru Sfinţi de la începutul lumii şi pe care nădăjduim să o moştenim cu toţii, cu harul şi cu iubirea de oameni a lui Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 Când omul foloseşte anafură şi aghiasmă, nu se apropie de el duhul necurat, sufletul şi trupul i se sfinţesc, gândurile se însufleţesc spre a-l face pe plac lui Dumnezeu şi omul este înclinat spre post, rugăciune şi toate virtuţile (Gheorghe Zăvorâtul din Zadonsk).
 Porţile prin care omul primeşte chipul sunt Sfintele Taine. Omul nu-şi poate atinge deplina statură decât în măsura în care îşi realizează scopul, care este îndumnezeirea (theosis) sau primirea Duhului Sfânt. De aici rezultă că lumea va fi mai umană pe măsură ce tot mai mulţi bărbaţi şi femei vor să trăiască în Hristos.
  Cele mai importante lucruri pentru mântuire sunt: înfrânarea, atenţia faţă de sine şi tăcerea. Cele mai rele sunt deşertăciunea împrăştierea şi discuţiile.
         Fără exemplu în viaţă şi citirea cărţilor ascetice nu putem cunoaşte viaţa duhovnicească. Mintea noastră nu stă degeaba. Ori se ocupă cu meditaţia dumnezeiască, ori cu gândirea la rău. Păzeşte-le pe acestea trei: privirea, auzul şi limba şi, după posibilitate, pântecele şi îţi vei vedea păcatele tale, Îl vei cunoaşte pe Dumnezeu, te vei învăţa cu pomenirea morţii, căci fără acestea toate sunt în zadar. Năzuinţa de a fi proslăvit pe pământ şi faptul de a face pe plac oamenilor răpesc tot binele. Calea mântuirii este calea crucii, nu a vieţii cu privilegii. Pentru mântuire trebuie să dobândim curăţia şi să evităm prietenia prea mare cu oricine.
Iubirea de sine şi plăcerea trupului sunt vrăjmaşii mântuirii noastre, ei ne depărtează de Dumnezeu. Pentru mântuire sunt necesare, atenţia împreună cu rugăciunea, blândeţea şi răbdarea. Datorită înţelepciunii putem trage folos şi din ispite. Scopul vieţii noastre este viaţa sfântă şi fericirea veşnică în iubire cu Dumnezeu.
Începutul mântuirii este cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor. Sensul acestei vieţi constă într-o deplină mortificare a iubirii de sine (adică să nu fim egoişti, ci altruişti).
Dacă omul nu este atent rămâne fără cer, fără mântuire, fără rai. De ce? Pentru că mântuirea noastră se săvârşeşte în timp, cât suntem în timp (respectiv în trup). După ce nu mai e timp nu mai putem face nimic. Ceilalţi de după noi mai fac şi ei ceva pentru noi, cu zgârcenie, cu lene sau cu dragoste, nu ştim asta. Mai fac câte o colivă, câte o pomenire pentru noi, dar noi nu mai putem face nimic în lumea de dincolo, când a venit moartea. Ne stă în putere să ne alegem: stânga sau dreapta, cu oile sau cu caprele, liturghia sau somnul, postul sau îmbuibarea, rugăciunea sau discoteca, înjurătura sau Psaltirea.
Sunt oameni care pot răspunde la o mulţime de întrebări ca la carte, dar nu pot răspunde la întrebarea pusă de viaţa în sine, la practica şi trăirea adevăratei vieţi umane şi creştine. Se povesteşte că pe un râu agitat, călătoreau într-o bărcuţă, un vâslaş şi un filozof, care le ştia pe toate din teorie. Între ei a avut loc următorul dialog: - Filosoful l-a întrebat pe vâslaş: - Cunoşti istoria? Nu, a răspuns vâslaşul. Atunci ai pierdut jumătate din viaţă, i-a spus filosoful. Ai învăţat matematică? Nu, a răspuns iarăşi vâslaşul. - Ai pierdut mai mult de jumătate din viaţă. Dar tocmai acum o rafală de vânt a răsturnat barca. Vâslaşul l-a întrebat pe filosof: - Ştii să înoţi? Nu, a răspuns filosoful. Atunci viaţa ta este în întregime pierdută.
„Adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată(Înţelepciunea lui Sirah 7:38). Cât timp eşti viu, mântuieşte-te, dar nu pierde timpul, plângi, roagă-te, smereşte-te, fii totdeauna pregătit să ştii că atunci când vei părăsi lumea vei fi chemat să dai răspuns.
 Mă tem de trei lucruri: când voi muri, cum voi muri şi unde voi ajunge.
 Dacă doreşti să dobândeşti Împărăţia cerului trebuie să urăşti toate avuţiile pământeşti, pentru că, dacă vei fi iubitor de slavă sau iubitor de arginţi, atunci e cu neputinţă să trăieşti potrivit lui Dumnezeu.

Regele credincios
 Un rege credincios i-a întrebat odată pe trei învăţaţi din ţara lui care este cea mai mare nenorocire din lumea aceasta. Unul dintre ei a zis ca bătrâneţea este cea mai mare nenorocire, altul că boala şi sărăcia. Al treilea învăţat a grăit tare şi răspicat: Cea mai mare nenorocire este să ai moartea în faţă şi să ştii că ţi-ai cheltuit viaţa în ticăloşii şi păcate, că eşti nepregătit, eşti nespovedit, neîmpărtăşit, că nu ai ţinut post, n-ai mers în fiecare duminică la Sfânta Biserică, nu te-ai rugat, n-ai făcut fapte bune. Aceasta-i cea mai mare nenorocire. Da, tu ai dreptate! a zis regele.

 Sufletul omului
 Ştim că în trupul nostru se află un suflet, dar nu ştim cum este el. Dumnezeu nu ne-a lăsat această cunoaştere, ca să ne smerească, prin neputinţa de a se aprofunda adevărurile supranaturale, care depăşesc puterea noastră de înţelegere.
 În fiecare clipă aşteaptă sfârşitul tău şi venirea lui Hristos şi spune: Acum o să mă îngrijesc de sufletul meu, spre seară s-ar putea să mor; când va veni seara, gândeşte-te: Oare nu în această seară am să mor? Moartea poate să vină pe neaşteptate: poate voi fi lovit de un copac, sau locuinţa se va dărâma şi mă va omorî, sau suflarea mi se va opri deodată şi asemenea unei flori care se vestejeşte mă voi ofili şi eu, sau precum iarba care se usucă voi muri şi voi dispărea fără urmă... Unul Dumnezeu ştie unde mă voi afla atunci, căci El judecă pe fiecare după faptele săvârşite în viaţă şi hotărăşte răsplata veşnică. Gândeşte la acestea în fiecare zi şi nu te îngriji de nimic în afară de păcatele tale; în acest fel sufletul îţi va fi străpuns de smerenie şi te vei considera un mare păcătos, iar ochii tăi vor vărsa lacrimi necontenit.
 Mă întrebi despre calea cea mai rapidă către mântuire. Bineînţeles că mai întâi de toate trebuie să te recunoşti pe tine însuţi a fi viermele cel mai neputincios. Să cunoşti că nu poţi face nici un bine fără darul Sfântului Duh de la Domnul nostru Iisus Hristos, încredinţat nouă pentru rugăciunile noastre şi ale celor din jur şi din milostivirea Sa... Trebuie să avem grijă să nu cheltuim în zadar timpul dat pentru mântuire. Să nu pierdem timpul, pe care nu-l vom mai afla niciodată.
 Trăieşte ca şi când ai muri în fiecare zi; viaţa ta trece grabnic, ca umbra norilor în faţa soarelui. Dacă vă doriţi mântuirea şi vă rugaţi pentru ea, Domnul Iisus Hristos o va da. În relaţia cu oamenii nu te lăsa cuprins de întristare, nu te tulbura, nu fugi, ci consideră-te ca pulberea sub picioarele lor. Fără aceasta nu te poţi mântui şi nu poţi scăpa de chinurile veşnice (Mari stareţi ruşi, vol1, Din învăţăturile Sfântului Paisie Velicikovski).
Porţile prin care omul primeşte chipul sunt Sfintele Taine. Omul nu-şi poate atinge deplina statură decât în măsura în care îşi realizează scopul, care este îndumnezeirea (theosis) sau primirea Duhului Sfânt. De aici rezultă că lumea va fi mai umană pe măsură ce tot mai mulţi bărbaţi şi femei vor să trăiască în Hristos.
 Cele mai importante lucruri pentru mântuire sunt: înfrânarea, atenţia faţă de sine şi tăcerea. Cele mai rele sunt deşertăciunea împrăştierea şi discuţiile.
 Fără exemplu în viaţă şi citirea cărţilor ascetice nu putem cunoaşte viaţa duhovnicească. Mintea noastră nu stă degeaba. Ori se ocupă cu meditaţia dumnezeiască, ori cu gândirea la rău. Păzeşte-le pe acestea trei: privirea, auzul şi limba şi, după posibilitate, pântecele şi îţi vei vedea păcatele tale, Îl vei cunoaşte pe Dumnezeu, te vei învăţa cu pomenirea morţii, căci fără acestea toate sunt în zadar. Năzuinţa de a fi proslăvit pe pământ şi faptul de a face pe plac oamenilor răpesc tot binele. Calea mântuirii este calea crucii, nu a vieţii cu privilegii. Pentru mântuire trebuie să dobândim curăţia şi să evităm prietenia prea mare cu oricine.
 Dumnezeu ne-a pregătit tuturor steluţe, iar faptul de a le obţine depinde de noi. Prin steluţe Părintele Stareţ Arhip subînţelegea locaşurile din Rai ale Sfinţilor.
 Iubirea de sine şi plăcerea trupului sunt vrăjmaşii mântuirii noastre, ei ne depărtează de Dumnezeu. Pentru mântuire sunt necesare, atenţia împreună cu rugăciunea, blândeţea şi răbdarea. Datorită înţelepciunii putem trage folos şi din ispite. Scopul vieţii noastre este viaţa sfântă şi fericirea veşnică în iubire cu Dumnezeu.
 Începutul mântuirii este cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor. Sensul acestei vieţi constă într-o deplină mortificare a iubirii de sine (adică să nu fim egoişti ci altruişti).


Mântuirea
(Stareţul Simeon de la Mănăstirea Pecersk din Pskov)
 Mântuirea este atât de importantă, încât toate faptele lumii, oricât de mari ar părea, în comparaţie cu mântuirea, care este cea mai importantă şi de căpătâi, sunt trândăvie sau ca trupul fără duh. Sfinţii Părinţi numesc mântuirea ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor. Toate ştiinţele şi artele sunt nimic fără ştiinţa mântuirii. Sfânta Scriptură ne spune că mântuirea stă în mult sfat (adică se dobândeşte cu mult discernământ). De aceea să ne adresăm în această privinţă duhovnicilor încercaţi: Dacă veţi găsi pe cineva înţelept, adică experimentat în viaţa duhovnicească, mergi la el de dimineaţă devreme. Fie ca picioarele tale să tocească pragul uşilor lui.
 Cel care doreşte să-şi mântuiască sufletul să ţină minte că este cu neputinţă să se mântuiască fără suferinţe şi ispite. De aceea să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru toate încercările. Bolile, nefericirile, clevetirile, supărările, prigoanele şi celelalte sunt îngăduite de Dumnezeu spre mântuirea omului.
 După citirea cărţilor sfinte ortodoxe un rol important pentru mântuirea sufletului îl are pocăinţa. Nu există o altă cale către mântuire afară de pocăinţă. În prezent oamenii se mântuiesc prin suferinţe şi pocăinţă. Fără pocăinţă nu este iertare, nici îndreptare: sufeltului omului moare. Dacă nu ar exista pocăinţa, nu ar fi nici cei ce se mântuiesc. Pocăinţa este scara care duce la Rai. Da, în pocăinţă stă taina mântuirii. Cât de simplu, cât de clar! Însă cum procedăm noi? Renunţăm la pocăinţa mântuitoare arătată de Dumnezeu şi ne grăbim spre a exersa virtuţile aparente (imaginare, închipuite), pentru că sunt plăcute simţămintelor noastre; apoi, puţin câte puţin, pe neobservate ne infectăm cu părerea de sine. De aceea cel ce doreşte să se mântuiască să se căiască cât mai des. Povara păcatelor se înlătură prin pocăinţă şi spovedanie.   

Cu Sfinţii odihneşte...
 Până la moarte să vă temeţi de cădere şi să nu nădăjduiţi în puterile proprii, ci doar în ajutorul lui Dumnezeu, chemându-L în rugăciune cu smerenie. Abia atunci poate fi vorba de linişte (odihnă), când ţi se va cânta: „Cu Sfinţii odihneşte... Iar până atunci, până la moarte, să nu căutăm linişte (odihnă). Omul nu se naşte pentru linişte (odihnă), ci spre a se osteni şi a răbda pentru viaţa viitoare (odihna). Aici suntem călători, străini, oaspeţi. Călătorii nu au linişte (odihnă) în ţară străină, în mijlocul lucrurilor străine. Ei, pas cu pas, merg mereu înainte ca să ajungă mai repede în patria natală, casa lui Dumnezeu, Împărăţia Cerului. Iar dacă aici, în valea suferinţei şi plângerii, în lumea plăcerilor, reduci viteza, seara (adică la asfinţitul zilelor) va surveni şi moartea îţi va surprinde sufletul nepregătit, fără fapte bune, şi nu va mai fi timp să le faci. Moartea este neîndurătoare! Nu se pot răscumpăra de moarte bogatul cu bogăţia, iubitorul de argint cu banii, nici voinicul cu puterea, nici împăratul, nici ostaşul şi nimeni nu poate lua cu sine cele dobândite. Gol s-a născut omul, gol va şi părăsi lumea. Doar credinţa, faptele bune, milostenia, merg împreună cu el în viaţa viitoare şi nimeni nu-l va putea ajuta: nici rudele, nici prietenii. 

     Suflă vântul contra noastră, suflă ne-ncetat,
Să ne-ntoarcă de pe drumul cel adevărat.
    Să ne ducă iar spre moarte şi spre iad-napoi,
 Te rugăm Doamne Iisuse, fii mereu cu noi.
 Nu vrem să opreşti furtuna care s-a pornit,
    Dar rămâi în luntrea noastră, până la sfârşit.

Piedicile din calea mântuirii
(Părintele Arsenie Boca, Despre durerile oamenilor vol. 1)
 Pe o asemenea mărită CALE, nimeni nu poate merge singur de nu va veni în obştea Sfintei Biserici Ortodoxe şi să fie dus de mână, de mâna nevăzută a Mântuitorului, prin preoţi, ucenicii săi văzuţi în fiecare rând de oameni. Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la preotul duhovnic. Mulţimea ispitelor, vicleniile potrivnicului nevăzut, războindu-se prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mântuirii şi să-l rătăcească, dacă preotul duhovnic n-ar avea meşteşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile potrivnicului diavol. Pricepem prin urmare că ucenicul sau credinciosul, e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără darul acestuia e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi mântuirea. De aceea au zis Sfinţii, că cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească. Aceasta pentru că oricine, - luaţi aminte - care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau gâlceava fărădelegilor, se va trezi, deodată, că i se ridică împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.
 Lumea este primul vrăjmaş şi prima piedică în calea mântuirii. Prin lume se înţeleg oamenii necredincioşi, e lumea celor ce din toată voia s-au unic cu sfaturile dracilor, e lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17:9). E gura satului, gura vecinului şi de multe ori gura şi faptele celor din casă cu tine (Duşmanii tăi sunt casnicii tăi - Matei 10: 36 ). Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase.
 Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai te-ai încăpăţâna cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun.
 Lumea e veacul viclean (Galateni 1:4); placul oamenilor (Efeseni 6:6) şi slava deşartă (1 Ioan 2:16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (1 Ioan 5:9), diavolul. De aceea avem poruncă: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume; pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl (1 Ioan 2:15-16).
 Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii - lumea -, are la îndemână aceste trei virtuţi: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.
 Cu răbdarea suntem datori, pentru că mai înainte de a veni la ostenelile mântuirii sau la calea lui Dumnezeu făceam şi noi ale lumii, înmulţind păcatele şi ne-am băgat datori, iar acum trebuie să plătim cu durere cele ce le-am făcut atunci cu plăcere. Deci acum trebuie să plătim păcatele noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Pe urmă, cine vrea să biruie lumea e dator cu iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii, ca unul ce ştie că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi. Iar în al treilea rând, cine biruie lumea, se roagă Tatălui în ascuns sau în gând pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de rea purtare ar avea şi oricâte rele ţi-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu şi pentru ele biruie El şi schimbă spre bine pe cel ce te necăjeşte. Iar cu acestea, te-ai făcut pricină de mântuire pentru fratele tău din lume. Căci zice Sfânta Scriptură: Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie... „Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că este de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta“.
 În rugăciunea cu gândul să fii smerit, să-ţi aduci aminte de greşalele tale, şi zi: Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele! Căci asupra smereniei desăvârşite, vrăjmaşul nu poate nimic; şi făcând aşa ori de câte ori împrejurarea o cere, dar şi când nu o cere, cu ajutorul lui Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a vrăjmaşului pe care ţi-o ridică fraţii tăi din lume, mai slabi de înger.
 Cine are darul sau „Duhul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit“, în vreme ce se luptă după lege (2 Timotei 2:5), iar legea este dragostea, poate vedea lucruri minunate. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu, pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte.
- dacă se va mântui cel ce se sălbăticeşte asupra ta, atunci prin răbdarea ta, iertarea din inimă (Matei 18:35) şi rugăciunea ta îl va birui Dumnezeu, şi cu smerenia ta va alunga dracii dintr-însul;
- dacă, însă, fratele acela mai are de chinuit în robie străină sau îşi va pierde sufletul, atunci la purtarea ta cea după Dumnezeu răutatea lui va creşte şi desăvârşit se va sălbătici împotriva lui Dumnezeu.
 Vezi! Ia aminte! Nicidecum să nu uiţi că ostaş al lui Dumnezeu eşti de la Sfântul Botez! Prin urmare, fii destoinic ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme lupţi şi Cine îţi ajută - ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta. Că, zic Sfinţii Părinţi: „pricina mântuirii este aproapele“. De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt  o adunare de leneşi, de neputincioşi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ostaşi ai lui Dumnezeu; şi precum le este lupta aşa le este şi mântuirea. Căci în lupte sau în nevoinţe se dovedeşte „răbdarea şi credinţa Sfinţilor“ (Apocalipsa 13:10).
 Trupul cu firea lui stricată şi cu iubirea de sine este al doilea vrăjmaş sau piedica a doua.
 Când diavolul, duşmanul cel mai înverşunat al omului, se vede bătut la prima piedică, lumea, cea mai uşoară ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu, le ridică piedica a doua, adică: propriul lor trup, cu firea lui stricată

Însemnătatea mântuirii
Mântuirea veşnică este desigur lucrul cel mai însemnat pentru noi, însă tocmai ea este mai nebăgată în seamă de către oameni. Oamenii îşi dau toată silinţa, folosesc toate mijloacele, uneori uită de foame şi de somn, numai ca să câştige cine ştie ce lucru vremelnic. Dar pentru dobândirea fericirii veşnice nu fac mai nimic sau mai degrabă spus fac totul ca s-o piardă. Cea mai mare parte a oamenilor, ca să nu mai zic creştinilor, trăieşte ca şi când, moartea, judecata, iadul, raiul, veşnicia, n-ar fi adevăruri de credinţă, ci poveşti pentru adormit copiii. Este de mirat că oamenii se ruşinează dacă în lucrurile lumeşti sunt numiţi neglijenţi, dar nu se ruşinează dacă sunt delăsători cu mântuirea lor. Se zbat oamenii aprig pentru cele vremelnice, dar puţin se ostenesc pentru cele nepieritoare, veşnice. Să ne convingem deci, că grija pentru mântuirea noastră veşnică este pentru noi problema cea mai de preţ: este unică şi ireversibilă.
 Este lucrul cel mai de preţ, pentru că este vorba de suflet, pe care dacă-l pierdem am pierdut totul. Noi trebuie să preţuim sufletul mai mult decât toate bunurile lumii acesteia; şi ca să înţelegem mai deplin aceasta este suficient să ne gândim numai la faptul că Dumnezeu a dat morţii pe Unicul Său Fiu, ca să mântuiască sufletele noastre. Are mare dreptate Fericitul Augustin când afirmă că: „Răscumpărarea oamenilor s-a ridicat la un preţ aşa de mare, încât se pare că omul preţuieşte cât Însuşi Dumnezeu“. De aceea spune Iisus Hristos: „Ce va da omul pentru sufletul său?“ (Matei 16:26).
 Cu toate că sufletul este nemuritor, totuşi oamenii îşi dau sufletul pierzării pentru plăcerile ticăloase ale acestei lumi. Cum se poate - întreba cineva - că toţi creştinii cred în judecată, în iad şi în veşnicie, şi, totuşi trăiesc fără a se teme de ele?
 Problema mântuirii veşnice nu este numai cea mai de preţ, ci este şi unica ce-o avem în viaţa aceasta. Iată ce-i spune Mântuitorul Martei: „Marto, Marto, pentru multe te îngrijeşti şi te sileşti, dar un lucru trebuieşte“. Adică tot ce faci, trebuie să faci pentru mântuirea sufletului. Căci în altă parte Domnul spune: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?“ (Matei 16:26).
 Problema mântuirii este unică, deoarece avem un singur suflet. Un Sfânt spunea că în lume există un singur bine şi un singur rău; unicul bine este mântuirea, iar unicul rău este osânda. Cine nu se cutremură şi nu se teme de osânda veşnică, acela nu se va mântui. Deci ca să ne mântuim trebuie să ne ostenim, căci şi Sfânta Scriptură spune: „Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea“ (Matei 11:12). Mântuirea sufletului este lucrul cel mai important pentru om, este unicul, dar este şi ireparabil şi ireversibil, adică o dată pierdut nu se mai poate îndrepta; sau odată nefăcut nu se mai poate face. Nici o greşeală nu este mai mare, decât aceea de a nesocoti mântuirea. (Lupta împotriva lui Satan, Protos. Nicodim Măndiţă, Editura Agapis, Bucureşti 1994).
 Dacă doreşti Împărăţia cerului, urăşte bogăţia şi caută răsplata lui Dumnezeu (Avva Isidor). Începutul mântuirii este cunoaşterea de sine. Foarte important este să nu pierdem trenul mântuirii.

Până la ultima suflare, nu-ţi pierde
nădejdea de îndreptare şi de mântuire
 Să încercăm a ne îndrepta şi de nu putem, să ne osândim pe noi pentru toate şi să ne smerim. Eu însumi vieţuiesc cu nepăsare, dar ce să fac, să deznădăjduiesc din pricina asta? Niciodată! „Până la ultima suflare, nu-ţi pierde nădejdea de îndreptare şi de mântuire“. Noi păcătoşii îl avem pentru asta chezaş şi îndemnător pe tâlharul cel credincios. Că iată, Sfinţi mari ai lui Dumnezeu ca Noi, Avraam, Daniel, Moise, împăratul David, şi alţii tot atât de mari, mulţime, zăceau în iad, iar tâlharul intră înaintea lor în Rai (Povăţuiri de suflet ziditoare, Sfântul Anatolie de la Optina, E.I.B.M., Bucureşti, 2008).

Grija pentru suflet
 Omul este o fiinţă spirituală, nemuritoare, o fiinţă chemată să se întoarcă la Creatorul său. Cu excepţia câtorva indivizi, neamul omenesc a recunoscut totdeauna existenţa unei alte lumi spre care suntem chemaţi. Chiar dacii, strămoşii noştri, credeau că cei ce mor merg la zeul lor Zamolxis, în ceruri, unde vor trăi veşnic. Evanghelia lui Hristos ne învaţă că menirea noastră este să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să-L iubim, să-L slujim în viaţa aceasta, pentru ca, atât aici jos, cât şi după moarte, să gustăm o desfătare nemărginită la sânul Său părintesc. De nu vom face acestea, vom fi lepădaţi de la faţa Lui şi osândiţi la chinurile iadului.
Chemarea noastră este, aşadar, viaţa veşnică: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu!“ (Matei 6:33), a zis Iisus. „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul şi-l va pierde?“ (Matei 16:26). Mântuirea sufletului este singurul lucru important, căci dacă într-o zi ne vom despărţi de toate bunurile pământeşti, sufletul este nedespărţit de fiinţa mea, este viaţa ea, sunt eu.
Să ne întrebăm: De ce martirii, pustnicii şi Sfinţii Bisericii au dat dovadă de eroism moral şi de răbdare exemplară în greutăţi şi în suferinţe? Fiindcă ei au fost animaţi de credinţa că nimic nu-i mai important decât mântuirea sufletului, erau animaţi de dorul pentru câştigarea Împărăţiei cerurilor. În timpul martiriului de la Istambul, înainte de a fi ucis, Sfântul Constantin Brâncoveanu a dat celor patru fii acest ultim îndemn: Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; să ne mântuim cel puţin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru. Orice am pierde în cele lumeşti, putem fi despăgubiţi. Pe când, dacă am pierde Împărăţia cerurilor, am pierde totul. În această privinţă, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul spune:
 De-aş fi lipsit de toate-n lume /
                                  Nimica n-am a pierde eu, /
Că toate nu-s aşa de scumpe /
                                  Ca tine, suflete al meu.
 Datoria noastră este de a preţui comoara sufletului nostru. Trebuie să ne fie clar că, de-am dobândi toate bogăţiile lumii şi am uita de mântuirea sufletului, viaţa noastră este egală cu zero (Marcu 8:37). Pe uşa unei mănăstiri din Italia, un credincios a pus următoarele întrebări ca să le dea de gândit credincioşilor: Este un singur Dumnezeu. Dacă eu sunt în vrăjmăşie cu El, cine mă va putea scăpa din mâna lui? Un singur suflet am. Dacă-l voi pierde, ce-mi va rămâne?
 Destinul nostru veşnic va depinde de condiţia mântuirii sufletului nostru când se va întoarce la Dumnezeu. E mare păcat să pierdem vremea acestei vieţi în ocupaţii deşarte. Este important să ne curăţim sufletul prin pocăinţă, să-l hrănim prin Sfânta Împărtăşanie, să-l înviorăm cu rugăciunea şi să-l împodobim cu virtutea. Aşa făcând, ne vom învrednici să auzim, într-o zi, cuvintele Domnului: FericitĂ este calea În care mergi astĂzi, suflete, cĂ s-a gĂtit Ţie loc de odihnĂ! Amin (Predici la duminicile de peste an, Vestirea Evangheliei Mântuitorului, Dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008).
 Cine dintre Sfinţii lui Dumnezeu I-au slujit cu leafă? Cine a spus vreodată: dacă nu primesc atâta pe lună, nu mai fac ascultare, sau slujba cuvenită? Vai de noi! Vrea Hristos să ne dea raiul pentru veşnicie, iar o floare din rai - după cum i-a descoperit îngerul Domnului, Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos - este mai scumpă decât toate avuţiile acestei lumi văzut, iar noi stăm să ne târguim, când este vorba de mântuirea noastră şi de negrăita fericire a vieţii veşnice (Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Parintele Cleopa Editura Teognos, Cluj-Napoca, 2007)

Întrebări fundmentale
Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă duc? Dacă vom căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil ne vom întâlni cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine.
Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or, izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste. Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât în Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate şi atunci caută şi mai tare ( Extras din articolul: Director de bancă, devenit călugăr).

Viaţa este Hristos
Aceste câteva frumoase versuri au fost scrise de un necunoscut:
Ce este viaţa? a-ntrebat un prunc, zburdând voios în aurita zi; ViaŢa e joc, da, viaŢa e joc! a fost răspunsul ce auzi.
Ce este viaţa? a-ntrebat un om, prin arşiţă şi ploi trudind mereu; ViaŢa-i chin, da, viaŢa-i chin! i-a spus durerea sufletului său.
Ce este viaţa? zis-a un bătrân, privind în sus la cerul înstelat; ViaŢa e iubire, viaŢa e Hristos! preaînţeleptu-i suflet a cântat.

Omul şi nevoile sale
Dumnezeu a lăsat cu îndestulare pentru toată lumea, hrană şi mijloace, frumuseţe şi condiţii de viaţă. Să-ţi iei doar cât îţi trebuie din fiecare, să nu iei mai mult pentru că te împovărezi inutil. Animalul sălbatic nu mănâncă mai mult decât îi trebuie, are el ceva care îl limitează biologic. Că dacă lupul ar mânca mai mult decâ trebuie, de exemplu, s-ar îngrăşa peste măsură şi l-ar mânca celelalte animale ale pădurii, care nu s-ar mai teme de el. Aşa şi omul, dacă se despovărează cu mai mult decât trebuie, nu mai poate ţine pasul cu cei de alături pe drumul care duce spre mântuire. Pe acest drum trebuie să fii sprinten. Nu spun că omul trebuie să trăiască în sărăcie, omul trebuie să trăiască demn, pentru că aşa l-a lăsat Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a dat de toate pentru asta, i-a pus la îndemână fructele şi tot ce este în grădina raiului (Părintele Iustin Pârvu).

Omul întru Dumnezeu
 Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, şi de aceea în fiecare om se sălăşluişte Dumnezeu. Omul de astăzi pune prea mare bază pe fleacuri şi amănunte, este asediat de o mulţime de lucruri false şi nu ştie să aleagă. Tânăr sau bătrân, omul trebuie să facă curăţenie în sufletul său pentru că niciodată nu ştie când vine sfârşitul. Moartea nu vine să ne întrebe ce vârstă avem sau dacă suntem pregătiţi ci vine să ne ia.
 Omul adevărat luptă cu toată energia sa, spirituală în primul rând, ca să simplifice viaţa, să înţeleagă ceea ce trăieşte. Omul vrea şi trebuie să lupte să iasă din labirintul în care îl atrage diavolul cu toate tentaţiile sale. Omul care îşi face un scop în viaţă din a aduna averi şi bani, e un om slab, e câştigat de diavol. După ce dobândeşte averi capătă frică să nu le piardă, devine nu stăpânul lor ci paznicul fără minte al comorilor false ale diavolului. În loc să păzească omul cuvântul Domnului, care e o esenţă de viaţă, el păzeşte comorile false ale diavolului, astfel se pune în slujba diavolului.
 Dramele se stârnesc nu de la o luptă de idei, ci de la o luptă pentru bani, pentru tot ce este material. Omul cumpărat cu bani nu are valoare, îşi piede valoarea şi credinţa, rămâne ca o monedă falsă.
 Omul nu trăieşte izolat, omul nu trăieşte singur, el trăieşte mereu în planul celuilalt. În momentul în care am pierdut porunca aceasta a iubirii şi a raportului dintre noi, nu mai suntem creştini, suntem altceva. E o stare care ne caracterizează pe noi românii.
 Ce face marinarul în vreme de furtună? Pune mâna şi îi ajută şi pe ceilalţi. Atunci, când ai necaz, trebuie să fii cel mai limpede, să ştii ce ai de făcut. Cei care se apucă de băut, sunt slabi, de fapt ei caută un motiv...
 În cădere omul îi poate atrage şi pe alţii din preajmă, dacă nu sunt atenţi, dacă nu sunt prudenţi, dacă nu bagă de seamă rapid răul şi consecinţele lui. Fiecare om răspunde de aproapele său, toţi ne facem vinovaţi când cineva din preajmă cade fără ca noi să epuizăm toate căile de a-l salva. Omul trebuie să fie fiinţa care simte durerea fratelui, a aproapelui, bucuria fratelui... Omul nu evoluează în istorie, omul pare să se degradeze. La începutul începuturilor omul a pierdut Raiul dar şi-a păstrat sufletul, ruşinea faţă de propria goliciune, faţă de păcatul făcut, faţă de fiinţele cele din jur. 

Cea mai grea povară a vieţii
Sentimentul că viaţa noastră nu mai are nici un sens alungă orice urmă de fericire. Povestea un tânăr că a întrebat-o pe o bătrână: Care este cea mai grea povară a vieţii? Bătrâna i-a răspuns: Să nu ai de purtat de grijă nimănui. Trebuie să ştim că cineva are nevoie de noi, că încă mai producem ceva pentru omenire.

Oameni fericiţi
Istoria vorbeşte despre mulţi oameni care au râvnit, care au încercat să câştige toată lumea. Sărmanul Alexandru Macedon a mărşăluit continuu să cucerească regat după regat, cetăţi în şir, împărăţii după împărăţii. La urmă a murit sub ameţeala alcoolului. Carol cel Mare a râvnit şi el să aibă măcar Europa sub sceptrul său şi totul a fost o zbatere zadarnică. Napoleon, împăratul Franţei şi-a făcut şi el visuri de a cuceri întâi Europa şi după aceea restul lumii. A vrut să subjuge Anglia, dar a fost bătut la Waterloo. A vrut răsăritul şi l-a înfrânt vântul, zăpada şi îngheţul Rusiei. Câtă trudă, câtă pierdere de vieţi omeneşti! A cucerit cineva lumea? Nu! Chiar şi cei mai cutezători aspiranţi la stăpânirea lumii s-au prăbuşit în ruşine şi dezamăgire. Lumea nu a fost cucerită, dar sufletul şi l-au pierdut.
FericiŢi sunt ÎnsĂ cei ce cautĂ mÂntuirea lor!


Toate de aur
Pe vremuri trăia în Frigia (Asia Mică) un om care avea o mină de aur. Cu cât scotea mai mult aur din mină, cu atât iubirea sa faţă de acest metal preţios creştea şi ea tot mai mult. Soţia sa îşi pusese în gând să-l vindece pe soţul ei de această iubire de aur.
Într-o zi, pe când soţul ei a plecat de acasă, femeia a pregătit o masă pe care totul era de aur, chiar şi în mâncare îi pusese aur. Venind acasă, soţul a văzut masa încărcată cu aur şi aceasta i-a umplut inima de bucurie. Flămând cum era de pe drum, a cerut să i se aducă mâncare. Dar şi în mâncare era aur. Omul s-a uitat la mâncaare, a admirat-o de atâta strălucire, dar nu a putut-o mânca şi a cerut să i se aducă mâncare adevărată. Atunci soţia i-a spus: Dragul meu, acum poţi învăţa şi tu ce înseamnă această goană după aur. Dacă nu aduni altceva decât aur, poţi muri de foame. Tot aurul din lume nu este de folos ca să te sature. Ce adevăr spune Biblia: Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră şi ca focul va mistui trupurile voastre; aţi strâns comori vremea din urmă! (Iacov 5:3).
Să fii mereu în stare de veghe şi să te lupţi în permanenţă. Dar nu spera să obţii prea multe pentru mântuirea ta, nici prin fapte, nici prin valoarea sau calităţile tale. Numai mila lui Dumnezeu ne mântuieşte. Împărăţia cerurilor nu este salariul pentru lucrarea noastră, ci harul Domnului, Care a spus: când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17:10).

Raiul nu este un loc, ci este o Persoană: Iisus Hristos
Un creştin ortodox se mântuieşte numai dacă rămâne în legătură cu Iisus Hristos. Această legătură se împlineşte prin Sfânta Împărtăşanie, adică prin primirea Trupului şi Sângelui  Domnului nostru. Fără de Sfânta Împărtăşanie, nimeni nu se poate mântui. A te împărtăşi înseamnă a fi împreună cu Hristos, înseamnă a te asemăna tot mai mult cu El şi a primi însuşirile Lui, pe care noi le numim virtuţi. Iisus Hristos este viu, iar legătura creştinului cu El se realizează în timpul Sfintei Liturghii, mâncându-L şi bându-L, în cel mai intens şi real sens al acestor termeni. Nu avem un Dumnezeu distant, rece şi poruncitor, ci Unul pe Care Îl primim în noi, pentru ca El să ne primească în Sine. Nici El nu se pierde în noi, nici noi nu devenim ceea ce este El, ci realizăm o unitate infinit superioară celei dintre mamă şi pruncul din pântecele ei. Oare nu de aceea ne împărtăşim o viaţă întreagă, dar mai ales înainte de clipa morţii? Raiul nu este un loc, ci este o Persoană: Iisus Hristos. De aceea nu există spaţiu şi timp în Rai, nu vom fi undeva lângă Dumnezeu, ci cu El şi împreună cu El. Fără Împărtăşanie înseamnă fără Dumnezeu. Iar fără Dumnezeu înseamnă iad. Deşi în această viaţă, fără Împărtăşanie înseamnă moarte sufletească!
Mântuirea noastră trebuie să se săvârşească între frică şi nădejde. Nimeni nu trebuie să deznădăjduiască, însă nici nu trebuie să nădăjduiască peste măsură.

Existenţa sufletului
Sufletul are o existenţă proprie şi, din faptul că nu se vede în clipa morţii, nu se poate trage concluzia că a încetat să mai existe, căci nici vocea, nici mirosul, nici vântul nu se văd ci se simt cu alte simţuri. Şi după cum existenţa lui Dumnezeu o înţelegem din măreţia operei Sale, tot aşa şi existenţa sufletului o înţelegem din sentimentul religios, raţiune, înţelepciune, virtute, însuşiri care îl ridică pe om către Dumnezeu şi arată că sufletul este nemuritor şi va merge de unde a venit.
Dumnezeu nu poate fi nici văzut, nici pipăit ci simţit. De altfel şi lucrurile din natură, ca suflarea vântului nu este văzută şi cu toate acestea există. Dar dacă noi nu-L vedem pe Dumnezeu, Dumnezeu, Care este pretutindeni, vede toate.    


ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV