28 iunie 2012

SFATUL DIN IAD

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


Intr-o carte veche, din Sfantul Munte, un duhovnic iscusit in poveţe a lăsat inchisă intr-o intamplare invăţătura aceasta.

“Un preot, cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţilor săi, se ostenea zi de zi prin toate mijloacele ce-i stăteau in putinţă, să intoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi sa-i intărească in cuvantul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că ostenelile sale răman fără roadă. Credincioşii săi lepădară numai făţărnicia; incolo, putrezeau in aceleaşi păcate, cum ii găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor. Ce să facă bietul preot? Cum să-i indrepte? Căci se inflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, ştiindu-se chezaş pentru sufletele lor şi se frămanta zi şi noapte, cerand de la Dumnezeu să-i arate, pentru ce nu poate să-i atragă la mantuire?

Intr-o sambătă seara, după vecernie, stătea amărat pe-o piatră din grădină, covarşit de grija datoriei sale preoţeşti şi mahnit amarnic de truda-i fară roadă. Cum sta aşa, pierdut in ganduri grele, iată că Dumnezeu ii deschise ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii infricoşate: o gloată de arapi, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor intunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor in frunte cu Satana, marele şi incruntatul tartor al lor. Deodată, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbieră de clocoti văzduhul:

- Voi, drăceştilor gloate, sfatuiţi-vă, născociţi cu mintea voastră meşteră in viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai sigur inşela pe oameni, ca să umplem cu ei impărăţia beznei şi pantecele flămand al iadului?

La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele intunecate ale incornoraţilor, intrară in putoarea diavoleştilor sfatuiri. Nu trecu mult şi din mulţimea aprinsă de sfat ieşi inaintea Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:

- Intunecimea ta, să furişăm in mintea oamenilor gandul drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavand de cine să se teamă, uşor ne vor cădea in gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom umple iadul cu ei.

Ascultandu-l, Satana chibzui şi apoi răspunse:

- Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde in undiţă; pentru că lucrurile Celui de sus: cerul şi pămantul şi toate cate le impodobesc mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. Să vie altul, cu o născocire mai vicleană.

Atunci din gloatele intunerecului, ieşi o altă căpetenie incornorată şi zise:

- Intunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este judecată, şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că nu e nici rai nici iad şi, prin urmare sunt slobozi să mănance, să bea şi să-şi facă toate poftele trupului şi ale inimii, căci, ca maine vor muri şi după moarte nu mai e nimic şi o să le pară rău că nu şi-au făcut toate gusturile cat au fost in putere.

Satana ii cumpăni vorbele, apoi ii zise:

- Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea caştiga prea mulţi: căci printre oameni sunt unii răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu şi că in dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa după fapte. Şi apoi mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va merge la judecata cea de pe urmă, după cum ii invaţă Scripturile. Cu vicleşugul acesta ne pică şi nouă ceva in gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i inchid ca pe o turmă de proşti in toate peşterile iadului! răcni Satana şi tranti odată din copită aşa de tare, că toată droaia dracilor sughiţă de groază.

Atunci din mulţime se rupse o altă căpetenie şi, sprijinindu-se ţanţoş in coadă, duhni următoarea propunere:

- Prea intunecate jupane şi tată al minciunii, lăudată să fie grija ta de-a umple iadul nostru cu proştii şi destrăbălaţii pămantului! Am ascultat cu luare aminte vicleşugurile tovarăşilor noştri despre pierzarea oamenilor, aşa de scumpă nouă, tuturor dracilor tăi, şi, văzand că ele nu sunt pe placul intunecimii tale, am născocit la randul meu un vicleşug şi mai mare: de ce să nu lăudăm pe oameni pentru credinţa in Dumnezeu, in nemurirea sufletului, in judecata de apoi şi in răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi noi că este un rai şi un iad, care dăinuiesc in veacul veacului? Dar, după ce le vom spune toate acestea – pe care ei le ştiu prea bine – să le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni! Mai e vreme destulă. Trăiţi mai intai după cum vă vine pofta. Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!

Ascultandu-l, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi, bătand cu laba pe umeri pe diavolul care născocise acest vicleşug, glasul lui tună o dată, de se cutremură tot intunerecul iadului.

- Voi, duhuri puturoase ale impărăţiei mele, ca gandul risipiţi-vă pe faţa pămantului şi, ca o otravă dulce, strecuraţi in urechile oamenilor şoapta cu adevărat după numele nostru: “Nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni, nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: maine, poimaine, la bătraneţe. Pană atunci, faceţi-vă datoria către Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai intai de grijile pămanteşti, aşa ca şi pană acum. Pentru pocăinţa adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi chiar maine!”

Şi, la porunca Satanei, duhurile iadului se imprăştiară cu iuţeala gandului pe faţa pămantului, să amăgească pe zăbavnicii oameni in minciuna pierzării, cu amanarea pocăinţei pe maine, pe poimaine, la bătraneţe…

Vedenia se stinse, şi preotul, trudit de soarta credincioşilor săi, inţelese, in sfarşit, pricina zăbavei lor de a se hotări să se mantuiască cu adevărat. De formă şi de ochii lumii, ei işi indeplineau datoriile creştineşti, dar, vrăjiţi de şoapta ademenitoare a viclenilor, găseau că sfaturile părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrani. Cat despre ei inşişi mai au vreme destulă: maine, poimaine, la bătraneţe… “.

Iată sfatul de primejdie care-i incalceşte pe oameni in rele şi-i bagă in toate necazurile şi in tot intunerecul, iar maine, poimaine, ca nişte storşi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic. Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală vicleană e acela care-şi dă cu voia toată tinereţea dracilor, rămanand ca lui Dumnezeu să-I dea o bătraneţe distrusă. Nu-i va fi zvarlită şi bătraneţea laolaltă cu tinereţea?

25 iunie 2012

LA UŞA MILOSTIVIRII

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

(Rugăciune către Maica Domnului)

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul)


Preasfântă Maică şi Fecioară,
Nădejdea sufletului meu,
Tu eşti a mea mijlocitoare
La Milostivul Dumnezeu.


De n-ar avea la ceruri lumea
Rudenie de pe pământ,
Atunci ar fi pustie viaţa,
Asemenea unui mormânt.


De nu erai Tu primăvară
A veacului înţelenit,
Ar fi rămas de-a pururi iarnă,
Şi soarele n-ar fi zâmbit.


De n-ai fi revărsat Tu zorii,
Peste pământul adormit,
Atuncea umbra cea de moarte
Ar fi rămas fără sfârşit.


Iar astăzi, Preacurată Maică,
Când toţi ne-am abătut la rău,
De nu te vei ruga fierbinte
Ne părăseşte Fiul Tău.


Trimite semn de pocăinţă
Norodului nedumerit
Şi adă iarăşi la credinţă
Pe sufletul cel rătăcit.


Dezleagă, Preacurată Maică,
Cătuşele celor robiţi
Şi dăruieşte-le răbdare,
Creştinilor năpăstuiţi!

Get graphics at Nackvision.com


23 iunie 2012

Un zâmbet de la mânăstire

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Se spune că odată, în mijlocul unui podis, departe de orice sat sau oras, în mijocul unor tinuturi aspre, greu încercate de stihiile naturii s-a construit o mânăstire. Acolo, disciplina era foarte strictă. Regulile erau multe si preotul ce o conducea cu mână de fier nu accepta nici cea mai mică abatere.
În câteva secole, această mânăstire a devenit foarte faimoasă pentru întelepciunea celor ce trăiau aici.
Într-o dimineată, doi călugări s-au îndreptat spre râul ce curgea linistit lângă mânăstire pentru a aduce apă. Ajunsi acolo au văzut un scorpion ce era luat de apă. Călugărul mai bătrân s-a repezit în apele râului si a salvat scorpionul. L-a luat din apă si l-a adus cu mare grijă la mal. Totusi, în acest timp, călugărul a fost muscat de scorpion.
Peste câteva zile, călugărul bătrân s-a dus din nou la râu împreună cu tânărul său frate. Din nou scorpionul era în mijlocul râului. Călugărul s-a repezit din nou să-l salveze. si… din nou a fost întepat.
Tânărul călugăr i-a spus atunci:
- Nu are rost să-l tot salvezi, natura lui este să întepe si te va întepa mereu. De ce te încăpătânezi să-l salvezi?
- Pentru că natura mea este să-l salvez, spuse bătrânul zâmbind.

Mai multe informatii la: http://filedelumina.ro/2012/06/09/un-zambet-de-la-manastire/#ixzz1xJ99jSR1

20 iunie 2012

Biserica Panagia Kera în Kritsa, Lassithi Creta

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE




Vreau sa va scriu despre o biserica aproape unica ca pictura si constructie .Vroiam sa fac acest gest mai de mult dar acum este intarit de o buna prietena ce mi-a povestit despre minunea facata de icoana de aici.chiar m-a rugat,stiind ca am vizitat si eu biserica sa scriu un blog.Cu cea mai mare placere va impartasesc si voua cunostiintele mele. 
In Creta sunt patru importante biserici,cu pictuta de secol 13.Acestea sunt cele mai importante,caci primii crestini ce au fugit din Israel de furia romanilor au ajuns in Cipru ca mai apoi in Grecia,avand ca prima oprire Creta. 



Foarte aproape de sat de munte a Kritsa, este vechea biserica bizantina din Panagia Kera. Aceasta este una dintre cele mai importante biserici din Creta, situate într-un decor remarcabil de mare, în munţii din Dikte, la o altitudine de 630 metri, cu vedere spre o vale. 
Chiar înainte de sat există un semn pe dreapta care duce la faimoasa biserică a Maicii Domnului Kera. Parchează maşina pe marginea drumului şi se continuă mersul pe jos timp de 20 de metri. Eu unul am ajuns mai usor cu un scuter inchiriat,informandu-ma mai dinainte asupra drumului.in grecia este cam greu de circulat la sate,caci rar este bilingv semnul de localitate,dar principalele edificii arhitecturale sunt semnalate bine. 
Biserica cu trei nave este situată la 9 km sud-vest de Agios Nikolaos(manastirea Sfantul Nicolae), în apropiere de satul Kritsa. 



A fost construită în secolele XIII şi XIV şi este cel mai important edificiu religios din epoca bizantină. Vei descoperi un locaş de cult dedicat Fecioarei Maria şi Sfinţilor Antonie şi Ana, împodobita cu multe fresce importante, bizantine, din secolul XIV şi XV care îi ilustrează pe cei doi sfinţi, precum şi 14 scene portretizând viaţa secretă a Fecioarei Maria după răstignirea şi Înviere lui Hristos. Având în vedere că biserica a fost construita în mai multe etape, frescele prezintă evoluţia şi tendinţele şcolii cretane de pictură 
Aceasta biserica bizantina din secolul al 13-lea, care este foarte importanta pentru frescele sale, are trei nave si un dom. Fiecare culoar contine picturi din diferite perioade, reprezentând diverse teme religioase. Culoarul central este dedicata Nasterii Fecioarei şi include cele mai vechi picturi care reflectă un amestec de stiluri. Culoarul de sud are picturi mai bine conservate. Spre deosebire de cele mai multe desene standard ale perioadei, acestea sunt pline de sentimente ,arata afectiune si compasiune a Sfintei Anna, mama Fecioarei Maria. Culoarul de Nord este dedicat Sf. Antonie şi are imagini care arată a doua venire,judecata de Apoi. 



Judecata de Apoi 

Interesant mi se pare ca desi venetienii cuceresc insula,acestia profund marcati de stilul picturii,nu interzice decorarea bisericilor in stil bizantin. 

Este clar pentru mine ca originalul bisericii este constituit de cupola,construita undeva in secolul 13,apoi s-au adaugat culoarele.acest tip de constructie se intalneste mai peste tot,am intalnit-o si la Kiev,la biserica Lavrei Pecersk,apoi in toata turcia,avand ca baza bazilicile romane. 

Dupa adaugarea culoarelor ,intre acestea s-au asezat banci,biserica fiind restaurata. 
Astăzi, biserica are trei abside si o cupola.Culoarul central este decorat cu fresce datând din secolul al 13-lea 

Cele trei abside laterale sunt posterioare.Cea de nord este dedicata Sfantului Antonie iar cea de sud Sfintei Ana(Anna)-ambele au fost decorate cu pictura fresca de secol 14. 



Nasterea Domnului Iisus 

Programele iconografice sunt deosebit de interesante,incepand cu un stil arhaic si terminand cu stilul Paleologan. 
Dar pentru majoritatea oamenilor de astazi cea mai importanta relicva a bisericii este Icoana maicii Domnului,recunoascuta de toti ca fiind grabnic ajutatoare,facatoare pentru toti de minuni,de lucruri ce nu s-au putut implini decat prin ruga la icoana. 
Potrivit tradiţiei, în timpul perioadei bizantine a iconoclasmului, icoana a Maicii Domnului a fost transferata la Istanbul, dar a găsit drumul înapoi la mănăstire.drum ce se considera a fi facut numai cu ajutorul Domnului,nimeni nestiind cum icoana a venit inapoi. 



În anul 1498, în timpul dominaţiei veneţiene, icoana a fost furat de către un comerciant grec şi câţiva ani mai târziu a fost mutata la templul Sf. Alfonso Esquilline Hill, în Roma. In 1722, manastirea a fost complet renovat de familie Managgaris şi a devenit o biserica a Sfântei Cruci. 
Astazi, icoana care împodobeşte manastirea este doar o copie a originalului ,care a fost pictat cu succes, in anul 1732 de către un artist necunoscut şi se crede că acesta are aceleaşi atribute miraculoase. 

La Icoana Maicii Domnului Kera-Kardiotissa 

 

În bătrâna mânăstire ce-n legende se-nfăşoară 
Este copia Icoanei Maicii Pururea Fecioară; 
A Stăpânei - zisă Kera - dară şi Kardiotissa, 
Ce pe Dumnezeu Îl poartă în al ei suflet, Precista. 

În trecut, iconomahul Teofil a vrut s-o piardă, 
Poruncind să fie-adusă de la Creta, ca o pradă, 
Însă ea, printr-o minune, s-a întors la mânăstire, 
Singură, de vânt purtată, icoană întru cinstire. 

Iarăşi, pentru-a doua oară, în lanţuri a fost purtată 
Ba şi de un stâlp, Icoana Măicuţei a fost legată; 
Dar cu tot cu stâlp şi lanţuri s-a întors în a ei casă, 
Tocmai din Constantinopol, prin altă minune-aleasă. 

Mai apoi a fost furată şi la Roma ea ajunse, 
În Biserica Romană până azi şederea-i fuse. 
Copia ei minunată se păstrează însă-n Creta, 
Lanţurile şi cu stâlpul amintesc încă legenda, 

Iar minunile se-nşiră şi la Roma, şi-n Elada, 
Maica Sfântă-aduce ploaie când e-n rugă implorată, 
Iar când alţi hoţi vor s-o fure, Icoana se-ngreuiază... 
Furii, prinşi, nu pot pricepe că minunea îi stopează...
 

Şi toţi cei ce vin cu lacrimi şi credinţă nesfruntată 
Primesc darul, ajutorul, rugăciunea-i ascultată, 
La Icoana Maicii Kera, ce în lanţuri fu mutată...
 

 

Acum la sfarsit am ceva sa va spun.In limba romana nu prea sunt informatii,desi majoritatea preotilor stiu despre icoana,numai cei cititori de greaca au informatii despre aceasta icoana. 
Nu stiu ce va face netlogul pe viitor,deci cei interesati ar trebui cumva sa salveze blogul,in plus nicaieri nu apare foto cu icoana Maicii Domnului. 
In biserica se intra in schimbul a 5 euro,iar fotografiatul este complet interzis,se sta in spatele fiecarui turist. 

 

Nici nu ai mult loc de miscare,interiorul fiind deosebit de mic.Dealtfel la intrare am vazut intr-un fel de cosnita multe telefoane si aparate foto,confiscate de la turisti ce au vrut sa faca foto.
deci toate foto ale mele......nu sunt ale mele,fiind complet ilegale,obtinute prin fotografiere frauduloasa,pentru care ar fi meritat sa raman fara camerele foto.Dar Domnul a trecut peste lucrurile umane si a facut de asa natura ca sa va arat pictura interioara.Probabil are El planul Lui mai presus decat al calugarilor de acolo. 

 

Intreg albumul foto,50 foto,il puteti viziona aici: 

http://ro.netlog.com/artasireligie/photo/setid=...- 

8 iunie 2012

Seeking the Kingdom: Divine Liturgy Photograph

Seeking the Kingdom: Divine Liturgy Photograph: Below is a photo of the Divine Liturgy that was just e-mailed to me. The clergy and photographer could see nothing unusual, but when the fi... DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Fericiri - Cuviosul Paisie Aghioritul

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Fericiţi sunt cei care au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.

Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască ascunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.

Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe nebunii pentru Hristos păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.

Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi trădează.

Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt clevetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viaţa lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei şi nu nevoinţa seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoinţelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.

Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi decât să nedreptăţească şi primesc netulburaţi şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred “întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul” şi de Acesta aşteaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.

Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură, ci slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în rai împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.

Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din rai.

Fericite sunt văduvele care au purtat haine negre în aceasta viaţă, fie şi fără voie şi au trăit o viaţă duhovnicească albă slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.

Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu Tată încă din această viaţă, având în acelasi timp depusă în casieria lui Dumnezeu afecţiunea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.

Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul “nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.

Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi “din pântecele maicii lor” dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat dobândind împărăţia lui Dumnezeu “întru sudoarea feţii” lor.

Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi care nu au fost ajutaţi deloc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pământului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.

Mirenii îi numesc norocoşi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, zburătorii prin rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.

Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea, însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.

Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile, însă mai fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi) şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.

Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumnezeiască, care de multe ori este atât de mare, încât unii îi spun lui Dumnezeu: “Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.

Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoarece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă folosind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.

Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniştrii, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să devină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia au aflat caneaua paradisiacă prin care beau şi se îmbată mereu de vinul paradisiac.

Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în rai fără paşaport. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foarte învăţaţi, care o fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.
(sursa Epistole de Cuviosul Paisie Aghioritul)

5 iunie 2012

SENSUL SFINTENIEI MOASTELOR SI AL CINSTIRII LOR IN ORTODOXIE


DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


In evlavia crestina din Rasarit, cinstirea sfintelor moaste are un loc deosebit de insemnat. Toti
sfintii, adunati in jurul lui Dumnezeu, alcatuiesc impreuna desavirsirea vie a Bisericii, scara intre
pamint si cer, intarita pentru totdeauna ca dovada de mintuire. Prezenta binecuvintata a sfintilor se
manifesta in Biserica nu numai prin imaginile lor sacre, cunoscuta din icoane, ci si prin sfintele lor
moaste, ramasitele pamintesti ale petrecerii lor duhovnicesti in aceasta lume. Dumnezeu acorda
sfintilor, care au devenit hristosi in Hristos, dupa ce ei au trecut la cele vesnice, puterea de a
transmite si a implini voia Sa, printr-un ajutor activ, vazut sau nevazut, pe care ei il incredinteaza
tuturor drept credinciosilor crestini. Se poate spune, fara exagerare, ca sfintii traiesc in Biserica,
manifestindu-se prin acte de ordin religios, prin care se intretine si se extinde lucrarea tainca a
indumnezeirii si prin care lantul de aur al desavirsirii in Hristos nu se rupe pina la <<sfirsitul veacului>>
(Matei XXVIII, 20). In cazul sfintelor moaste, accentul se pune mai ales pe un anumit fel al
manifestarii puterii divine, prin care se releva, sub forma unor semne dumnezeiesti, pastrarea in
nestricaciune a osemintelor alesilor Domnului, constituind o marturie evidenta a dumnezeirii
Mintuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru evlavie ortodoxa, in aratarea puterii lui Dumnezeu, prin
sfintele moaste se cuprinde un sens particular, pe care se cuvine sa-l cunoastem, pentru a ne pregati
cu vrednicie in ce priveste cinstirea dupa cuviinta a sfintilor si a urmelor pe care ei le-au lasat pe
pamint.

1. Iisus Hristos, izvorul sfinteniei de care se invrednicesc sfintele moaste.

Cultul sfintilor, privit in general, e un omagiu adus lui Dumnezeu prin alesii Lui, lui Dumnezeu care este
<<minunat intru sfintii Sai>> (Psalmul LXVII, 36). Acest cult consta in cinstirea, invocarea si imitarea
sfintilor. El nu este un cult de adorare, ci de venerare. El nu inlatura si nici nu micsoreaza cu nimic
cultul lui Dumnezeu, ci dimpotriva, in impodobeste, il ilustreza si il intareste, socotind mai bine in
evidenta rolul Mintuitorului de unic mijlocitor si unic sfintitor al fapturii zidite. Sfintenia de care se
bucura alesii Domnului nu poate sa fie inteleasa facindu-se abstractie de sfintenia lui Hristos insusi,
ci numai prin participare la aceasta demnitate, privita deci ca revarsare a sfinteniei celei una a lui
Hristos in sfintii cei multi ai Bisericii. Sfintii sint madularele lui Hristos indumnezeite, ajungind, in
cursul vietii lor pamintesti, camari si locasuri curate ale lui Dumnezeu. Crestinii cinstesc in sfinti pe
prietenii lui Hristos, pe fiii si mostenitorii lui Dumnezeu: <<Toti citi l-au primit le-a dat putere sa
ajunga copii ai lui Dumnezeu>> (Ioan I, 12) <<Incit nu mai sint robi ci fii>> (Gal. IV, 7) <<Dar daca sint fii
sint si mostenitori, mostenitori al lui Dumnezeu, si impreuna-mostenitori ai lui Hristos>> (Tom. VIII,
17). Salasluirea lui Hristos in sfinti nu priveste numai sufletul acestora, ci si trupul lor. E adevarat ca
nu trupul, ci duhul nostru are capacitatea de a cunoaste pe Dumnezeu in descoperirea Sa. De aceea
zice Sfintul Pavel: <<Duhul insusi marturiseste impreuna cu duhul nostru ca sintem fii ai lui
Dumnezeu>> (Rom. VIII, 16). Se cuvine insa a preciza faptul ca <<locul>> specific al receptarii
prezentei divine in om nu este sufletul sau duhul in independenta lui in raport cu trupul, ci duhul legat
de trup, adica inima. <<Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfint, cel daruit
noua>> (Rom. V, 5), ne spune Sfintul Apostol Pavel. Inima fiind locul in care umanul primeste harul divin
trupul insusi devine un locas al Sfintului Duh: <<Nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfint
care este in voi si pe care il aveti de la Dumnezeu?>> (I Cor, VI, 19). Avind pe Duhul Sfint lucrator in
trup sfintii devin cu adevarat <<temple ale lui Dumnezeu>> (I Cor. III, 16), camari si lacasuri ale lui
Hristos, pentru ca Dumnezeu salasluieste in ei si ramine in ei vesnic. Sint tocmai ceea ce spune Sfintul
Apostol Pavel, definind templul lui Dumnezeu din om: <<Noi sintem templu al Dumnezeului celui viu,
precum Dumnezeu a zis ca : Voi locui in ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor>> (II Cor. VI, 16).
Iisus Hristos Mintuitorul, care-si afla locas in trupurile sfintilor, nu le paraseste pe acestea nici dupa
moarte. Printr-o iconomie dumnezeiasca, puterile sufletului care au cunoscut pe Domnul in actul
maritei Sale invieri, precum si harul mintuitor isi prelungesc lucrarea lor in trup, trecind peste
hotarele mortii. Osemintele sfintilor ramin, cum zice Sfintul Ioan Damaschinul, <<temple insufletite
ale lui Dumnezeu>> (Dogmatica, trad. rom. Bucuresti, 1943, p. 327). E vorba despre un aspect deosebit
al iconomiei divine, pe care il constituie coborirea Domnului cu sufletul in iad dupa ingroparea cu
trupul, in imparatia mortii, cu scopul de a-i nimici temeliile si de a impartasi duhurilor ce se gasesc in
intuneric taria si lumina vietii noi. Astfel se explica faptul ca, in vremea acestei lucrari dumnezeiesti,
<<mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor adormiti s-au sculat. (Matei XXVII, 52). In
Iisus Hristos, biruitorul mortii, vasele care au purtat, in viata, slava sfinteniei nu sint nimicite.
Dimpotriva, Dumnezeu, pregateste, pentru orice sfint darurirea unei recompense anuntata de
profetul Isaia cu aceste cuvinte: <<El (Domnul) va ingrasa oasele tale si vei fi ca o gradina adapata, ca
un izvor de apa vie, care nu seaca niciodata>> (LVIII, 11). Referirea la <<oase>> priveste trecerea
sfintilor, intru adormire, la cele vesnice, potrivit unui verset explicit: <<Oasele celor doisprezece
profeti infloresc in mormintele lor>>, cum se spune in intelepciunea lui, Sirah (XLIX, 11). Astfel,
pastrarea oaselor in mormint are si o semnificatie spirituala, exprimind ideea unei supravietuiri
personale dupa moarte. In acest sens scrie si psalmistul cu privire la cei drepti: <<Domnul pazeste
oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi>> (Psalmul XXXIII, 19). O putere nevazuta se manifesta in
osemintele sfintilor pe care Domnul le are in pavaza Sa. Dupa trecerea din aceasta viata, trupurile
sfintilor ramin ca niste boabe de griu, in vremea iernii in pamint, traind o viata ascunsa, necunoscuta
de simturile noastre. Ele ne arata ca intruparea Fiului lui Dumnezeu a deschis fapturii noastre
paminstesti, insasi, o cale pentru a se ridica, umplindu-se si de puterea invierii, la nestricaciune si
marire. Asadar, Iisus isi imprima chipul in sfinti (Galateni IV, 19), traind in ei (Galateni II, 20), si,
intrucit <<in El locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii>> (Coloseni II, 9), printr-o oarecare
imitatie a acestui mister divin, tot El salasluieste chiar <<trupeste>> in alesii Sai, nedespartindu-se de
osemnitele lor dupa moarte. In acest sens, moastele sfintilor sint, cum zice de asemenea Ioan
Damaschinul, <<izvoare mintuitoare>> (Dogmatica, p. 328).

2. Sfintele moaste, dovezi ale nemuririi sufletului si ale invierii de obste.

Cind Iisus Hristos salasluieste, prin credinta, in inima noastra. El revarsa in trupul nostru omenesc,
curatit si sfintit printr-o noua legatura cu Dumnezeu, puterea invierii Sale, care biruie si ne patrunde
fiinta intreaga <<Cititi in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat>> (Gal.III, 27), ne invata
Sfintul Apostol Pavel. Marturii in lume ale prezentei lui Hristos, care si-a inscris cu marire numele in
sfintii sai, moastele sint, deopotriva, dovezi ale nemuririi sufletului si prefiguratii ale vietii vesnice.
Puterea lui Hristos e incoruptibila, iar acolo unde <<locuieste puterea lui Hristos ((II Cor. XII, 9) sau
in cei <<care sint ai lui Hristos Iisus>> (Gal. V, 24) ea impartaseste incoruptibilitatea chiar si
trupurilor <<adormite>>. E vorba de o interventie divina care se savirseste cu scopul de a ne convinge
de adevarul pastrarii sufletului intre nemurire si al invierii aduse in lume de catre Hristos. Din faptul
ca nu toate trupurile sfintilor care au murit savirsesc minuni, caci nu toate se bucura de aceasta
<<prima inviere>> (Apoc. XX, 6), putem deduce ca incoruptibilitatea nu constituie o rasplata pentru
vrednicia alesilor lui Hristos, care la <<<a doua inviere>> se vor incarca toti de slava vesnica. Este insa,
mai presus de orice, un indiciu dumnezeiesc care ne aprinde si ne sustine credinta in continuarea vietii
noastre spirituale de pe pamint in existenta vesnica. Sfinta Evanghelie in relatarea invierii lui Hristos,
noteaza, printre altele, aceste imprejurari: ca piatra mormintului a fost ridicata de un inger, a carui
coborire din cer a fost insotita de un cutremur, ca femeile mironosite au gasit mormintul gol, ca Petru
si apoi Ioan, privind in mormint <<au vazut giulgiurile singure zacind>> (Luca XXIV, 12). Mahrama insa,
care fusese pe capul Mintuitorului, se gasea si ea infasurata la o parte intr-un loc (Ioan XX, 6-7).
Giulgiul si mahrame, deci sint marturii ale invierii lui Hristos (Cf. Ioan XX, 8). Noi le mai avem astazi.
In concret, ca dovezi ale invierii dar, in schimbul lor, avem sfintele moaste. Asa cum giulgiu si
mahrama au ramas intacte si impaturite cu rinduiala, tot la fel si osemintele sfintilor, vesminte ale
sufletelor nemuritoare, in urma desfacerii tainice dintre suflet si trup, au ramas incoruptibile, fara sa
fie supuse destramarii materiale. Dupa cum giulgiurile Mintuitorului vestesc invierea, tot la fel si
sfintele moaste ne garanteaza invierea noastra viitoare. Natura trupului explica ea insasi mortalitatea
sa, prin numeroasele acte de disolutie vizibila la care trupul se supune in viata aceasta si carora le
urmeza o necontenita refacere. Sufletul insa e dinamism, e principiul personal, e unitate concreta a
actelor internationale, fara sa prezinte nici un semn de descompunere sau de disolutie, oferind, prin
facultatile sale, o imagine de ceea ce inseamna reunirea partilor intr-un intreg armonic, cunoscut sub
denumirea de persoana. <<Persoana, este forma de exisitenta unica si necesara a spiritului>>.
Incoruptibilitatea sfintelor moaste vine astfel sa sustina credinta ca exista o legatura speciala intre
sufletul sfintului si osemintele sale, pe care moartea nu o poate distruge, in sensul ca spiritul acestuia
nu paraseste cu desavirsire trupul, mentinind totodata in moaste o putere dumnezeiasca, care tot prin
suflet lucreaza.
Nemurirea sufletului este supravietuirea lui dupa despartirea de trup. Aceasta supravietuire consta
in continuarea vietii sale proprii, spirituale, in pastrarea facultatilor superioare, precum si a
sentimentului de raspundere. Giulgiurile Mintuitorului sau moastele sfintilor, care ramin intacte prin
moarte, ne demostreaza, in mod analogic ca sufletul nu se descompune, in urma desfacerii de trup,
dar nici nu se nimiceste. O forta simpla si spirituala cum e sufletul nostru, nu poate fi nici divizata si
nici descompusa, decit printr-o actiune divina nimicitoare. Dumnezeu, insa, ne arata incoruptibilitatea
sfintelor moaste, nu vrea ca sufletul sa fie nimicit, ci il mentine in existenta in care a fost creat.
Sufletul e duhul pe care Dumnezeu l-a intiparit in materia trupului, cu ocazia zidirii omului (cf. Facere
I, 26), avind astfel in sine, prin impartasire, trasaturile exacte ale bunatatii divine. Numai o putere
infinita, egala cu aceea de la creatie, ar putea trece faptura de la existenta la neexistenta. Dumnezeu
insa ne descopera condescenta Sa, incredintindu-ne ca nu vrea nimicirea sufletului omenesc.
Incoruptibilitatea sfintelor moaste este, deasemena, o descoperire a nestricaciunii pe care sfintii o
cistiga prin restaurarea lor in frumusetea dintii, odata cu dobindirea unei arvunea a invierii. Motivul
pentru care omul si-a pierdut nemurirea, iar trupul sau a devenit coruptibil, este pacatul, care a
patruns in suflet si astfel a infectat corpul cu veninul mortii. <<Precum printr-un om a intrat pacatul in
lume si prin pacat moartea, tot asa moartea, din cauza careia toti am pacatuit, a trecut la toti
oamenii>> (Rom. V, 12). Unde stapineste pacatul, e prezenta si moartea, caci pacatul nu este in mod
simplu un rau moral, ci este revolta fapturii impotriva Creatorului ei. In aceste conditii, intorcerea la
nestricaciune, nu sete posibila decit prin inlaturarea pacatului. Omul nu a fost creatorul lui insusi, de
aceea nu poate fi nici mintuitorul sau. In vederea dobindirii nemuririi, <<Cuvintul trup s-a facut>>, iar
izvorul puterii divine se revarsa din nou in profunzimea naturii umane.
Mentinerea osemintelor sfintilor in stare de nestricaciune este o fagaduinta si o garanti privitoare la
marirea de care se vor bucura trupurile credinciosilor dupa inviere. Manifestarea acestei puteri a
invierii e cunoscuta credinciosilor mai ales dupa pogorirea Sfintului Duh, cultul sfintelor moaste avind
origine in Biserica primara. Cu anticipatie, insa, aceasta putere apartinut si unei <<biserici>> a Vechiului
Testament si a fost data in mod proportional cu revelatia graduala a Cuvintului intrupat al lui
Dumnezeu. In urma caderii in pacat, Adam este exclus din paradis, iar ingerii cu sabii de flacari sint
pusi sa-I pazeasca intrarea (Facere III, 24). Faptul pazirii <<pomului>> semnifica ideea ca moartea il
separa pe om de Dumnezeu. Odata insa cu fagaduinta primita in protoevanghelie, in care este cuprinsa
intreaga taina a lui Hristos, primii oameni primesc si incredintarea adevarului ca nemurirea le apartine
cu anticipatie, intrucit Domnul <<va zdrobi capul sarpelui>>. De aceasta putere s-a bucurat mai intii,
Enoh (Facere V, 24), apoi Ilie si Elisei, pentru a fi primita de catre Lazar, pe care il inviaza Hristos.
Prin moartea si invierea Sa, insa, Mintuitorul inaugureaza o era noua, in care apar sfintele moaste ca
prefiguratii ale invierii.

3. Sfintenia moastelor dovedita prin minuni.

Pastrarea in nestricaciune a osemintelor pe care le avem de la sfinti nu este singura minune pe care
ni-o transmit aceste odoare. <<Stapinul Hristos, scrie Sfintul Ioan Damaschin, ne-a dat ca izvoare
mintuitoare moastele sfintilor, care izvorasc in multe chipuri faceri de bine si dau la iveala mir cu bun
miros. Nimeni sa nu fie necredincios! Daca prin vointa lui Dumnezeu a izvorit in pustie apa din piatra
tare (Iesire XVII, 5-6) si din falca magarului apa pentru Samson caruia ii era sete (Judecatori XV,
19), este de necrezut ca sa izvorasca mir bine mirosit din moastele mucenicilor? Cu nici un chip pentru
cei care cunosc puterea lui Dumnezeu si cinstea pe care o au sfintii de la Dumnezeu>> (Dogmatica, p.
328). Cunoasterea puterii cu care sint inzestrate sfintele moaste o aflam inca din Vechiul Testament.
In cartea a patra a Regilor citim ca, in mormintul proorocului Elisei, a fost aruncat trupul unui om
mort, dar la atingerea cu osemintele proorocului, acest mort a capatat viata si a inviat (IV Regi XIII,
21). Cele mai multe si mai mari minuni in legatura cu osemintele sfintilor ne sint descoperite insa in
legea harului. Asterie al Amaslei zice intr-un panegiric: <<Foca, dupa moarte, hraneste cu mai multa
imbelsugare decit hranea odinioara Iosif Egiptul. Iosif impartea griul pe argint; Foca il da in dar celor
lipsiti>>. Ramine insa o intrebare, formulata, de asemenea, de Sfintul Ioan Damaschin: <<Cum poate sa
faca minuni un om mort? Cum dar prin ei (prin sfinti) demonii sint pusi pe fuga, bolile sint alungate,
bolnavii se vindeca, orbii vad, leprosii se curata, ispitele si supararile se risipesc, si se pogoara toata
darea cea buna de la Tatal luminilor (Iacob I, 17) peste cei care cer pin ei cu credinta neindoielnica?
(Dogmatica, p. 329).
Lucrarile proprii ale lui Dumnezeu se numesc minuni. <<Tu este Dumnezeu care faci minuni>> (Ps.
LXXVI, 15) zice profetul David. In cazul sfintelor moaste, minunile sint semne ale salasluirii lui
Dumnezeu in ele, dovezi ale unei prezente divine, deosebite de aceea a lucrarii creatoare si
pronietoare. Scopul minunilor savirsite prin osemintele sfintilor este religios-moral. In vremea
petrecerii Sale pe pamint, Mintuitorul urmarea sa arate, prin minuni, ca El este cu adevarat Fiul lui
Dumnezeu. <<Credeti Mie ca Eu sint in Tatal si Tatal este in Mine; credeti cel putin pentru lucrarile
acestea>> (Ioan XIV, 11), a zis Mintuitorul, adresindu-se iudeilor care nu credeau in divinitatea
persoanei Lui. Chiar si Sfintii Apostoli s-au convins de faptul divinitatii Mintuitorului tot prin minuni,
cum a fost aceea a prefacerii apei in vin la nunta din Cana. Scopul minunilor a fost, zice Sfintul
Evanghelist Ioan, ca oamenii sa se convinga tocmai de acest lucru: <<Si a facut Iisus si alte semne
multe inaintea ucenicilor Sai, care nu s-au scris in cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca sa credeti
ca Iisus este Hristos Fiul lui Dumnezeu (Ioan XX, 30-31). Dar Mintuitorul, in vederea dovedirii
dumnezeirii Sale, nu limiteza savirsirea minunilor la vremea si la persoana Sa: <<Adevarat, adevarat va
spun, ca cine crede in Mine, va face si el lucrurile pe care le fac Eu>> (Ioan XIV, 12). Scopul minunilor
ramine insa acelasi: <<Orice veti cere in numele Meu, voi face, pentru ca Tatal sa fie preamarit in
Fiul>> (Ioan XIV, 13).
Infaptuirea unor lucruri minunate prin mijlocirea Sfintelor moaste trebuie vazuta prin credinta ca
exista o legatura speciala intre sufletul unui sfint si osemintele lui, pe care moartea nu o poate
distruge, in sensul ca spiritul acestuia nu paraseste cu desavirsire trupul, mentinind astfel in moaste o
putere dumnezeiasca. Credinta ca sfintii ramin prin aceasta harisma in osemintele lor, prelungind in
ele o prezenta a lor in duh, ii face pe credinciosi sa se simta in legatura personala cu ei si prin ei cu
Hristos. Cinstirea moastelor trece de la ele la persoana sfintilor, ca si in cazul icoane, iar de la
persoana unui sfint trece la Hristos, care savirseste prin moaste minuni. Astfel, sfintele moaste se
dovedesc a fi un loc in care Hristos este prezent in har intr-un fel deosebit de <<aparitia>> Lui in
icoane care il reprezinta pe El. In moaste nu exista chipul lui Hristos, ci Hristos este in mod minunat
prezent in materia ramasitelor pamintesti ale sfintilor. Multi oameni s-au vindecat numai prin
atingerea de stergarele si de trpul Sfintului Apostol Pavel (Fapte XIX, 11-12), sau prin trecerea
umbrei Sfintului Apostol petru peste ei (Fapte V, 15), dar mai multi prin atingerea de moastele
martirilor si ale sfintilor, in curgerea vremii, de la Hristos si pina astazi.

4. Sensul cinstirii sfintelor moaste.

Mijlocitori si protectori ai nostri in ceruri, sfintii sint madulare vii si active ale Bisericii lui Hristos,
care cuprinde in sinul ei deopotriva pe cei ce sint in viata si pe cei ce au adormit. E vorba despre un
adevar pe care Sfintul Apostol Pavel ii exprima prin ideea ca Biserica este <<trupul lui Hristos>>, iar
cei care se mintuiesc in ea dobindesc puterea si viata lui Hristos. Sintem madulare ale lui Hristos
Iisus (I Cor. VI. 15), nu numai cu sufletul, ci si cu trupul (I Cor. VI, 19). <<Voi sinteti trupul lui Hristos
si madulare in parte>> (I Cor. XII, 27; Efes. V, 30). Aceste madulare sint unite, solidare impreunatraitoare
in una si aceeasi realitate spirituala. Prezenta nemijlocita a lui Hristos face din Biserica o
comunitate religioasa, intrucit ea devine, prin dumnezeirea Capului ei, ca si prin calitatea si chemarea
membrilor ei, o comuniune a sfintilor. Prin invierea lui Hristos, moartea si-a pierdut suprematia sa
asupra celor ce sint incorporati <<in El>>.
Ea nu-I poate separa de Dumnezeu, dupa cum nu-I poate separa unii fata de altii. Sfintii sint
madularele lui Hristos invesnicite. Legatura lor cu Biserica luptatoare poarta uneori pecetea unei
consacrari divine: incoruptibilitatea sfintelor lor oseminte.
Intreaga cinstire acordata sfintelor moaste se indreapta spre Dumnezeu, prin al carui har sfintii s-au
ostenit si s-au jertfit, s-au aratat biruitori asupra pacatului si s-au impodobit viata cu virtuti alese.
Venerarea adusa sfintilor, cinstind osemintele lor, precum si indreptarea rugaciunilor pe care
credinciosii le fac catre sfinti ca spre unii care au putere sa mijloceasca pentru lume, devin simboluri
ale cinstirii insasi pe care Biserica o depune in fata lui Dumnezeu. Astfel, in Apocalipsa avem imaginea
cununilor pe care cite 24 de batrini le aruncau inaintea tronului dumnezeiesc: <<Atunci cei 24 de
batrini cadeau inaintea Ceului ce sade pe scaun si inchinau Celui ce este viu in vecii vecilor, aruncind
cununile lor, ianintea tronului si zicind: Vrednic este Doamne si Dumnezeul nostru sa primesti slava si
cinstea si puterea>> (Apoc. IV, 10-11). In acest fel, cinstirea sfintilor, in Biserica, arata cum, prin
minunea incoruptibilitatii moastelor. Dumnezeu insusi se proslaveste intru ei.
Cinstirea adusa sfintilor, in raport cu inchinarea adusa lui Dumnezeu, este numai relativa si plina de
evlavie. Biserica nu aduce pentru sfinti jertfa si nici nu le acorda inchinare dumnezeiasca, ci un cult
de iubire si respect ca unora ce sint daruiti de Dumnezeu cu fericirea de a fi slujitori si casnici ai Sai.
In schimb, insa, considera osemintele lor un altar de jertfa. Nu fara o profunda semnificatie, in
Biserica primara, Sfinta Liturghie era savirsita pe mormintele martirilor, iar in continuare, aceasta
dumnezeiasca slujba nu se poate oficia fara antimisul in care se gasesc parti din sfintele moaste.
<<Daca Hristos intr-adevar se poate vedea si pipai undeva in lumea aceasta in carne si oase, apoi
aceasta se poate in sfintele moaste>>, zice Nicolae Cabasila. <<La urma urmei, aceste moaste sint
biserica adevarata si altarul cel adevarat, zidirea nu-I decit o imitare>> (Despre viata in Hristos,
Sibiu, 1940, p. 131).
In cinstirea sfintelor moaste, la altar avem cea mai evidenta si sigura dovada ca Biserica Ortodoxa nu
a confundat niciodata slujirea si adorarea cuvenita lui Dumnezeu, cu cinstirea pe care ea o acorda
sfintilor, tocmai pentru ca le-a trait pe amindoua intr-o legatura organica. Cinstirea sfintilor este
expresia graitoare a unitatii de traire a Bisericii luptatoare cu ce triumfatoare, care impreuna
formeaza un singur <<trup>> al carui cap este Hristos si a carei viata este Sfintul Duh. Prezenta si
lucrarea Duhului se descopera in bogatia de minuni care izvorasc din viata tainica a sfintelor moaste si
constituie temeiul inchinarii noastre inaintea lor.
Pr. Conf. Ilie Moldovan,
ARTICOL DIN INVATATURA ORTODOXA

MAICA DOMNULUI, FECIOARA MARIA, NASCATOAREA DE DUMNEZEU

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Evangheliile canonice nu dau prea multe amanunte despre viata Fecioarei Maria. Ea este fiica unica a lui
Ioachim si a Anei, care o consacra serviciului religios din templu. De fel din Nazaret, in Galileea (Lc. 1,
26-27), ea este logodita cu Iosif, nume mentionat in genealogia redata de Evanghelia dupa Matei (1, 16),
cu scopul de a arata ca Iisus apartine dupa nasterea Sa fizica poporului iudeu, inscriindu-Se in linia
descendenta davidica. Din cauza acestei logodne, Iisus a fost considerat fiul lui Iosif si al Mariei (Lc. 3,
23; 4, 24; In 6, 24), desi Iosif are o paternitate legala asupra Lui, nu una fizica (Mt. 1, 20-25). Aici
primeste vestea cea buna de la ingerul Gavril (Lc. 1, 26-38), fiind salutata apoi de Elisabeta, mama lui
Ioan Botezatorul (Lc. 1, 42-45). Dupa nasterea Fiului sau, cel Unul-Nascut, in Betleem (Lc. 2, 4-16), ea
este alaturi de Iisus in toate marile momente ale vietii si activitatii Lui: taierea-imprejur, prezentarea
la tmplu, fuga in Egipt, predica in templu, minunea din Cana (In 2, 1), in timpul Patimilor, dupa care
Fecioara este incredintata apostolului Ioan (In 19, 25). Dupa inaltarea la cer a lui Iisus (Fapte 1, 14),
Fecioara impreuna cu fratii lui Iisus si femeile care au urmat pe Hristos fac parte din cercul apostolic.
Pina in secolui al IV-lea, lipseste o literatura proprie despre Fecioara Maria, cu toate ca scrierile
apocrife se refera deseori la scene din viata ei. De pilda, cartea Petrecerii Prea Sfintei Fecioare,
atribuita episcopului Meliton de Sardes, mentioneaza ca apostolii, care au inconjurat pe Fecioara in
ultimele clipe ale ei, au dus trupul sau spre ingropare in valea lui Iosaphat, dar aici, in fata mormintului,
a fost inaltata la cer.
In Biserica apuseana, incepind cu episcopul Epifanie de Salamina, cultul Maicii Domnului ia o mare
amploare. Printre altele, sarbatoarea Adormirii este deja amintita de Grigorie de Tours († 594) in
<<Tratat despre minuni>>. Sub papa Grigorie (590-604) sarbatoarea era comemorata la Roma la 15
august (in vechile martirologii la 18 ianuarie). Papa Sergiu (687-701) prescrie anumite rugaciuni pentru
sarbatorile mariale (Nasterea, Bunavestirea, Curatirea la Templu si Adormirea). O serie de parinti si
scriitori din Rasarit au consacrat Maicii Domnului numeroase tratate, studii si in special omilii si imne,
ca de pilda: Ioan Damaschin, Gherman de Constantinopol, Modest de Ierusalim, Andrei de Creta,
Teodor Studitul. Literatura cultica este plina de rugaciuni si doxologii referitoare la persoana si rolul
Maicii Domnului in iconomia intruparii Fiului lui Dumnezeu.
Invatatura ortodoxa despre Fecioara Maria poate fi rezumata in citeva nume sau titluri principale:
- <<Mireasa, pururea Fecioara>>. Termentul aiparthenia – pururea – fecioria – apare pentru intiia oara la
sfintul Ignatie (Epistola catre Efeseni XIX, 1), care considera nasterea virginala a Mintuitorului ca unul
din marile mistere ale mantuirii, de unde va fi reluat de intreaga traditie patristica pentru a desemna
zamislirea fara prihana a lui Hristos din sinul Fecioarei, fara interventia omului. Cuvintul insusi, prin
puterea Duhului Sfint, este Cel care Isi asuma trup omenesc adevarat din trupul Fecioarei:
<<Intelepciunea si-a zidit casa>> (Pilde 9, 1). In viziunea rugului care nu se mistuia (Ies. 3, 2-3),
comentatorii disting para de foc, simbolul maternitatii si ramurile, simbolul fecioarei. In cartile
liturgice, ea este numita <<poarta vietii>>, <<fecioara neintinata>>, <<usa Domnului neumblata, prin care
singur Cel prea inalt a trecut si pe tine insati pecetluita te-a pazit>>. Ea <<a zamislit fara saminta si a
nascut in chip negrait pe Dumnezeu Cuvintul>>, <<cu curatia fiind pecetluita si cu fecioria pazita>>, astfel
incit mai inainte de nastere a fost fecioara si in nastere fecioara si dupa nastere iarasi a ramas
fecioara (parthenos).
- Nascatoare de Dumnezeu, Maica Domnului. Numele propriu-zis al Fecioarei Maria, inscris pe icoane cu
initialele MR-THU, este ( )-Mater Domini – Maica Domnului (Lc. 1, 43). Titlul
( ) – a fost adoptat de catre al III-lea Sinod ecumenic (Efes, 431), impotriva ereziei lui
Nestorie, ca o dezvoltare a invataturii ortodoxe despre unirea celor doua firi in Iisus Hristos, dar
Biserica nu le-a introdus in crez.
Fecioara <<a nascut cu trup pe Unul din Treime, Hristos Dumnezeu>>, de aceea ea e Nascatoare de
Dumnezeu: <<Pe Cel ce s-a nascut mai inainte de veci din Tata fara de maica, pe Fiul si Cuvintul lui
Dumnezeu, in anii cei de apoi L-ai nascut intrupat, din curate singiurile tale, fara barbat, de-Dumnezeu-
Nascatoare>>. Ea nu este maica dumnezeirii, ci a unui Fiu care este Dumnezeu, <<zamislitoare in chip de
negrait a trupului lui Hristos>>. Prin ea, Cel navazut Se face vazut. Fiul insusi Si-a luat din Maria firea
Sa omeneasca, trup si suflet, prin procesul maternitatii si zamislirii fara de pacat, de la Duhul Sfint:
<<Cuvintul Tatalui cel necuprins, din tine, Nascatoare de Dumnezeu, S-a cuprins, intrupindu-Se>>.
Nestorie, care separa in Fiul lui Dumnezeu intrupat doua persoane, cea dumnezeiasca si cea omeneasca,
sustinea ca Iisus este un simplu om in care Fiul a venit si a locuit si cu care formeaza o unitate foarte
strinsa. Impotriva acestei erezii, Sinodul de la Efes va proclama ca Fecioara nu a nascut un om, sau un
om unic, ci pe Fiul lui Dumnezeu insusi, care Si-a luat din ea firea omeneasca desavirsita. Astfel, a fost
recunoscuta maternitatea ei dumnezeiasca, impreuna cu fecioria ei.
- <<Cea plina de har>> (Lc. 1, 28), <<Prea Sfinta>> (Panagia), Imparateasa. Vechiul Testament vorbeste
deja de preaslavirea Maicii Domnului (Ps. 44). Ea este identificata cu scara dintre cer si pamint, din
visul lui Iacov (Fac. 28, 12), prin care Dumnezeu a luat firea noastra umana, pe care ingerii lui
Dumnezeu se suie si se pogoara. In traditia patristica, Maria este comparata cu Eva, fiind chipul unei
noi umanitati. Dupa cum Eva a luat parte la caderea si moartea lui Adam, tot asa Maria a participat la
<<intoarcerea>> chipului celui intinat la chipul cel dintii. Pe de o parte, ea a cistigat aceasta stare prin
umilinta sa (Lc. 1, 27-48), pe de alta parte, ea a fost sfintita prin salasluirea Cuvintului, devenind izvor
de curatire si nestricaciune. Sfintul Ioan Damaschin, in <<Omilie la Adormire>>, o numeste <<templul
Cuvintului>>. Sfinta mai presus decit toti sfintii, <<mai cinstita decit heruvimii si mai preamarita decit
serafimii>>, ea este acoperitoarea, aparatoarea, mijlocitoarea si ajutatoarea credinciosilor. Mare
solitoare a crestinilor, ea inalta rugaciunile acestora la tronul lui Dumnezeu si Fiul sau: <<Tu esti
rugatoarea cea fierbinte catre Fiul tau si Dumnezeul nostru ca rugaciunile Maicii mult pot spre
imblinzirea Stapinului>>. In acest rol ea este invocata la liturghie, cantata in imnologie si reprezentata
in iconografie.
Biserica Ortodoxa n-a acceptat cele doua dogme mariologice promulgate de magisteriul romano-catolic
pe temeiul pietatii mariale din Biserica apuseana: zamislirea imacultata a Fecioarei (1854) si inaltarea
cu trupul (1950). Cele doua dogme strica raportul dintre om si Intruparea lui Dumnezeu, dar si dintre
Iisus Hristos si iconomia mintuirii. Dupa har <<nascatoare de Dumnezeu>>, Fecioara Maria este dupa
nastere fiica lui Adam si numai astfel ea reprezinta umanitatea care asteapta mintuirea: <<Iata roaba
Domnului. Fie mie dupa cuvintul Tau>> (Lc. 1, 38). De aceea si indumnezeirea ei este rodul Intruparii
Cuvintului, care e unica sursa a nestricaciunii. Inaltarea cu trupul poate avea sensul de glorificare a firii
omenesti, dar ea nu anuleaza rolul de unic mijlocitor si rascumparator al lui Iisus Hristos caci Hristos
este cel care ii inalta trupul la cer. Desigur, chipul Fecioarei neprihanite si pururea mijlocitoare pentru
Biserica este adinc imprimat in pietatea ortodoxa.
Pr. Prof. Dr. Ion Bria,
"Dictionar de Teologie Ortodoxa", EIBMBOR, 1981, pag. 247-250.

DESPRE MAICA DOMNULUI

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
PREA CINSTIREA MAICII DOMNULUI


Maica Domnului ocupa un loc cu totul aparte in pietatea
credinciosilor ortodocsi romani. Adeseori, ca o scurta invocare,
dar si ca o scurta forma de prea cinstire a Maicii Domnului, se
aud rostindu-se cuvintele: <<Doamne, Maica Domnului!>> sau:
<<Dumnezeu si Maicuta Domnului!>>, ambele expresii fiind insotite
indobste si de semnul sfintei Cruci. Si intr-un caz si in celalalt se
observa o asociere doctrinara corecta a apelativului <<Doamne>>,
referitor la Domnul nostru Iisus Hristos, si Sfanta Sa Maica, ori
intre numele lui Dumnezeu ca Sfanta Treime si Maica Domnului
cu forma diminutivului binecunoscut, <<Maicuta>>. Analiza atenta
a acestor doua moduri de invocare a Maicii Domnului arata o
puternica manifestare afectiva a credinciosului, fie ca se
exprima un sentiment de surpriza, de compasiune ori de
speranta, fie ca se intentioneaza - cum este si corect -
solicitarea ajutorului suprafiresc, prin rugaciune, la un moment
de cumpana sufleteasca. Fara a intra insa in detaliile unei astfel
de analize - interesanta si originala in ea insasi - remarcam acest
semn deosebit de pietate al credinciosilor romani ortodocsi fata de Maica Domnului. Totusi, este
necesar sa urmarim in continuare care sint motivele si temeiurile ortodoxe pentru prea cinstirea
Maicii Domnului.
1. Maica Domnului in iconomia mantuirii neamului omenesc
In Sfanta Scriptura avem doua modalitati de prezentare a Maicii Domnului: una prefigurativa sau
tipica, in Vechiul Testament, si alta direct sau deplin revelata, in Noul Testament.
In Vechiul Testament se face mentiune despre femei care au avut o insemnatate speciala in istoria
mantuirii pina la venirea lui Mesia. Astfel, Eva primea fagaduinta izbinzii asupra diavolului ispititor
metamorfozat in sarpe (Facere 3, 15); Sarra devenea maica unui popor nou, a poporului ales si chiar a
mai multor popoare (Facerea 17, 15-16); Rebeca si Rahila modele de mame devotate si sotii
credincioase, harnice si ospitaliere, si-au sprijinit fiii lor si I-au intarit cu sfatul lor (Facerea 27, 5-17
si 42-45; 35, 16-18); Iaela (Judecatori 4, 17-22) si Rut (Rut 4, 13-22), Ana (mama lui Samuel (1 Regi 1,
10-11 si 27-28) si Estera (Estera, 5, 1-7, 3-6) au aratat evlavie deosebita, iubire netarmurita pentru
poporul ales si pentru lucrarea lui Dumnezeu in lume.
In Noul Testament, Maica Domnului este mereu alaturi de Mantuitorul Hristos, suferind dimpreuna cu

SFINTELE ICOANE IN CREDINTA SI EVLAVIA ORTODOXA




DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Pretutindeni bisericile crestine ortodoxe, paraclisele si casele credinciosilor sint impodobite cu sfinte icoane. Marturii ale credintei si evlaviei crestinilor, icoanele s-au pastrat cu sfintenie din cele mai vechi timpuri pina in zilele noastre dovedind statornicia Bisericii in credinta cea adevarata. Ele invata necontenit adevarurile de credinta ortodoxa, asa cum au fost formulate de catre Sfinta Biserica si cum au fost traite de catre multimea
credinciosilor de-a lungul veacurilor. Ca un izvor nesecat si un tezaur duhovnicesc neimputinat, sfintele icoane cheama pe fiii credinciosi ai Bisericii la desavirsire. Inchinarea la sfintele icoane ale Mintuitorului, Maicii Domnului, ingerilor si sfintilor este o invatatura de baza a Bisericii Ortodoxe. Astfel sfintele icoane reprezentind pe Mintuitorul au la baza dogma intruparii Fiului lui Dumnezeu.
Icoana reprezentind pe Mintuitorul Iisus Hristos este o marturie a faptului ca Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat cu adevarat. Este adevarat ca <> (Ioana 1, 18), dar asa cum explica in continuare Cuvintele Sfintei Scripturi: <>. Pe Dumnezeu-Tatal L-a facut cunoscut Fiul Sau prin intruparea Sa. In raspunsul dat de Mintuitorul la rugamintea lui Filip <>, El precizeaza: <> (Ioan 14, 9).
 Intruparea Domnului, asadar, ne-a dat dreptul sa-L pictam in icoane, fara ca aceasta sa insemneze ca despartim trupul Sau de dumnezeirea Sa, pentru ca icoana ortodoxa nu-L infatiseaza numai dupa frumusetea naturala, ci mai ales intr-o forma care sa conduca pe cel ce o priveste la adevarul credintei ortodoxe ca Hristos cel intrupat este Dumnezeu adevarat si om adevartat. Daca n-am infatisat pe Iisus Hristos in icoane ar insemna ca negam firea Sa cea omeneasca, viata Sa pe pamint si rastignirea. Cele spuse despre sfintele icoane reprezentind pe Mintuitorul sint in strinsa legatura cu cele ce infatiseaza pe Maica Domnului.

 Daca negam calitatea MaiciDomnului de Nascatore de Dumnezeu, inseamna ca nu primim invatatura Sfintei Biserici despre intrupareai  Fiului lui Dumnezeu. Maica Domnului n-a nascut pe omul Hristos, cum zicea Nestorie, ci persoana Fiului si Cuvintului lui Dumnezeu. Marturisind pe Maica Domnului Nascatoare de Dumnezeu, marturisim ca Acela pe care L-a nascut este Dumnezeu adevarat si om adevarat. Pictarea in icoane a Maicii Domnului in Biserica Ortodoxa se face intr-o forma care conduce pe credincios la marea taina care s-a savirsit prin Ea - adica la intruparea Fiului lui Dumnezeu. Icoana Maicii Domnului nu reprezinta pe Fecioara Maria inainte ca Duhul Sfint sa vina peste Ea si puterea Celui inalt sa o umbreasca. Numai dupa ce harul lui Dumnezeu s-a pogorit peste Ea, a devenit cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu. Invatatura Bisericii noastre este clara in formarea tipului de iconografie a Sfintilor si a martirilor, care au trait <> si luptind au cistigat in aceasta viata <>. Fiecare sfint a devenit pentru crestin un model de renastere in Hristos. Figurile lor nu sint infatisate in icoane ca fiind materiale, cum sint cele dinainte de har, ci ca unele care exprima sfintenia adica ca unii care au slava in ceruri. 

 Aceasta porneste de la invatatura Bisericii: <>(I Cor. 14, 40). Sfintii sint reprezntati ca unii care au iesit din stricaciune si inspirea realitatea binecuvintata dincolo de aceasta lume. Figurile sfintilor, in Page 217 of 449 felul acesta, devin un permanent comentator la credinta <> (I Cor. 15, 53). Astfel iconografia ortodoxa incearca sa dea o idee despre trupurile spirituale, care vor urma invierii din morti. Pentru aceasta icoana trebuie sa faca, prin arta, evidenta prezenta harului Sfintului Duh in figurile sfintilor. Cinstirea icoanelor are o baza si in Scriptura Vechiului Testament. Astfel, Moise a primit porunca din partea lui Dumnezeu sa puna chipurile heruvimilor la chivotul legii (Exod, 25, 18-22; 36, 8), in fata carora poporul se inchina cazind cu fata la pamint, in fata carora se aduceau jertfe (III Regi 3, 15); preotii le tamiiau inaintea lor (Exod 30, 8) si inaintea lor se aprindeau candele (Exod 27, 20-21). Odata cu intruparea Domnului, cind descoperirea dumnezeiasca s-a implinit, Biserica crestina a continuat si amplificat cinstirea sfintelor icoane intr-un context nou superior. In sfinta icoana Biserica crestina n-a vazut numai o podoaba in general, ci cuvintul Sfintei Scripturi. Sfintul Vasile cel Mare scrie in acest sens: <>. Urmind legatura strinsa cu cultul Bisericii si cu evlaia credinciosilor, sfintele icoane au continuat viata si traditia Bisericii exprimind invatatura ei conform cu posibilitatile caracteristice fiecarei epoci. In primele veacuri crestine, adica in timpul persecutiilor iconografia a avut un caracter simbolic si alegoric. Picturile din catacombe folosesc simboluri ca pestele, ancora, mielul etc. Nu lipseau de aici nici reprezentarile biblice, care, cu toata naivitatea lor, intareau pe credinciosi si le incalzeau credinta in atotputernicia lui Dumnezeu. Dupa edictul de la Milan, cind Biserica a dobindit libertatea de manifestare, reprezentarile simbolice s-au dovedit insuficiente pentru a exprima invatatura crestina. In secolul IV si V numeroase scene din Vechiul si Noul Testament ca si din viata Bisericii exprimau diferite evenimente din iconomia divina precum si sensul unor sarbatori, consacrate in amintirea unor momente importante din istoria mintuirii. 

Cind primele erezii cautau sa puna crestinismul pe acelasi plan cu idolatrie, sfintele icoane amintesc credinciosilor invatatura cea adevarata a Bisericii. Astfel, literele grecesti alfa si omega, care in perioada persecutiilor aminteau de vesnicia si dumnezeirea Mintuitorului, acum asezate pe icoana Mintuitorului, arata deofiintimea Fiului cu Tatal impotriva ereticului Arie care considera pe Fiul creatura a Tatalui. In perioada anilor 726-843, datorita inconoclasmului, multi cinstitori ai sfintelor icoane au suferit persecutii aparindu-le ca pe unele ce sint roada credintei celei adevarate, pe care o exprima, o nutresc si o vestesc. De atunci si pina azi sfintele icoane s-au pastrat fara intrerupere in Biserica noastra. Victoria restabilirii cinstirii sfintelor icoane, alaturi de celelalte invataturi ale Sfintei Biserici este sarbatorita in fiecare an de catre toate Bisericile Ortodoxe in Duminica Ortodoxiei, prima Duminica din Postul Sfintelor Pasti. Sfintele icoane departe de a fi legate intr-un fel oarecare de idolatrie, multe dintre ele sint executate cu maiestrie, ferecate in aur si argint, dar niciodata credinciosul ortodox nu a confundat pe Dumnezeu cu aurul si cu argintul icoanei care reprezinta chipul lui Dumnezeu. 

 Iata ce hotaraste Sinodul VII Ecumenic (787) privitor la sfintele icoane: <>. De asemenea Biserica Ortodoxa, candidatul la hirotonie intru episcop, facind cuvenita marturisire de credinta, spune cu referire la inchinarea la sfintele icoane urmatoarele: <>. Iconografia Bisericii Ortodoxe nu este numai o simpla arta, ci o arta religioasa, teologica. Ea infatiseaza evenimente din istoria mintuirii noastre care s-a facut prin Hristos Domnul. Intreaga atmosfera picturala in Biserica este dominata de lumina invierii. Tot continutul picturii ortodoxe reprezinta un cer si un pamint nou, anume acela al lucrarii mintuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Ea arata omul si lumea regenerata prin harul divin. Locuitorii acestei lumi sint ingerii si sfintii. Iconografia ortodoxa nu are in centrul personalitatea artistului, ci cauta mai degraba sa exprime semnificatia evenimentului pictat din revelatia divina. Prin ea se exprima crezul sfintei noastre Biserici. Cind vorbim despre personalitatea unui pictor bisericesc, intelegem puterea lui de a exprima cit mai profund si mai clar idealurile sprirituale ale credintei ortodoxe. Fiind o arta spirituala, liturgica si teologica ea infatiseaza temele in profunzime si nu impresioneaza pe cei ce se marginesc la suprafata lucrurilor. Biserica se straduieste sa fie interpreta fidela a lumii spirituale. Continutul transcendent al icoanelor in Biserica noastra nu este frumusetea naturala. De aceea, si cel mai putin initiat in problema de arta va putea face cu usurinta deosebirea intre o icona ortodoxa si o pictura antica. Aceasta pentru ca apare evident idealul picturii ortodoxe este exprimarea sfinteniei. In acest sens Sfintul Ioan Gura de Aur spunea: 
<>. Fiind o arta liturgica sfintele icoane contribuie la intelegerea si rostul intregului cult divin. In primul rind iconografia ajuta pe credincios sa inteleaga ceea ce se savirseste in cadrul cultului divin. Cu mijloace empirice ea ajuta pe credincios sa inteleaga misterul iconomiei divine. 
Pentru un cult care este 
<> Biserica Ortodoxa foloseste mijloacele cele mai potrivite pentru a sluji lucrarii de mintuire a credinciosilor. In cadrul Sfintei Liturghii privind pictura credinciosul care asista la slujba intelege ca <>.
 Daca iconografia ortodoxa s-ar margini la frumusetea naturala, nu s-ar putea ridica la asemenea inaltimi duhovnicesti. Sfintele icoane, in afara de prezentarea celor tainice infatiseaza si alte scene din viata Mintuitorului, a Maicii Domnului si a Sfintilor. Acestea nu ramin destinate numai celor ca nu stiu carte, ca prin vederea lor sa-si aminteasca de faptele celor care au slujit pe Dumnezeu. Ele indeamna la urmarea pildei acestor slujitori ai adevaratei credinte. In plus sfintele icoane fixindu-se asupra unor teme principale ca scena Nasterii Domnului, a Patimilor si a invierii, care nu lipsesc din nici o biserica pictata, stabilesc obiectivul esential al cultului divin. 

Noi teme iconografice legate de cultul Maicii Domnului au imbagatit pe parcurs bisericile crestine. Imnul Acatistului a creat in iconografia ortodoxa 24 de noi scene legate de el. In privinta sfintilor, acestia sint pictati in legatura cu viata si martiriul lor, laudat in imnele din cultul divin. Trecerea la cele vesnice a sfintilor si infatisarea miinilor Mintuitorului, oferindu-le cununa martiriului, se afla in strinsa legatura cu imnele care vorbesc despre martea lor martirica. Page 219 of 449 Sfintele icoane pictate nu oglindesc numai viata Bisericii in toata varietatea si adincimea ei, ci sint o parte integranta a ei, asa cum sint ramurile in legatura cu trunchiul. Icoana nu numai ca se inspira din cultul Bisericii, ci formeza cu el un tot omogen, completindu-l, explicindu-l si marindu-I actiunea asupra sufletelor credinciosilor. Sfintele icoane sint o marturie a pogoririi lui Dumnezeu catre om si a efortului omului de ridicare catre Dumnezeu. 
De aceea iconele trebuie sa faca perceptibila prin aceasta arta prezenta harului Sfintului Duh. Este vorba de harul care insoteste pe cei care sint reprezentati in sfintele icoane. In acest sens Sfintul Ioan Damaschinul spune: 
<>.
 Daca cuvintul si cintarea Bisericii sfintesc sufletul prin auzire, icoana il sfinteste prin vaz, caci dupa cuvintul Sfintului Evanghelist <> (Matei 6, 22). Aflindu-ne in fata unei sfinte icoana il sfinteste prin vaz, caci dupa cuvintul Sfintului Evanghelist <> (Matei 6, 22). 

Aflindu-ne in fata unei sfinte icoane simtim rolul ei ziditor de suflet:

 <> (II Cor. 3, 18). † Vasile Targovisteanul, Episcop-vicar patriarhal, "Indrumator pastoral", Arhiepiscopia Bucurestilor, 1981, pag. 83-86. 


ARHIVA BLOG

BIBLIA ORTODOXĂ