DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
Maica Domnului cu Pruncul - Luca din Iclod (1673)
O sărbătoare spirituală
Iubirea cea veşnică
Maica Domnului îşi strânge Pruncul la piept. Stă cu obrazul lipit de obrazul Lui. Îi simte mireasma fragedă şi respiraţia caldă. Ţine mâna micului Iisus cu delicateţe şi sfioşenie, abia îndrăznind să-L atingă. Chipul ei iradiază o lumină misterioasă cumva, bucurie, dar şi o umbră de teamă, de parcă aşteaptă să se întâmple ceva nedorit. Ochii îi sunt fericiţi. Par să împărtăşească lumii bucuria uriaşă pe care o trăieşte, împlinirea maternităţii, fericirea vieţii izvodite din trupul ei. Sprâncenele îi sunt ridicate a mirare sau mai degrabă a uimire, în faţa miracolului cu care a fost dăruită de Dumnezeu: pruncul sfânt. Poate de asta este şi un pic îmbujorată în obraz şi buzele ei par a zâmbi smerit. Dar Maica Domnului nu-i priveşte în faţă pe cei ce se opresc să-i contemple chipul negrăit de frumos. Priveşte undeva într-o parte, departe, spre ceva nevăzut. Pare dusă pe gânduri, într-un moment de melancolie, ţesut împreună cu bucuria negrăită a clipei. Ca şi cum acest răgaz în care îşi ţine pruncul în braţe e unic, nu doar prin bucurie, ci şi prin tristeţea ce va urma. Sfânta Fecioară îşi strânge în braţe nu doar copilul, ci şi durerea suferinţei viitoare. Ea ştie! Are deja adevărul în suflet şi în această contopire cu pruncul ei, pe care nu l-ar da niciodată din braţe. Micul Iisus îşi lipeşte şi el obrazul, parcă a ocrotire, de Maica Sa. Îşi lasă mâna lui mică în mâna ei. Are şi el sprâncenele ridicate a uimire, dar şi a îngrijorare pentru ce va urma. În privirea lui serioasă şi gravă, teama biruie bucuria. Ştie prin ce durere va trece Maica Sa cea iubită, ştie prin ce chinuri va trece chiar el. De altfel, pe piciorul său se vede deja rana viitoare a cuielor care îl vor crucifica. O iubire nesfârşită este această îmbrăţişare, care cuprinde în ea şi viaţa, şi suferinţa, şi mântuirea. O iubire nepământeană, fiindcă Maica Domnului şi Pruncul Iisus fac parte şi din viaţa aceasta, dar şi din cea de apoi. Sunt mult mai presus de moarte. Trăiesc în iubire, îmbrăţişaţi întru eternitate. Iubirea cea veşnică.
Icoana care a plâns de două ori
Interiorul muzeului
Toate acestea, şi mai mult decât pot spune cuvintele, se află într-o singură icoană: Maica Domnului cu Pruncul, pictată la 1673, de vestitul Luca din Iclod, cel care a făcut şi celebra icoană de la Mânăstirea Nicula. Chiar şi astăzi sunt voci care susţin că adevărata icoană de la Nicula ar fi de fapt aceasta aflată în Muzeul din Cluj, iar cea aflată în mânăstirea de lângă Gherla, doar o copie a aceluiaşi autor. Cele două icoane sunt "surori": sunt făcute de acelaşi meşter şi au lăcrimat amândouă, în anii negri de dominaţie austro-ungară a Transilvaniei. Aceasta despre care vorbim a plâns în 1717, apoi în 1729, şi se află acum la Cluj, într-un loc magnific, un adevărat tezaur al artei şi ortodoxiei româneşti: Muzeul Mitropolitan al Clujului. Într-o laterală a Catedralei Ortodoxe din capitala Ardealului există o uşă, deasupra căreia scrie simplu, Muzeu. O intrare mică şi cumva ascunsă către subsolul clădirii, încât, într-o zi de primăvară strălucitoare, poţi trece pe lângă ea, fără să o observi. Dar ce noroc s-o găseşti! În câteva săli amenajate impecabil, se află o extraordinară comoară a credinţei în Dumnezeu: peste 500 de icoane vechi, româneşti, pictate în majoritate pe lemn, de o frumuseţe ce îţi taie răsuflarea. Până ajungi la icoana Fecioarei făcută de Luca din Iclod, treci prin câteva camere în care ochii a zeci de sfinţi îţi încălzesc inima şi sufletul. Zeci de chipuri ale lui Hristos te cercetează de fiecare dată diferit şi de fiecare dată la fel. Sunt icoane făcute de meşteri populari geniali, cu o expresivitate neobişnuită, cum doar simplitatea ţăranului o poate avea. Portrete în linii simple, însufleţite de o magie coloristică ireală: nuanţe aprinse de roşu, portocaliu, verde sau auriu, combinate cu nuanţe de lemn şi pământ, de brun şi roşcat. Aici apare un Sfânt Nicolae uriaş, într-o icoană împărătească, făcută în subtile nuanţe de auriu, dincolo Sfântul Gheorghe, în culori vii şi biruitoare, alături un Hristos cu privire blajină şi părul împletit în coadă, pe spate, ca vechii ţărani din Ardeal. Din unele icoane, de la 1600 sau 1700, acelaşi Hristos te priveşte cu ochi oblici şi pomeţii înalţi, învăluit parcă în şi mai mult mister. Şi tot trecând pe lângă aceste mărturii neştiute ale credinţei şi artei ţărăneşti pe lângă aceste icoane superbe, cum poate numai în unele încăperi ale Ermitajului mai poţi vedea, ajungi, în cele din urmă, la icoana Fecioarei cu Pruncul. După ce sufletul îţi este cutremurat de puterea şi frumuseţea Criştilor, în faţa acestei icoane rămâi ca atras de forţa unui magnet. Puterea ei este şi astăzi la fel de mare ca atunci când făcea minuni! Adusă de la Mânăstirea Nicula, în satul Ilişua, din apropiere de Năsăud, apoi la Biserica Piariştilor din Cluj şi de acolo aici, în acest muzeu, oamenii merg pe urmele ei ca vrăjiţi. O urmează oriunde. O află şi vin după ea din toate colţurile Ardealului. Deşi este expusă într-un muzeu, deşi pare doar un "exponat" frumos luminat şi pus în valoare, oamenii vin întruna să se roage şi să îngenuncheze în faţa ei, cu o ardoare nestrămutată. Potopiţi de necazuri şi de dureri, roşi de sărăcie şi boală, se închină la icoana atotputernicei Fecioare cu pruncul, lăsându-şi inima să se înlăcrimeze cu încredere neclintită că le va uşura, şi lor, sufletul şi viaţa, aşa cum a făcut, sute de ani la rând.
"Adevărata poveste a credinţei româneşti"
Directorul muzeului, acad. Marius Porumb
Despre povestea acestui loc miraculos, am stat de vorbă cu directorul Muzeului Mitropolitan din Cluj, domnul academician Marius Porumb, unul dintre cei mai de seamă iubitori şi cercetători ai icoanei transilvănene.
- Domnule academician, aveţi un muzeu unic, prin frumuseţea artistică extraordinară şi prin valoarea lui pentru creştinismul românesc. Este, fără nicio îndoială, un reper major al artei europene, dar mai ales al ortodoxiei. Care este povestea acestui loc?
- Timp îndelungat, românii nu au avut voie să-şi construiască biserici în interiorul zidurilor cetăţii. Împrejurul Clujului, creştinismul ortodox era foarte vechi şi majoritar, însă în interiorul oraşului, este o singură biserică veche, Biserica Bob. Aceasta a fost construită abia la 1810, cu mare greutate. Autorităţilor li s-a spus că se construieşte un depozit, pe urmă a fost sfinţit şi aşa au avut românii aici prima biserică. De aceea am considerat necesar un asemenea muzeu, care să spună adevărata poveste a credinţei româneşti, să fie un reper, în primul rând, pentru istoria şi arta românilor. Începuturile sale aparţin episcopului Nicolae Ivan, un
Sf. Împăraţi Constantin şi Elena - Centrul Nicula (sf. sec. XIX)
veritabil vizionar şi un om de excepţie. El a hotărât, la 1924, înfiinţarea unui muzeu ortodox. La 1938, muzeul s-a mutat în reşedinţa episcopală şi, în cele din urmă, Mitropolitul Bartolomeu Anania a iniţiat stabilirea muzeului în acest spaţiu, sub Catedrală. Ne-am deschis porţile muzeului, aşa cum îl vedeţi astăzi, în 2011. Şi am făcut-o cu mare bucurie, pentru că îl consider drept un loc foarte important pentru clujeni. Acum puteţi vedea în Cluj splendide icoane româneşti din toate colţurile Transilvaniei, pictate pe lemn sau pe sticlă. Patrimoniul Muzeului Mitropoliei Clujului cuprinde şi obiecte de cult, potire, manuscrise liturgice din secolele XV-XIX şi tipărituri din secolele XVII-XIX, ce provin din diferite centre tipografice româneşti. Acestea din urmă ne arată o continuă circulaţie a cărţii, de o parte şi de alta a Carpaţilor şi, în plus, este clar că ele au contribuit hotărâtor la unitatea limbii în întreg spaţiul locuit de români.
- Cum aţi reuşit să adunaţi într-un singur loc toate aceste comori? Cum aţi reuşit să aduceţi icoanele aici?
- Asta se datorează, în primul rând, generozităţii celor ce au înţeles demersul nostru. Sunt, în majoritate, ţăranii români, sunt sate întregi care au acceptat să se despartă de cele mai dragi obiecte ale sufletului lor. Dragostea lor pentru aceste icoane a rămas neştirbită: şi astăzi, ei vin şi se roagă la ele, chiar aici, în muzeu, într-un extraordinar gest de credinţă. Datorită lor am câştigat în plus dragostea şi admiraţia celor ce ne vizitează muzeul. Bunătatea acestor oameni simpli a fost dublată, în anii din urmă, de sprijinul Mitropolitului Bartolomeu Anania. Trebuie spus că fără ajutorul acestui mare teolog şi cărturar, muzeul nu ar fi fost posibil, aşa cum îl vedeţi astăzi, la un nivel european. Dincolo de aceste lucruri, a fost o muncă uriaşă de căutare în fiecare sat transilvănean şi de identificare a valorilor de patrimoniu. Ce vedeţi aici este munca de zeci de ani a câtorva generaţii de cercetători şi iubitori de artă.
Adormirea Maicii Domnului - zugrav anonim din Moldova (înc. sec. XVI)
- Toate aceste icoane, de o frumuseţe cutremurătoare, au fost realizate de pictori ţărani? Puteau meşterii populari să ajungă la un asemenea rafinament şi o asemenea expresivitate?
- Pentru a vă răspunde la această întrebare, voi face recurs la Lucian Blaga. El a spus că artă populară există în mod firesc, la toate popoarele, însă estetica artei populare româneşti este, fără îndoială, una dintre cele mai rafinate. Nu ai cum să nu tresari când vezi creaţiile româneşti, nu ai cum să nu fii impresionat de calitatea lor artistică de exceptie. De exemplu, în spaţiul de sub pronaosul Catedralei, se află expuse numeroase icoane de pe la 1700, semnate sau atribuite unor pictori ca Radu Munteanu din Ungureni, Alexandru Ponehalschi, Nechita Zugravul, Popa Ivan din Răşinari, Andrei din Corneşti, Iacov din Răşinari, Ştefan Popa, Gheorghe, fiul lui Iacov, Tudor Zugravul sau David de la Curtea de Argeş. Sunt icoane superbe, ce ar putea rivaliza cu tablourile marilor pictori occidentali ai vremii. Sigur că atunci când cineva îţi arată într-un atelier cum să faci un lucru, aceea nu mai este artă populară pură, însă majoritatea acestor ateliere erau şcoli de meşteşugari. Totuşi, majoritatea acestor pictori erau oameni simpli, porniţi din sate, erau, după cum le spune câteodată numele, "zugravi". Mai avem aici şi două săli dedicate icoanelor pe sticlă, un mare număr de icoane ilustrând diferite faze ale celui mai vechi centru transilvănean de pictură pe sticlă, care a fiinţat la Mânăstirea Nicula şi în satul din apropiere. De o valoare deosebită sunt icoanele datate în secolul XVIII, pictate la Nicula,
Maica Domnului cu Pruncul - Gheorghe Zugravul (1773)
muzeul având una din colecţiile cele mai bogate din România. Şi acestea sunt realizate tot de meşteri populari, însă au o distincţie inconfundabilă.
- Icoanele acestea pot fi expuse în orice mare muzeu al lumii. Există o explicaţie pentru frumuseţea lor?
- "Se va picta în mod cuviincios, precum în Ţara Românească." Aşa spune contractul dintre biserica ce a comandat o icoană şi Ştefan Zugravul. Cuviinţa era probabil smerenia, împreună cu postul şi rugăciunea. Frumuseţea acestor icoane este poate frumuseţea credinţei celor ce au pictat. Dar, cu siguranţă, şi credinţa celor ce s-au închinat la ele a pus pe chipul sfinţilor o lumină ce nu poate fi explicată sau înţeleasă.
SURSA
http://www.formula-as.ro/2013/1067/spiritualitate-39/minunatele-icoane-pe-lemn-din-muzeul-catedralei-ortodoxe-din-cluj-16365
Maica Domnului cu Pruncul - Luca din Iclod (1673)
O sărbătoare spirituală
Iubirea cea veşnică
Maica Domnului îşi strânge Pruncul la piept. Stă cu obrazul lipit de obrazul Lui. Îi simte mireasma fragedă şi respiraţia caldă. Ţine mâna micului Iisus cu delicateţe şi sfioşenie, abia îndrăznind să-L atingă. Chipul ei iradiază o lumină misterioasă cumva, bucurie, dar şi o umbră de teamă, de parcă aşteaptă să se întâmple ceva nedorit. Ochii îi sunt fericiţi. Par să împărtăşească lumii bucuria uriaşă pe care o trăieşte, împlinirea maternităţii, fericirea vieţii izvodite din trupul ei. Sprâncenele îi sunt ridicate a mirare sau mai degrabă a uimire, în faţa miracolului cu care a fost dăruită de Dumnezeu: pruncul sfânt. Poate de asta este şi un pic îmbujorată în obraz şi buzele ei par a zâmbi smerit. Dar Maica Domnului nu-i priveşte în faţă pe cei ce se opresc să-i contemple chipul negrăit de frumos. Priveşte undeva într-o parte, departe, spre ceva nevăzut. Pare dusă pe gânduri, într-un moment de melancolie, ţesut împreună cu bucuria negrăită a clipei. Ca şi cum acest răgaz în care îşi ţine pruncul în braţe e unic, nu doar prin bucurie, ci şi prin tristeţea ce va urma. Sfânta Fecioară îşi strânge în braţe nu doar copilul, ci şi durerea suferinţei viitoare. Ea ştie! Are deja adevărul în suflet şi în această contopire cu pruncul ei, pe care nu l-ar da niciodată din braţe. Micul Iisus îşi lipeşte şi el obrazul, parcă a ocrotire, de Maica Sa. Îşi lasă mâna lui mică în mâna ei. Are şi el sprâncenele ridicate a uimire, dar şi a îngrijorare pentru ce va urma. În privirea lui serioasă şi gravă, teama biruie bucuria. Ştie prin ce durere va trece Maica Sa cea iubită, ştie prin ce chinuri va trece chiar el. De altfel, pe piciorul său se vede deja rana viitoare a cuielor care îl vor crucifica. O iubire nesfârşită este această îmbrăţişare, care cuprinde în ea şi viaţa, şi suferinţa, şi mântuirea. O iubire nepământeană, fiindcă Maica Domnului şi Pruncul Iisus fac parte şi din viaţa aceasta, dar şi din cea de apoi. Sunt mult mai presus de moarte. Trăiesc în iubire, îmbrăţişaţi întru eternitate. Iubirea cea veşnică.
Icoana care a plâns de două ori
Interiorul muzeului
Toate acestea, şi mai mult decât pot spune cuvintele, se află într-o singură icoană: Maica Domnului cu Pruncul, pictată la 1673, de vestitul Luca din Iclod, cel care a făcut şi celebra icoană de la Mânăstirea Nicula. Chiar şi astăzi sunt voci care susţin că adevărata icoană de la Nicula ar fi de fapt aceasta aflată în Muzeul din Cluj, iar cea aflată în mânăstirea de lângă Gherla, doar o copie a aceluiaşi autor. Cele două icoane sunt "surori": sunt făcute de acelaşi meşter şi au lăcrimat amândouă, în anii negri de dominaţie austro-ungară a Transilvaniei. Aceasta despre care vorbim a plâns în 1717, apoi în 1729, şi se află acum la Cluj, într-un loc magnific, un adevărat tezaur al artei şi ortodoxiei româneşti: Muzeul Mitropolitan al Clujului. Într-o laterală a Catedralei Ortodoxe din capitala Ardealului există o uşă, deasupra căreia scrie simplu, Muzeu. O intrare mică şi cumva ascunsă către subsolul clădirii, încât, într-o zi de primăvară strălucitoare, poţi trece pe lângă ea, fără să o observi. Dar ce noroc s-o găseşti! În câteva săli amenajate impecabil, se află o extraordinară comoară a credinţei în Dumnezeu: peste 500 de icoane vechi, româneşti, pictate în majoritate pe lemn, de o frumuseţe ce îţi taie răsuflarea. Până ajungi la icoana Fecioarei făcută de Luca din Iclod, treci prin câteva camere în care ochii a zeci de sfinţi îţi încălzesc inima şi sufletul. Zeci de chipuri ale lui Hristos te cercetează de fiecare dată diferit şi de fiecare dată la fel. Sunt icoane făcute de meşteri populari geniali, cu o expresivitate neobişnuită, cum doar simplitatea ţăranului o poate avea. Portrete în linii simple, însufleţite de o magie coloristică ireală: nuanţe aprinse de roşu, portocaliu, verde sau auriu, combinate cu nuanţe de lemn şi pământ, de brun şi roşcat. Aici apare un Sfânt Nicolae uriaş, într-o icoană împărătească, făcută în subtile nuanţe de auriu, dincolo Sfântul Gheorghe, în culori vii şi biruitoare, alături un Hristos cu privire blajină şi părul împletit în coadă, pe spate, ca vechii ţărani din Ardeal. Din unele icoane, de la 1600 sau 1700, acelaşi Hristos te priveşte cu ochi oblici şi pomeţii înalţi, învăluit parcă în şi mai mult mister. Şi tot trecând pe lângă aceste mărturii neştiute ale credinţei şi artei ţărăneşti pe lângă aceste icoane superbe, cum poate numai în unele încăperi ale Ermitajului mai poţi vedea, ajungi, în cele din urmă, la icoana Fecioarei cu Pruncul. După ce sufletul îţi este cutremurat de puterea şi frumuseţea Criştilor, în faţa acestei icoane rămâi ca atras de forţa unui magnet. Puterea ei este şi astăzi la fel de mare ca atunci când făcea minuni! Adusă de la Mânăstirea Nicula, în satul Ilişua, din apropiere de Năsăud, apoi la Biserica Piariştilor din Cluj şi de acolo aici, în acest muzeu, oamenii merg pe urmele ei ca vrăjiţi. O urmează oriunde. O află şi vin după ea din toate colţurile Ardealului. Deşi este expusă într-un muzeu, deşi pare doar un "exponat" frumos luminat şi pus în valoare, oamenii vin întruna să se roage şi să îngenuncheze în faţa ei, cu o ardoare nestrămutată. Potopiţi de necazuri şi de dureri, roşi de sărăcie şi boală, se închină la icoana atotputernicei Fecioare cu pruncul, lăsându-şi inima să se înlăcrimeze cu încredere neclintită că le va uşura, şi lor, sufletul şi viaţa, aşa cum a făcut, sute de ani la rând.
"Adevărata poveste a credinţei româneşti"
Directorul muzeului, acad. Marius Porumb
Despre povestea acestui loc miraculos, am stat de vorbă cu directorul Muzeului Mitropolitan din Cluj, domnul academician Marius Porumb, unul dintre cei mai de seamă iubitori şi cercetători ai icoanei transilvănene.
- Domnule academician, aveţi un muzeu unic, prin frumuseţea artistică extraordinară şi prin valoarea lui pentru creştinismul românesc. Este, fără nicio îndoială, un reper major al artei europene, dar mai ales al ortodoxiei. Care este povestea acestui loc?
- Timp îndelungat, românii nu au avut voie să-şi construiască biserici în interiorul zidurilor cetăţii. Împrejurul Clujului, creştinismul ortodox era foarte vechi şi majoritar, însă în interiorul oraşului, este o singură biserică veche, Biserica Bob. Aceasta a fost construită abia la 1810, cu mare greutate. Autorităţilor li s-a spus că se construieşte un depozit, pe urmă a fost sfinţit şi aşa au avut românii aici prima biserică. De aceea am considerat necesar un asemenea muzeu, care să spună adevărata poveste a credinţei româneşti, să fie un reper, în primul rând, pentru istoria şi arta românilor. Începuturile sale aparţin episcopului Nicolae Ivan, un
Sf. Împăraţi Constantin şi Elena - Centrul Nicula (sf. sec. XIX)
veritabil vizionar şi un om de excepţie. El a hotărât, la 1924, înfiinţarea unui muzeu ortodox. La 1938, muzeul s-a mutat în reşedinţa episcopală şi, în cele din urmă, Mitropolitul Bartolomeu Anania a iniţiat stabilirea muzeului în acest spaţiu, sub Catedrală. Ne-am deschis porţile muzeului, aşa cum îl vedeţi astăzi, în 2011. Şi am făcut-o cu mare bucurie, pentru că îl consider drept un loc foarte important pentru clujeni. Acum puteţi vedea în Cluj splendide icoane româneşti din toate colţurile Transilvaniei, pictate pe lemn sau pe sticlă. Patrimoniul Muzeului Mitropoliei Clujului cuprinde şi obiecte de cult, potire, manuscrise liturgice din secolele XV-XIX şi tipărituri din secolele XVII-XIX, ce provin din diferite centre tipografice româneşti. Acestea din urmă ne arată o continuă circulaţie a cărţii, de o parte şi de alta a Carpaţilor şi, în plus, este clar că ele au contribuit hotărâtor la unitatea limbii în întreg spaţiul locuit de români.
- Cum aţi reuşit să adunaţi într-un singur loc toate aceste comori? Cum aţi reuşit să aduceţi icoanele aici?
- Asta se datorează, în primul rând, generozităţii celor ce au înţeles demersul nostru. Sunt, în majoritate, ţăranii români, sunt sate întregi care au acceptat să se despartă de cele mai dragi obiecte ale sufletului lor. Dragostea lor pentru aceste icoane a rămas neştirbită: şi astăzi, ei vin şi se roagă la ele, chiar aici, în muzeu, într-un extraordinar gest de credinţă. Datorită lor am câştigat în plus dragostea şi admiraţia celor ce ne vizitează muzeul. Bunătatea acestor oameni simpli a fost dublată, în anii din urmă, de sprijinul Mitropolitului Bartolomeu Anania. Trebuie spus că fără ajutorul acestui mare teolog şi cărturar, muzeul nu ar fi fost posibil, aşa cum îl vedeţi astăzi, la un nivel european. Dincolo de aceste lucruri, a fost o muncă uriaşă de căutare în fiecare sat transilvănean şi de identificare a valorilor de patrimoniu. Ce vedeţi aici este munca de zeci de ani a câtorva generaţii de cercetători şi iubitori de artă.
Adormirea Maicii Domnului - zugrav anonim din Moldova (înc. sec. XVI)
- Toate aceste icoane, de o frumuseţe cutremurătoare, au fost realizate de pictori ţărani? Puteau meşterii populari să ajungă la un asemenea rafinament şi o asemenea expresivitate?
- Pentru a vă răspunde la această întrebare, voi face recurs la Lucian Blaga. El a spus că artă populară există în mod firesc, la toate popoarele, însă estetica artei populare româneşti este, fără îndoială, una dintre cele mai rafinate. Nu ai cum să nu tresari când vezi creaţiile româneşti, nu ai cum să nu fii impresionat de calitatea lor artistică de exceptie. De exemplu, în spaţiul de sub pronaosul Catedralei, se află expuse numeroase icoane de pe la 1700, semnate sau atribuite unor pictori ca Radu Munteanu din Ungureni, Alexandru Ponehalschi, Nechita Zugravul, Popa Ivan din Răşinari, Andrei din Corneşti, Iacov din Răşinari, Ştefan Popa, Gheorghe, fiul lui Iacov, Tudor Zugravul sau David de la Curtea de Argeş. Sunt icoane superbe, ce ar putea rivaliza cu tablourile marilor pictori occidentali ai vremii. Sigur că atunci când cineva îţi arată într-un atelier cum să faci un lucru, aceea nu mai este artă populară pură, însă majoritatea acestor ateliere erau şcoli de meşteşugari. Totuşi, majoritatea acestor pictori erau oameni simpli, porniţi din sate, erau, după cum le spune câteodată numele, "zugravi". Mai avem aici şi două săli dedicate icoanelor pe sticlă, un mare număr de icoane ilustrând diferite faze ale celui mai vechi centru transilvănean de pictură pe sticlă, care a fiinţat la Mânăstirea Nicula şi în satul din apropiere. De o valoare deosebită sunt icoanele datate în secolul XVIII, pictate la Nicula,
Maica Domnului cu Pruncul - Gheorghe Zugravul (1773)
muzeul având una din colecţiile cele mai bogate din România. Şi acestea sunt realizate tot de meşteri populari, însă au o distincţie inconfundabilă.
- Icoanele acestea pot fi expuse în orice mare muzeu al lumii. Există o explicaţie pentru frumuseţea lor?
- "Se va picta în mod cuviincios, precum în Ţara Românească." Aşa spune contractul dintre biserica ce a comandat o icoană şi Ştefan Zugravul. Cuviinţa era probabil smerenia, împreună cu postul şi rugăciunea. Frumuseţea acestor icoane este poate frumuseţea credinţei celor ce au pictat. Dar, cu siguranţă, şi credinţa celor ce s-au închinat la ele a pus pe chipul sfinţilor o lumină ce nu poate fi explicată sau înţeleasă.
SURSA
http://www.formula-as.ro/2013/1067/spiritualitate-39/minunatele-icoane-pe-lemn-din-muzeul-catedralei-ortodoxe-din-cluj-16365
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu