DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

30 martie 2012

Bucuria de a privi o icoană

DOAMNE AJUTA!   DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

Este cât se poate de firesc să avem icoanele, lui Hristos, ale Preacuratei Sale Maici, îngerilor, sfinţilor, în primul rând fiindcă ne-o cere însăşi firea noastră, dorim să avem mereu înaintea ochilor chipul Celui iubit, al Binefăcătorului, pentru ca privindu-L să ne aducem aminte de El mai des, de binefacerile Lui, să-L omagiem, întocmai ca pe oamenii vii, stimaţi şi respectaţi în chip deosebit.
În al doilea rând, noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este firesc deci să avem mereu sub priviri chipul nostru cel dintru început, începutul primordial, pe Domnul Dumnezeu în acele înfăţişări în care a binevoit El însuşi să Se arate oamenilor, pentru a ne aduce aminte mai des de El, de veşnica Sa prezenţă printre noi, de lucrarea Sa proniatoare, pentru a ne exprima prin semne vizibile sau prin ritualuri evlavia faţă de El, recunoştinţa, dragostea.
Deoarece suntem fiinţe corporale, din pricina acestei corporalităţi avem nevoie de reprezentări materiale, de ritualuri materiale. Se înţelege că tocmai de aceea Domnul Însuşi S-a arătat drepţilor Săi în deferite forme: de pildă, lui Avraam la stejarul Mamvri, sub înfăţişarea celor trei călători; lui Isaia, ca un slăvit Împărat, stând pe un tron preaînalt; proorocului Daniel în chipul Celui vechi de zile şi al Fiului Omului adus înaintea Lui. Dacă n-ar fi fost necesară o imagine văzută a Dumnezeului nevăzut, de buna seamă că El nu S-ar fi arătat la modul vizibil, n-ar fi venit pe pământ luând chip de om, n-ar fi primit chip de rob; zice David: ,,Căutaţi faţa Lui pururea“ (Psalmul 104, 4).
De aceea pictăm, păstrăm şi respectăm icoane ale Preacuratei Maici a.Domnului, îngerilor, sfinţilor, fiindcă ei sunt reprezentări vii ale chipului şi asemănării cu Dunmezeu. Privindu-le ne apar din nou în amintire, mai limpede, nevoinţele, virtuţile, binefacerile de care ne-am învrednicit de la ei, dragostea lor înflăcărată faţă de Dumnezeu, simţindu-ne îndemnaţi noi înşine să le urmăm exemplul, să veghem asupra noastră pentru a ne ţine teferi cu trupul şi cu sufletul, a ne curăţi de toată întinăciunea trupească şi sufletească, pentru a le preaslăvi nevoinţele şi prin toate acestea ni-i facem apărători şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu.
Fiindcă Dumnezeu binevoieşte a primi mijlocirea prietenilor Săi, a credincioşilor Săi slujitori, pentru oamenii faţă de care se fac intercesori înaintea Sa. Întrucât nu suntem duhuri fără trup, ci fiinţe îmbrăcate în carne, având calităţi materiale, înfăţişare materială, este firesc să căutăm chipurile unor fiinţe nevăzute şi de aceea, venind în ajutorul neputinţei noastre, Domnul le-a dat putere îngerilor să ia chip de om şi să ni se arate (atunci când binevoieşte El) întocmai cum suntem noi, ca, de pildă: Arhanghelul care i s-a arătat lui Isus Navi, lui David, Anei, lui Zaharia, Preacuratei Fecioare Maria şi altora, în Vechiul şi în Noul Testament.
Oare nu ne demonstrăm chiar noi în viaţa de fiecare zi această cerinţă a firii noastre, necesitatea de a avea portretele lor şi când ni le facem şi pe ale noastre de a ni le atâma pe pereţi, sau de a le păstra în albume, pentru a le privi de câte ori vrem, desfătândune cu chipul unor persoane respectate şi iubite? Tot ceva firesc, necesar, plăcut lui Dumnezeu este şi cinstirea sfintelor icoane, deşi mulţi luterani şi
anglicani consideră că n-ar fi firesc, că este contrar voinţei lui Dumnezeu şi că este o erezie şi o idolatrie. Ei nu ţin icoane în case şi nici în bisericile lor, considerând drept păcat a le avea şi ali te închina; prin aceasta, ei pierd foarte mult din credinţă şi din evlavie, fiindcă, întrerupând relaţia vizibilă cu sfinţii, au întrerupt-o prin aceasta şi pe cea invizibilă, cu toate că Biserica cerească şi Biserica pământească alcătuiesc un singur trup. Au rupt legătura şi cu adonniţii, nu se roagă pentru ei, nu aduc jertfe pentru sufletele lor, - jertfe plăcute milostivului Dumnezeu - şi prin aceasta îşi vădesc necredinţa în puterea rugăciunilor Bisericii pentru cei morţi.
Ce Biserică poate fi aceea care, în mod iraţional şi prezumţios, a rupt legătura cu Biserica cerească, triumfătoare, comuniunea rugătoare cu cei morţi, relaţia cu acea Biserică ce a mărturisit credinţa în Hristos, în puritatea ei cea dintru început? Este oare acesta trupul sfânt şi viu al Bisericii? Poate fi considerat trup viu, firesc alcătuit, un trunchi fără cap, fără mâini şi picioare, fără ochi şi fără urechi. Şi o asemenea comunitate susţine sus şi tare că credinţa sa este purificată, ea care a respins preoţia, a renunţat şi la alte Taine, în afară de Botez şi de Împărtăşanie, aceasta din urmă nefiind nici măcar reală, a respins cinstirea sfinţilor, a moaştelor, icoanelor, monahismul, rugăciunile pentru morţi, ţinerea postului? Este oare aceasta o credinţă după Evanghelie? Biserica lui Hristos apostolească? Nu, aceasta este o biserică autoconfecţionată, creată după liberul arbitru al oamenilor, sub influenţa patimilor omeneşti, făcându-le acestora concesii. Este una care ţine ,,nedreptatea drept adevăr“ (Romani l, I8). O pervertire a ,,veştii celei bune“ şi chiar a lui Hristos, o îndepărtare a oamenilor de Hristos, o răzvrătire împotriva Lui, ,,o altă Evanghelie“, despre care spunea Apostolul: ,,Chiar dacă noi, sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatemal“ (Galateni 6, 8). Aceasta nu este Biserică, ci o dezmembrare pierzătoare de suflete a trupului lui Hristos.
Cinstirea icoanelor este firească, dreaptă, plăcută lui Dumnezeu, folositoare.
(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)

26 martie 2012

TAINA FERICIRII

DOAMNE AJUTA!DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

Un negustor oarecare si-a trimis fiul sa invete Taina Fericirii de la cel mai intelept dintre toti oameni. Baiatul a umblat 40 de zile prin desert pana a ajuns la un frumos castel, in varful unui munte. Acolo traia Inteleptul pe care il cauta.

Insa in loc sa intalneasca un sfant, eroul nostru s-a trezit intr-o incapere unde a vazut o vanzoleala extraordinara: era un dute-vino de negustori, oameni care stateau de vorba prin colturi, o mica orchestra canta melodii suave, mai era si o masa plina cu cele mai alese bucate din acea parte a lumii. Inteleptul vorbea cu toata lumea, iar baiatul a trebuit sa astepte vreo doua ore pana sa-i vina si lui randul.

Inteleptul asculta cu atentie motivul vizitei, dar ii spuse ca in acel moment nu avea timp sa ii explice Taina Fericirii. Ii sugera baiatului sa dea o raita prin palat si sa se intoarca peste vreo doua ore.

- Dar pana atunci, vreau sa te rog ceva, a completat Inteleptul, dandu-i baiatului o lingurita in care picura doi stropi de untdelemn sfintit. Cat mergi, poarta aceasta lingurita fara sa versi untdelemnul din ea.

Baiatul a inceput sa suie si sa coboare scarile palatului, cu ochii atintiti la lingurita. Dupa cele doua ore s-a prezentat iarasi in fata Inteleptului.

- Vasazica, incepu Inteleptul, ai vazut tapiseriile persane din sufragerie ? Ai vazut gradina care i-a luat Maestrului Gradinar zece ani ca sa o creeze ? Ai observat frumoasele pergamente din biblioteca mea?

Rusinat, baiatul marturisi ca nu vazuse nimic. Singura lui preocupare fusese sa nu verse picaturile de untdelemn sfintit pe care I le incredintase Inteleptul.

- Atunci intoarce-te si cunoaste minunile lumii mele, ii spuse Inteleptul. Nu poti avea incredere intr-un om, daca nu ii cunosti casa.

Mai linistit de aceasta data, baiatul lua lingurita si reincepu sa se plimbe prin palat, de data aceasta observand toate operele de arta care atarnau de tavane si pe pereti. A vazut gradinile, muntii din jur, gingasia florilor, rafinamentul cu care fiecare opera de arta era asezata la locul ei. Intors la Intelept, ii relata in amanuntime ceea ce vazuse.

- Dar unde sunt cele doua picaturi de untdelemn pe care ti le-am incredintat ? a intrebat Inteleptul.

Privind lingurita, baiatul vazu ca o varsase.

- Acesta este singurul sfat pe care ti-l pot da, spuse Inteleptul. Taina Fericirii consta in a privi toate minunile lumii si a nu uita niciodata de cele doua picaturi de untdelemn din lingurita.

(Alchimistul - Paolo Coehlo)

25 martie 2012

Purtarea de grijă a Maicii Domnului

DOAMNE AJUTA!DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

Era în ajunul sărbătorii Bunei Vestiri, 24 martie 1942, în Drama, Grecia. Ocupaţia străină era bulgară. Lipsurile, bolile şi foamea luaseră proporţii înspăimântătoare şi moartea secera în fiecare zi mici şi mari, dar în special copii.

Printre locuitorii Dramei se afla şi o văduvă cu cinci copii. De mâncare nu aveau, decât puţin ulei şi un ciur de mălai. În acea dimineaţă femeia se gândea că a doua zi, de Bunavestire, avea mâncare mult mai puţină pentru copii: 100 de grame de mălai şi un deget de ulei.

Deodată, privirea ei s-a îndreptat spre candela stinsă, care era agăţată înaintea icoanei Maicii Domnului şi atunci a încolţit în sufletul ei întrebarea: să păstreze uleiul pentru copiii ei flămânzi sau pentru candela de la icoană? Hotărâtă, însă, şi-a făcut cruce şi a zis către Maica Domnului: “Prea Curată Fecioară, eu îţi voi aprinde candela căci mare este sărbătoarea de mâine pentru credinţa noastră, tu, însă, te rog ai grijă de hrana copiilor mei!”

A luat puţin ulei şi a aprins candela. Lumina slabă a luminat casa sărăcăcioasă, iar inima ei s-a umplut de pace. Aceasta a însoţit-o la rugăciunea de seara şi în somnul ei din acea noapte.

A doua zi după Sfânta Liturghie, văduva a deschis dulapul ca să ia puţinul mălai şi a rămas fără glas! Vasul în care se afla uleiul era plin ochi iar alături erau doi săcuţi plini cu macaroane şi mălai! S-a închinat femeia de mai multe ori, preamărind şi mulţumind lui Dumnezeu şi Maicii Domnului pentru această minune pe care n-a spus-o nimănui.

Timp de doi ani de zile nici uleiul n-a scăzut, nici mălaiul nu s-a sfârşit, cu toate că erau şase guri la masă, le schimbau cu alte alimente şi făceau milostenie pe ascuns. Dar şi candela a rămas de atunci aprinsă zi şi noapte dând mărturie cu lumina ei nestinsă despre credinţa acestei femei binecuvântate.

(din “Explicarea Dumnezeieştii Liturghii”, de Stefanos Anagnostopoulos)

23 martie 2012

DUMNEZEU INCEARCA PE CEI CEI IUBESTE

MISTIC-ART-ICON: POGORAREA LA IAD

”A fost odata ca niciodata un batran intelept, taietor de lemne ce traia
intr-un satuc aproape de granita cu Mongolia.
Intr-o zi, calul sau preferat, o frumoasa iapa alba sari gardul si trecuse in mainile dusmanului. Prietenii au venit sa-l consoleze:
- Ne pare rau de calul tau… ce veste rea.
Batranul le spuse:
- De unde stiti ca e o veste rea?! S-ar putea sa fie o veste buna.
Dupa o saptamna, in timp ce omul privea pe fereastra, a vazut ca iapa sa se intoarce alaturi de un armasar alb. Prietenii lui erau entuziasmati de asta data:
- Ce cal frumos, ce veste buna!
Raspunsul batranului i-a socat iarasi:
- De unde stiti ca e o veste buna?! S-ar putea sa fie o veste rea.
A doua zi, singurul copil pe care-l avea a incalecat frumosul armasar. Acesta l-a aruncat jos, a cazut rau si si-a rupt piciorul. Din nou a fost vizitat de prietenii sai. Plini de compasiune i-au spus:
- Ne pare tare rau, ce veste rea!
Batranul, intru intelepciunea lui, zise iarasi:
- De unde stiti ca e o veste rea?! S-ar putea sa fie o veste buna.
La putin timp dupa acest eveniment a izbucnit razboiul dintre China si Mongolia. Armata chineza si-a trimis oamenii sa ii inroleze obligatoriu pe tineri. Toti tinerii din zona au murit, in afara de baiatul taietorului de lemne care nu mersese la razboi din cauza piciorului rupt.
Atunci, batranul zise prietenilor sai:
- Vedeti, lucrurile pe care voi le-ati considerat bune au fost de fapt rele, iar lucrurile care parusera rele au fost bune.
Sa nu ne pripim niciodata in a da verdicte. Sa nu desconsideram incercarile din viata noastra. Sa nu ne plangem de incercari, si mai ales, sa nu-l invinovatim pe Dumnezeu. Daca vom ramane credinciosi, vom putea privi inapoi cu recunostinta.
Tot ce ni se intampla are un inteles imediat, pe termen scurt si un alt inteles dupa un timp oarecare”.

22 martie 2012

TAINA OMULUI



DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

Vrind sa aflu ce e omul, lumea-ntreaga-am colindat
Si bătînd din poartă-n poartă, prea puţine am aflat.
Trup din lutul de pe vale, ce-l framinţi doar cu o mină,
Care şade-un timp pe cale şi se-ntoarce in ţărină.

Trup plăpînd, micuţ si firav, sub povara se-ncovoaie,
Iar pe vint şi pe furtună, pină la pămint se-ndoaie.
Însă lutu-acesta moale ce se-ndreaptă către moarte,
Duce-n pieptul lui o taină ce-l ajută să se poarte.

Şi-am văzut in lumea larga, mulţi care-şi pierdeau puterea,
Şi zdrobiţi de grea povară, invăţau ce e durerea.
Mame ce-şi vedeau copiii smulşi cu sila de la sîn,
Ca să fie daţi ca jertfă unui ritual păgîn.

Taţi care-şi vindeau copila pentru pumnul de arginţi,
Tineri osîndind la moarte pe bătrînii lor părinţi.
Fraţi călcându-se-n picioare, ne-mpărţind piinea şi sarea,
Şi zidiţi în împietrire, învăţînd ce-i nepăsarea.

Pumnii înălţaţi spre ceruri, în blestem rostit cu gura,
Aşteptări neîmplinite, învăţîndu-i ce e ura.
Mii de vise sfărîmate, ghiare sfîşiind fiinţa,
Altă lecţie-nvăţată. Denumirea: suferinţa.

Şi mergînd aşa pe cale, cu povara asta-n spate,
Am crezut de la o vreme, că le-am învăţat pe toate.
Însă omu-i o fiinţă ce nu-şi recunoaşte starea
Şi rănit de suferinţă, a-nvăţat ce-i răzbunarea.

Ah! Ce dulce-i, ce divină, cind nimic n-ai de pierdut,
Cel ce te-a rănit, plăteşte, pentru tot ce te-a durut.
Este o lege: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte,
Nu mai ştii ce eşti acuma, nici ce-ai fost cîndva-nainte.

Fără viaţa, fără lege, fără nici un viitor,
Drumul cobora într-una şi era tot mai uşor.
Nici o stavilă pe cale, să-i oprească-naintarea,
Şi aşa, piredut de toate, a-nvăţat ce-i desfrînarea.

Şi ieşind din stralucirea care îi dădea puterea,
În noroi, zdrobit de toate, experimenta căderea.
Nu mai era nici o treaptă ce să-i năruie fiinţa.
Biciuit de toţi şi toate, invăţase umilinţa.

Şi-astfel am vazut că omul, ce-n păcat îşi frînse zborul,
Îşi pierduse măreţia ce i-o dase Creatorul.
Dar pe drum, un OM cu-o cruce, tainic îşi urma destinul,
Învăţind şi EL, ca alţii, ce-i durerea, ce e chinul.

Cu povara crucii-n spate, fără-aş inălţa privirea,
El îi învaţa pe alţii, cu adevarat, smerirea.
Toţi credeau că vina-şi poartă şi pe drept plăti-va preţul.
El urca tăcut pe cale, suferind smerit dispreţul.

Nimeni nu ştia ca însuşi Cel Dintîi, din Tatal, Sfîntul,
Pe pămînt se coborîse pentru a-mplini Cuvintul.
Prin batjocura de vorbe şi de lovituri cu sila,
Doar un suflet de femeie, învaţa ce-nseamnă mila.

"Nu e drept, ca fără vină, Tu să îmi plăteşti păcatul,
Să fii Tu pe lemnul crucii, cînd un altu-i vinovatul! "
"Am venit din înalţime, să găsesc ce s-a pierdut,
Să-mplinesc o datorie, precum Tatăl mi-a cerut !

Am venit să platesc preţul: un păcat cerea o moarte.
Dar o mare de păcate, azi de Tatăl, vă desparte.
Şi era cu neputinţă pentru om să-şi schimbe starea,
Doar un Dumnezeu din ceruri, îi va dărui iertarea !

Tu femeie preamiloasă, îmi întinzi ulciorul Mie.
Nu ştii că Eu sunt izvorul nesecat, de apă vie ! "
Duhul Tatălui din ceruri, azi îi cerceta fiinţa
Şi-n fiorul ce-o cuprinse, se născuse pocăinţa.

Lacrimi mari brăzdau obrazul sufletului păcătos,
Căci Acel care venise, azi o ridica de jos.
Şi-un şuvoi de sentimente, năvăleau, copleşind firea.
"Dintre toate, azi, femeie, te-a învăluit IUBIREA."

Nu-i pe lume nici o forţă, nu e nici o stăpînire,
Ce pe om ca să-l despartă de a Tatălui iubire.
Fie el oricît de jalnic şi oricît de păcătos,
Rătăcind pe-a vieţii cale sau căzut oricît de jos,

Dacă vine azi la Tatăl, lepădînd al său păcat,
Curăţit va fi pe dată şi în veşnicii, iertat.
Şi umblînd pe-atîtea drumuri, taina din om am aflat:
DRAGOSTEA care-l uneşte cu Acel ce l-a creat.

21 martie 2012

Icoana Lubiatov a Maicii Domnlui, 19 martie

DOAMNE AJUTA!  DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

O Icoana datand din sec. XV, cu elemente combinate din trei tipuri iconografice ale Maicii Domnului, Icoana „Lubiatov” a stat spre Inchinare multa vreme In biserica manastirii Sfantul Nicolae din Lubiatov – regiunea Pskov-ului.



Se stie ca Icoana avea Inainte o placuta de argint, cu cateva cuvinte inscriptionate. Aceasta nu s-a pastrat si nu se cunosc exact cuvintele respective.

Dar se stie ca prin februarie 1570, tarul Ivan cel Groaznic a venit cu armata In Pskov, hotarat sa pedepseasca populatia pentru o presupusa (si falsa!) tradare. De fapt, si Novgorodul, si Pskovul, erau banuite de tar In sensul unui complot de alianta cu printul Lituaniei.



Cronicile din Pskov relateaza:

„Tarul a venit plin de manie, ca leul care rage, hotarat sa verse sangele celor nevinovati”.

Atunci locuitorii din Pskov s-au rugat cu totii, In prima saptamana a Postului Mare, ca tarul sa se Imblanzeasca si sa-si schimbe hotararea.
In ziua In care a sosit, tarul a auzit batand clopotele de Utrenie si s-a Inmuiat. A intrat In biserica manastirii Sfantul Nicolae din Lubiatov, uitandu-se cu insistenta spre Icoana Maicii Domnului. A citit inscriptia de argint si, deodata, s-a Intors spre soldati si le-a zis:

„Fiti milostivi In sufletele voastre, frangeti-va sabiile si opriti uciderea!”



Gandul cel bun al tarului a ramas statornic, In privinta Pskov-ului. Atunci locuitorii au iesit pe strazi, au Ingenuncheat la porti, cu paine si sare, facandu-i tarului primirea cuvenita. Unul singur a tinut sa-l atentioneze pe tar: Sfantul Nicolae, zis „Mikula”, cel nebun pentru Hristos, din Pskov (sarbatorit la 28 februarie). El a sarit In calea tarului, alergand si strigand: „Ivanuska, Ivanuska, mananca painea si sarea noastra, In locul sangelui de crestin!”
Tarul a vrut sa fie prins cel ce-i striga cu nerusinare, dar Sfantul s-a facut nevazut.

Comunistii au confiscat icoana In 1928, iar In 1930 ea a fost mutata In Galeria Tretiakov.

In principal, Icoana apartine tipului Eleousa, asemantoare Icoanei Vladimir a Maicii Domnului. Tandretea Pruncului, cu fata lipita de a Maicii Sale, aseamana Icoana cu „Dulcea sarutare” din Smolensk (sarbatorita tot la 19 martie). Mana Maicii indica spre Prunc, precum In tipul Hodeghetria. Aceasta combinatie iconografica este mai rar Intalnita.

Icoana Maicii Domnului din Smolensk, „Dulcea sarutare”, 19 martie

Icoana „Dulcea sarutare” din Smolensk dateaza din 1103.

Exista si o alta Icoana, langa Smolensk, de acelasi tip si cu aceeasi denumire, probabil o copie realizata dupa original.

Icoana din Smolensk a devenit cunoscuta, fiind facatoare de minuni, si a inceput sa fie tot mai cinstita, In urma evenimentelor dintre anii 1611 – 1613.

Atunci ea a fost luata In tabara militara a armatei ruse, care apara Smolenskul de invazia poloneza.



Soldatii rusi, condusi de comandantul Sein, au avut tot timpul Incredere In mijlocirea Maicii Domnului, iar asediatorii polonezi au fost invinsi.

Icoana Maicii Domnului din Smolensk, Dulcea Sarutare, este pomenita In Biserica Rusa la 19 martie.

19 martie 2012

CAND NE ASCULTA DUMNEZEU SI CAND NU NE ASCULTA RUGACIUNILE..

DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...


Motto: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” 
(Marcu 11, 24)
         Sfânta Biserică ne învaţă că există rugăciuni de laudă, rugăciuni de cerere şi rugăciuni de mulţumire. Rugăciunea de căpătâi, cea mai simplă dar şi cea mai importantă, pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi cu propriile Sale cuvinte este rugăciunea „Tatăl nostru”. În cuprinsul ei găsim esenţa trăirii creştine a vieţii pământeşti: să iertăm-pentru ca şi noi să fim iertaţi, să ne ferim de ispită pentru ca să nu fim ispitiţi. Şi tot din rugăciunea aceasta aflăm şi ţelul vieţii creştine: să vină împărăţia Lui Dumnezeu la noi şi toate cele ale noastre să se facă după voia Lui iar între cele de sus şi cele de jos să fie armonie - „precum în cer aşa şi pe pământ” (Matei 6, 10). Această din urmă precizare ne ajută să înţelegem că, dacă noi creştinii nu ne vom strădui să armonizăm legătura cu semenii şi legătura cu Dumnezeu, nu vom putea comunica sau conlucra sufleteşte cu Cerul. Scrie Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor” (Matei 7, 21). Ceea ce contează însă este faptul că, deşi toată creştinătatea înalţă rugăciuni, totuşi nu ştim câte dintre acestea reuşesc să fie bine-plăcute Lui Dumnezeu. Nu degeaba a spus Hristos: „Nu stiţi ce cereţi !” (Matei 20, 22), altfel zis-nu ştiţi să vă rugaţi ! Sunt destui cei care renunţă la rugăciune, resemnându-se că Dumnezeu oricum nu-i ascultă: „Da, m-am rugat, dar fără rost !” - este expresia cea mai des auzită. Aceasta nu înseamnă altceva decât că gândurile omului se abat spre alte feluri sau moduri de rugăciune: cele de laudă să le facă Biserica (pentru că cele de cerere le fac credincioşii); dar cele de mulţumire trebuie făcute de Biserică şi de credincioşi totodată ! În cuprinsul Sfintei Liturghii mulţumim de fiecare dată pentru toate binefacerile făcute de Dumnezeu nouă. Însă nu vom reuşi niciodată să ştim cât de plăcută este glăsuirea noastră către Dumnezeu.  Trebuie să fim cu toată fiinţa concentraţi sufleteşte pentru a putea deschide bunăvoinţa Lui Dumnezeu. Spune Profetul David: „Când Te-am strigat m-ai auzit Dumnezeule” (Psalmi 4, 1) - ceea ce înseamnă că trebuie să fii şi să rămâi în legătură de taină cu Dumnezeu,  pentru că rugăciunea nu se împlineşte trâmbiţată în pieţe sau în văzul lumii. Dumnezeu are motiv să Se bucure doar atunci când ne rugăm sincer, smerit şi curat : „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta !” (Psalmi 140, 2) şi, în acelaşi timp, smerenia este ceea ce-L face pe Dumnzeu să-Şi plece ochii către noi: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur” (Psalmi 2, 11). Trebuie să ai fiorul sfinţeniei atunci când te rogi, altfel rugăciunea este doar o vorbă deşartă: să nu se facă rugăciunea voastră întru păcat !  Aşa cere Sfânta Scriptură: „Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva...” (Matei 11, 25); „Lasă darul tău acolo, înaintea altarului şi mergi întâi şi te împacă cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.” (Matei 5, 24) Alt motiv este şi acela care cere ca atunci când facem rugăciuni să nu ispitim pe Dumnezeu, să cerem în limita bunului simţ. Începem rugăciunea cu evlavie numai că, pe parcurs reuşim o schimbare dogmatică a sensului rugăciunii: „Doamne, fie voia mea nu facă-se voia Ta !”... Şi atunci Dumnezeu ridică harul de la noi şi ne lasă pe seama minţii noastre. Iar dacă lucrurile nu decurg după voia noastră, atunci  trecem la acţiuni aşa-zis „tipiconale” - individualiste: canoane peste canoane, acatiste peste acatiste, mulţime de rugăciuni şi pravile după mintea celor care uită că Sfânta Scriptură spune: „Ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.” (Matei 6, 8) căci „Nu vei cere păine şi vei primi piatră, sau peşte sau vei primi şarpe” (cf. Matei 7, 8-9). Tot Sfânta Evanghelie mărturiseşte: „dacă voi, răi fiind, ştiţi să  daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult  Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El ?” (Matei 7, 11).
Atunci când mergem la biserică şi ne adresăm preotului, obişnuim să cerem în rugăciunile noastre tot felul de dorinţe, citim, catisme,  acatiste,  împlinim tot felul de practici cu lumânări aprinse, cu fitile în candele (tot atâtea soiuri de obiceiuri omeneşti)- în care, de fapt, punem dorinţa voii noastre deasupra voii Lui Dumnezeu. Modelul de urmat îl aflăm doar în smerita cugetare a minţii la propria noastră nimicnicie. Cu câtă frumuseţe sufletească ne relatează Sfânta Evanghelie : „A căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 48) ! Iar răspunsul curat al „Celei pline de har” (Luca 1, 28) e pe măsură: „Să-mi fie mie după cuvântul Tău, iată roaba Domnului” (Luca 1, 38).
          Ca o concluzie: atunci când ne rugăm nu trebuie să spunem „multe ca neamurile” (Matei 6, 7) pentru tot ceea ce ne este de folos; un „Doamne miluieşte !” rostit din inimă face mai mult decât toate pravilele noastre de chilie şi decât toate psaltirile cu care pretindem să Îl convingem pe Dumnezeu. Pentru că de aici decurg toate acele dezechilibre din care mulţi pierd legătura cu Biserica sau părăsesc Legea Lui Dumnezeu pe motiv că rugăciunea nu le-a rezolvat problemele. Mai înainte de a face asemenea lucruri meschine poate ar fi bine să ne punem întrebarea : ne-a cerut El vreodată jertfe inutile sau eforturi peste măsură ? -nu, niciodată: „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi .” (Psalmi 50, 18) Iar ca încurajare - de două milenii şi mai bine ne-a lăsat cuvântul care să mângâie toate sufletele chinuite de tristeţe: „Milă voiesc, iar nu jertfă !”(Matei 9, 13). La rândul său, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă (pe lângă îndemnul „ rugaţi-vă neîncetat !” (I Tesaloniceni 5, 17) şi rugăciunea de taină a inimii, - cele „cinci cuvinte cu inima” (I Corinteni 14, 19): „Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul !”
                                        
 
Părintele Calistrat

17 martie 2012

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Cum sa luptam impotriva obiceiurilor paganesti

 URMEAZA LINCUL...

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Cum sa luptam impotriva obiceiurilor paganesti DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

DESPRE POST

DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

.Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).

Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?

Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.

Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.

Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte.

Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu ninivitenii.

Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fata Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11), Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie distrusă: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4). Când au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au arătat dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi, femei, stăpâni, robi, copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale le-au pus să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost aproape să distrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o.

Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.

„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.

Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.

Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.Sfantul Ioan Hrisostom.

16 martie 2012

Cu crucea-n spate

DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...


Cu crucea-n spate trec si-acum
Insangerat pe-al lumii drum
Cu mainile-n piroane vin
La usi inchise Eu suspin.
Cu mainile-n piroane bat
La usi inchise de pacat;
N-aude nimeni si pornesc
Sub crucea grea ma prabusesc.
Sunt plin de rani de sange-s plin
N-aude nimeni cand suspin
Izvoare curg din jertfa mea
Nu vine nimeni ca sa bea.
Eu sunt Pastorul cel ceresc,
Dar oamenii ma ocolesc
Si chem pe toti, de toti mi-e dor
Eu sunt Pastorul tuturor.
Vreau ca sa intru-n casa ta,
Deschide-acum nu ma uita
Eu sunt al lumii Imparat,
Cu coasta-nsangerata bat.
Deschide-acum ca anii fug,
Ia astazi dulcele meu jug
Ca jugul meu este usor
Pe lume tu esti calator.
Sunt viata, sunt Lumina ta
Deschide-acum nu ma uita
Caci apa vie-ti voi da Eu
Voi fi Mantuitorul tau.

PENTRU SUFLET

DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...
In acest post ,in fiecare sambata ,se face pomenirea mortilor la biserica !
Sa ne ingrijim de sufletele celor plecati dincolo  ca si ei sa mijloceasca la Dzeu pentu noi .
Uite ce se intampla cu sufletul dincolo:
http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/35-calatoria-sufletului1

Iata ce e bine sa facem pentru cei adormiti:
http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/sarindare1

Si mai mult:
http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/sarindare2



15 martie 2012

Sapte usi (Costache Ioanid)

DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...


La o usa cu pacate
(cum sunt toate…)
A batut încetisor
mâna cea cu sfânt izvor.
A batut cu bunatate.
Însa omul cu zavor
era prins de Asmodeu
Într-un somn adânc si greu.

Si-a batut din nou la usa
bratul dragostei divine.
-Cine bate? Cine bate?
-Eu sunt, Leul care vine;
astazi Mielul blând si mut,
dat la moarte pentru tine.
-Pentru mine? Cum se poate?
Dar ce crima am facut?
Eu nu mint, nu fac trafic,
casa nimanui nu stric,
nu ma-mbat, nu trag tutun,
nu ma cert, nu ma razbun…
Eu sunt omul cel mai bun.
La biserica ma duc…
si la Pasti si al Craciun…
Biblia …am rasfoit-o…
hat, pe când eram un tânc…
Si zicând acestea, gazda
adormi si mai adânc.

Si-a batut în alta parte
Calatorul milenar
coborât de pe Calvar.
-Este cineva la usa?
zice-o voce cu tepusa.
-Eu, Cuvântul ce da Har.
-Cum? Aici? La mine-n casa?
Eu sunt foarte ocupat.
Treburile nu ma lasa.
nici macar sa stau la masa.
Ma iertati, dar nu descui.
Cine are timp de sfaturi,
treaba lui!

Si-a batut Isus la usa
unui om la fel de rau.
-Cine-i?
Salvatorul tau.
-Salvator?! Eu n-am nevoie!
Daca-n cer, în tot înaltul,
la Iehova sau la Joe.
E un Rai mai sus de stele,
nu ma duc purtat de altul,
ci cu aripile mele!

Si-a batut Isus la alta usa
mâna marelui proscris.
Usa s-a …întredeschis.
-Cine-i si cu ce dorinta?
-Sunt de Tatal Meu trimis
ca sa va aduc salvare
prin credinta,
cum profetii au prezis.
-Da, credinta nu e rea…
Dar, de-i vorba de cainta,
eu nu las credinta mea!
Datina cea batrâneasca!
Pastele cu miel, cu pasca,
anul nou cu baclava,
peste la Buna Vestire.
Uite, asta-i mântuire!
Sa ma las ca ratacitii
de atatea vechi traditii,
de petreceri bunaoara,
de minciuna… necesara…
de o gluma… de-o tigara
si… de tot ce se iveste?…
Sa se lase cine-o vrea!
Îl priveste.
Eu nu las credinta mea!

Si, din nou, Acel ce-imbie
a batut la alt camin.
-O, Stapânul meu divin,
ce înalta bucurie!
Ai venit din Empireu
ca sa vizitezi în treacat
pe-un nevrednic cum sunt eu.
Uite, Îti sarut sandala
ca Maria din Magdala,
dupa cum Ti se cuvine.
Si-acum…du-Te si imparte
Vestea buna mai departe.
Si…mai vino pe la mine…

Si Isus S-a dus sa bata,

cu acelasi dor in piept,
la o usa departata.
-Domnul meu, de când Te-astept!
Vino, caci Ti-am pregatit

o odaie-nmiresmata,
cea mai buna încapere,
cu fotolii si laicere,
ca sa stam mai mult, mai mult…
Tu sa-mi tâlcuiesti mistere,
eu sa stau sa Te ascult.
intra dar, Lumina vie,
fagure de mângâiere!
Însa…n-atinti prin casa
ochii Tai din alte sfere,
caci…e-atâta murdarie
prin unghere…

Iar la urma Calatorul a batut la un pridvor.
Prin paienjenisuri sumbre si prin fum ametitor,
Se stârni un joc de umbre
si se auzi un geamat:
“Ajutor! Ajutor!”
Si deodata
se cutremura pridvorul
de o lupta-nversunata.
Ca naluci în vai desarte,
umbrele loveau de moarte.
Zanganira geamuri sparte.
Apoi usa a fost data
la o parte.

-Doamne, hotii ma sugruma.
Uite-ma cum ma legara.
Casa mea…era un templu,
un Eden, odinioara.
Dar prietenii cu masca
au stiut sa ma-mbrânceasca
în orgie si inviciu-
si din templul meu facura
o taverna si-un ospiciu.
Vino, Doamne, da-i afara!

Si Isus, luând în mâna
bici de funii si curele,
iata-L…face-un pas cu ele.
sare usa din tâtâna.
Cade lantul pe podele.
Fug ca serpii prin tarâna
toti prietenii de rele.
Fuge pofta si minciuna,
furtisagul si betia,
îmbuibarea si trufia;
fug…fug pe totdeauna.
-Doamne, sunt salvat! Sunt liber!
Casa mea a Ta e toata!
Nu mai pleci de-aici Isuse,
niciodata!
Intra ca Stapân pe veci.
schimba totul cum Îti place,
fa ce vrei, dar nu mai pleci!…

Fericit si plin de pace,
Domnul iute Isi sumete
mânecile Lui de in.
zboara sticlele de vin,
vestejitele buchete,
scrumiere si brichete,
toata spuma de venin.

Da. A fost învins dusmanul!
Se înalta-n soare schele…
Cu luciri de baionete,
bate, bate târnacopul
în perete.

Lumea plina de mirare,
trecatori, prieteni, rude,
toti se-ntreaba: Ce-o fi oare?
Iar Zidarul le raspunde:

“deocamdata, demolare!”

Abecedarul vietii duhovnicesti

DOAMNE AJUTA!  DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...



(extras dintr-o carte de rugăciuni tradusă din limba rusă)
1. Trezindu-te din somn aminteşte-ţi, în primul rând de Dumnezeu şi însenmează-te cu semnul Sfintei Cruci.
2. Nu amâna pravila rugăciunii pe care o ai, ci începe-ţi cu ea ziua.
3. Pe parcursul zilei, în orice lucru, roagă-te lui Dumnezeu cu rugăciuni scurte.
4. Rugăciunile sunt aripile sunetului; sufletul prin rugăciune se face locaş al lui Dumnezeu.
5. Ca ruăciunea să fie auzită de Dumnezeu roagă-te din toată inima.
6. Nu părăsi rugăciunea atunci când vrăjmaşul te împresoară cu indiferenţă; cel ce se nevoieşte spre rugăciune, când sufletul cade în nesimţire, este mai presus decât cel ce se roagă cu lacrimi.
7. Să cunoşti Noul Testament cu mintea şi cu inima, studiindu-l permanent. Cele neclare să nu le tălmăceşti după mintea ta ci să citeşti tâlcuirile sfinţilor părinţi sau să ceri explicaţii de la părintele duhovnic sau de la preoţi.
8. Nu uita să bei cu sete duhovnicească agheasmă pentru sfinţirea sufletului şi a trupului.
9. Nu uita să ungi în semnul Sf. Cruci cu ulei Sfinţit de la moaşte, de la icoane făcătoare de minuni, de la litie: fruntea, obrajii,urechile, inima, mâinile, picioarele şi locurile bolnave, se poate să bei câte o linguriţă (pe nemâncate, după ce ai primit prescura şi aghiasma).
10. Salutarea Împărătesei Cerurilor: “Născătoare de Dumnezeu Fecioară …” rosteşte-o cât mai des sau măcar o dată în oră.
11. În timpul liber citeşte scrierile sfinţilor părinţi - învăţători ai vieţii duhovniceşti, iar dacă nu le ai, cere-le cu insistenţă de la cei care le au.
12. În ispite şi necazuri întăreşte-te cu Psaltirea şi Paraclisul Maicii Domnului “De multe ispite fiind cuprins …”. Ea este unica noastră Apărătoare.
13. Atunci când demonii aruncă în tine săgeţile sale, când se apropie păcatul de tine, cântă cântările Săptămânii Patimilor şi ale Sfintei Învieri, citeşte Canonul şi Acatistul Preadulcelui Iisus Hristos şi Domnul va surpa legăturile întunericului care te-au înfăşurat. Strigă către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi către Îngerul Păzitor. Rosteşte cât mai des “Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-Te….”.
14. Dacă nu poti nici cânta, nici citi, în clipele luptei, pomeneşte numele lui Iisus, stai neclintit lângă Crucea Lui şi te vei tămădui prin lacrimile tale. Chiar şi de nu înţelegi înţelesul cuvintelor rugăciunii lui Iisus, repetându-le necontenit,dracii înţeleg şi vor fugi.
15. Omul care îşi începe viaţa duhovnicească trebuie să ştie că este bolnav, mintea lui se află în rătăcire, voinţa e mai mult plecată spre rău decât spre bine, inima se află în afara curăţeniei din pricina fierberii patimilor, de aceea la începutul vieţii duhovniceşti totul trebuie să fie orientat spre dobândirea sănătăţii duhovniceşti dimpreună cu smerenia.
16. Postul ne aduce la porţile raiului, iar milostenia le deschide.
17. Când e post, posteşte, însă trebuie să ştii că lui Dumnezeu îi este plăcută nu numai abţinerea pântecelui, ci şi abţinerea urechilor, a ochilor, a limbii, precum şi abţinerea inimii de la patimi.
18. Viaţa duhovnicească este un necontenit şi neobosit război cu duşmanii mântuirii sufletului. Niciodată să nu dormi sufleteşte, duhul să-ţi fie întotdeauna treaz, şi cheamă neîncetat în orice luptă pe Mântuitorul tău, pe Maica Domnului şi pe îngerul păzitor.
19. Teme-te să te învoieşli la păcat şi să te împreunezi cu gândurile păcătoase pe care ţi le şopteşte vrăjmaşul, să ştii: aceste fapte sunt păcătoase.
20. Aminteşte-ţi că neglijenţa pentru mântuirea sufletului duce la pierzanie.
21. Cere neîncetat de la Domnul: “Frica Ta sădeşte-o în inima mea”. O, cât este de fericit cel ce are în inima sa frica de Dumnezeu.
22. Dăruieşte-ţi, fără de rezerve, întreaga ta inimă şi vei simţi raiul pe pământ.
23. Credinţa ta se va întări de la permanenta pocăinţa şi rugăciune, precum şi de la comunicarea cu oamenii ce au credinţă adâncă în Domnul.
24. Ca Dumnezeu să audă şi să primească cererile tale, roagă-te pentru vrăjmaşii tăi, dorindu-le binele, fără a-i chema pe nume: “Doamne, Tu ne-ai dat poruncă să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, Tu îi ştii pe ei, eu nu-i ştiu, dăruieşte-le lor credinţă adevărată, dragoste nefăţarnică, viaţă după poruncile Tale, smerenie, răbdare, blândeţe, înţelepciune, bună cugetare, rugăciunea inimii, luare aminte la rugăciune, dragoste pentru citirea Sfintei Scripturi şi ale scrierilor sfinţilor părinţi, agonisirea Sfântului Duh. Binecuvinteză-i pe ei cu pace şi dragoste, iar dacă este cu neputinţă ca cei înrăiţi să se întoarcă, pune hotar răutăţii lor şi apără-i de vrăjmaşi pe aleşii Tăi”.
25. Întotdeauna caută neobosit faptele milosteniei şi ale dragostei compătimitoare. Fără aceste fapte nu putem plăcea lui Dumnezeu. Fii ca un soare pentru toţi, mila e mai presus de orice jertfă.
26. Fără o necesitate deosebită, nu merge nicăieri, iar stând acasă nu fi plin de griji. Tendinţa de îmbogăţire, grija de multe sunt momelile vrăjmaşului vremurilor în care trăim.
27. Cât mai puţin vorbeşte şi râzi, nu fi curios şi interesat de deşertăciuni.
28. Nu te afla niciodată fără de lucru, cinsteşte duminicile şi sărbătorile bisericeştii făcând fapte bune şi citind Sfânta Scriptură.
29. Să îndrăgeşti sfânta singurătate.
30. Toate ocările să le rabzi, mai întâi, prin tăcere, apoi prin autoînvinuire, şi după aceea prin rugăciune pentru cei ce te obijduiesc.
31. Smerenia biruie toţi dracii, iar răbdarea învinge patimile sufleteşti şi trupeşti. Cerând prin rugăciune smerenie, noi rugăm, de fapt, ca Dumnezeu să încuviinţeze ca un om oarecare să ne insulte. Smerenia şi dragostea pentru duşmani nu vor veni de la sine. Ele trebuie dobândite, răbdând corect insultele şi defăimările.
32. La rugăciune, afară de Dumnezeu, nimănui să nu-i arăţi lacrimi de umilinţă şi râvna ta pentru mântuire.
33. Pe preotul ortodox să-l consideri înger, Binevestitor trimis să te bucure şi să-ţi aducă mântuire.
34. În relaţiile cu oamenii comportă-te precum cu moştenitorii Măreţei Împărăţii, dar şi cu teamă ca de foc. Aminteşte-ţi de cuvintele Mântuitorului că orice lucru pe care îl faci aproapelui, îl faci pentru El Însuşi. În aproapele nostru se află mântuirea sau pierzania noastră.
35. Toate le iartă tuturor şi compătimeşte-i pe toţi în suferinţele lor.
36. Nu-ţi uita aproapele.
37. În cel ce caută aici odihnă nu se află Duhul lui Dumnezeu, el nu are dragoste către Dumnezeu şi către aproapele său.
38. Tristeţea şi neliniştea vin de la puţinătatea rugăciunii.
39. În orice loc şi în orice vreme cheamă-l în ajutor pe îngerul tău păzitor.
40. Grijeşte-te necontenit de plânsul inimii pentru păcatele tale. Când le mărturisesti şi te vei împărtăşi cu Sfintele Taine bucură-te încetişor de slobozirea de ele.
41. Cunoaşte-ţi propriile păcate, iar de cele străine cu străduinţă să te fereşti. Nu te omorî prin osândirea altora, cel ce osândeşte este antihrist.
42. În ce păcat ai osândit pe aproapele tău în acela vei cădea şi tu.
43. Să nu gândeşti despre nimeni de rău, ca să nu devii şi tu rău.
44. În fiecare seară mărturiseşte-I lui Dumnezeu toate faptele, cuvintele şi gândurile păcătoase care s-au întâmplat în timpul zilei.
45. Înainte de somn, roagă-te cu lacrimi şi cu metanii şi împacă-te cu toţi din toată inima.
46. Nu se cuvine să-ţi povesteşti visurile altora şi singur nu le crede. Nu o dată vrăjmaşul a ademenit şi a dus la pieire pe cei ce se încredeau visurilor.
47. Să adormi însemnându-te cu Sfânta Cruce şi cu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
48. Rugăciunea de noapte este mai scumpă decât cea de zi.
49. Nu pierde legătura cu părintele tău duhovnicesc, ai grijă să nu-l jigneşti sau să-l ofensezi, nu tăinui de el nimic.
50. Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu întotdeauna şi pentru toate.
51. A mulţumi in scârbe, în boli şi în necazuri este mai presus decât a fi drept.
52. Plângerea lăuntrică a păcatelor este mai mântuitoare decât toate nevoinţele.
53. Nu există cuvânt mai bun pre limba noastră decât: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, “Doamne, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul”.
54. Să îndrăgeşti slujbele bisericeşti şi să-ţi apropii viaţa de Dumnezeu.
55. Obişnuieşte-te întotdeauna cu trezvie să-ţi urmăreşti simţirile exterioare. Prin ele vrăjmaşul intră în suflet. Cu multă atenţie ai grijă de gândurile tale.
56. Văzându-ţi slăbiciunea şi neputinţa de a face bine, aminteşte-ţi că te mântuieşte Mântuitorul tău, Domnul nostru Iisus Hristos.
57. Credinţa să-ţi fie cetate de neclintit. Să ştii că nu doarme vicleanul vrăjmaş şi îţi urmăreşte fiecare pas. Iar Dumnezeu iubeşte sufletul curajos care se încrede în El.
58. Cu Dumnezeu ne unesc scârbele, truda şi bolile. Nu cârti şi nu-ţi fie frică de ele.
59. Nimeni nu s-a suit la cer, aflându-se în bunăstare şi trăind căldicel.
60. Cât mai des, cu umilinţă şi cu inimă înfrântă, mărturiseşte-te şi te împărtăşeşte cu Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului Nostru Iisus Hristos. Numai prin ele trăieşti.
61. Dacă ne vom pocăi, toate se vor îndrepta.
62. De nu ar fi existat taina spovedaniei şi a pocăinţei nimeni nu s-ar fi mântuit, iar prin ele pământul s-a umplut de sfinţi.
63. În viaţa aceasta împărăţia lui Dumnezeu vine atunci când ne mărturisim păcatele duhovnicului.
64. Niciodată să nu uiţi că moartea ne poate răpi în orice clipă, nu uita că în curând va fi Judecata şi răsplata. Ţine minte că întotdeauna te afli în preajma Lui Dumnezeu şi sub Ochiul Lui Atotvăzător.
65. Adu-ti aminte de cele ce a gătit Domnul celor ce-L iubesc pe El şi îndeplinesc poruncile Lui.
66. Nu uita că pentru fiecare oră din această viaţă va trebui să răspundem în ziua Judecăţii.
67. Nu te încrede pornirilor, fie ele şi bune, până nu vei primi binecuvântarea unui duhovnic înţelept. Nu da crezare inimii, controlează-te citind scrierile sfinţilor părinţi ortodocşi.
68. E nevoie să te desparţi de vrăjmaşul din tine: fereşte-te de ceea ce doreşte vrăjmaşul tău.
69. Biserica este raiul pe pământ. Fericit este cel ce o cercetează cât mai des.

Citeşte acest Abecedar cel puţin o dată în săptămână.
/dervent.ro/



Rugăciunea mamei

MISTIC-ART-ICON: Maica Domnului cu Pruncul:   Prea Binecuvantata Stapana, Pururea Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu, ceea ce ai nascut pe Dumnezeu Cuvantul mai presus de fire, pentru...

Teodor Castrişanu

Copilaşi din toată lumea, ştiţi voi cum se roagă mama
Pentru voi în orice seară? Nu ştiţi? Sigur! N-aţi luat seama
Când cu ochii plini de lacrimi, la icoana Maicii sfinte
Îşi şopteşte-n blânde şoapte rugăciunea ei fierbinte.

Uite-aşa grăieşte dânsa: " Maică sfântă, Preacurată,
Vezi-i ce frumos dorm dânşii?...Ei îmi sunt averea toată.
Pentru ei din greu mă zbucium, pentru ei trăiesc în lume
Şi îndur atât noianul de dureri fără de nume!

I-am culcat şi-acum spre tine vin ca ei să nu mă vază
Şi te rog, Măicuţă sfântă, să cobori o blândă rază,
Raza bunătăţii tale, pe frumoasele lor plete,
Ca să n-aibă vise rele şi nici pleoapele muiete.

Şi le-adu în suflet raiul liniştit al vieţii tale
Şi mi-i fă ca-n zori de ziuă, când o fi ca să se scoale
Să-i văd blânzi, cuminţi şi veseli, îndreptând spre mine paşii
Cum i-ndreaptă către tine, colo-n cer, sus, îngeraşii"

14 martie 2012

Ce este icoana?

DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...



Arheologia şi istoria artelor spun: cuvîntul icoană, de origine greacă (eikôn, care înseamnă portret), era folosit de către Bizanţ, în vremea cînd imaginile creştine erau în formare, pentru a desemna „orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei, a unui sfînt, a unui înger sau a unui eveniment din istoria sfîntă, chiar dacă acea imagine era pictată, sculptată, mobilă sau monumentală şi indiferent de tehnica cu ajutorul căreia a fost elaborată”, astăzi termenul aplicîndu-se mai ales lucrărilor de şevalet.

Tradiţia spune că prima icoană este o imagine imprimată în mod minunat pe un ştergar cu care Iisus S-a şters pe faţă, ştergar care a ajuns la regele Abgar al Odesei, care, fiind lepros, şi auzind de minunile Mîntuitorului, trimisese oameni de la curtea sa pentru a-L chema la el . Actul săvîrşit de Hristos, de a-Şi imprima chipul pe acest ştergar „pare în primul moment legat de dorinţa regelui de a căpăta o reprezentare a lui Hristos, în realitate însă are un sens mult mai cuprinzător. Este implicată aici infinita purtare de grijă faţă de întreg neamul omenesc, care este mîntuit, sfinţindu-se prin Chipul lui Hristos”.

Există şi o altă istorie, a unei bucăţi de pînză, pe care o femeie, Veronica, a dat-o Domnului Hristos, pe drumul Crucii, (cuvîntul Veronica înseamnă „icoană adevărată”), deşi pînă în secolul V nu se face referire la aceasta, existenţa ei fiind uitată.

La începutul creştinismului, pentru că pentru acea lume, „Întruparea lui Hristos şi misterul crucii reprezentau, pentru unii, un scandal, iar pentru alţii, nebunie”, s-au folosit în special simboluri.

„Pentru a-i obişnui treptat pe oameni cu realitatea de negîndit a Întrupării, Biserica li s-a adresat iniţial printr-un limbaj mai accesibil decît imaginea directă”. „Era, după cum spune Sfîntul Pavel, hrană pentru dinţii de lapte specifici copilăriei. Calitatea iconică a imaginii nu pătrundea decît foarte greu în conştiinţa şi în arta oamenilor. Numai împrejurările şi necesităţile diferitelor epoci istorice au evidenţiat progresiv caracterul sacru al imaginii, au condus la dispariţia simbolurilor primitive şi au epurat arta creştină de toate acele elemente străine care îi mascau conţinutul”.

Multe dintre aceste simboluri, erau preluate din cultura păgînă a acelui timp, şi transformate. De exemplu, (în catacombe): anotimpurile, care vestesc învierea; o corabie, care vesteşte belşugul; porumbelul, palmierul, grădina, care amintesc de rai. Altele au fost inventate, începînd cu secolul al II-lea: închinarea magilor - convertirea păgînilor; înmulţirea pîinilor - Cina cea de Taină; viţa de vie - taina vieţii divine, etc. Crucea este reprezentată ca o ancoră, un trident. Simbolul cel mai important este peştele: IHTIS - „Iisus Hristos Theou Uios Sotir”, care înseamnă „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mîntuitorul”.

Primele icoane făcute de mînă omenească, după tradiţie, sunt cele ale Sfîntului Apostol Luca, care a pictat, puţin după Cincizecime, chipul Maicii Domnului, (în trei variante: una aparţinînd tipului „Milostiva” (Eléousa), în care Fecioara şi Pruncul se mîngîie reciproc, accentuînd naturaleţea sentimentului uman, a tandreţii şi iubirii materne; alta aparţinînd tipului „Odighitria” (Odègètria), sau „Călăuzitoarea”, în care Fecioara şi Pruncul sunt reprezentaţi din faţă, orientaţi către privitor - scoate în evidenţă dumnezeirea Pruncului; cea de-a treia o reprezenta pe Maica Domnului fără Prunc, în poziţia asemănătoare celei din Deisis, cu braţele împreunate în rugăciune, adresîndu-se lui Iisus); chipul Mîntuitorului; al celor doi mari Apostoli Petru şi Pavel. Însă aceste icoane nu s-au păstrat pînă în zilele noastre, deşi în Franţa şi în Italia există un număr de icoane care sunt făcute după icoanele originale ale Sfîntului Apostol Luca.
Motivaţia existenţei icoanei

Icoana este o vedere a lui Dumnezeu întrupat, care este necesară şi mîntuitoare oamenilor (a căror alcătuire dihotomică implică şi obligă prezenţa divinităţii în materie): „Apostolii L-au văzut întrupat pe Hristos… şi I-au auzit cuvintele; şi noi dorim să auzim şi să vedem, spre a căpăta fericirea Domnului”; „Ei L-au văzut faţă către faţă - pentru că El era prezent în trup, însă noi, pentru că El nu este prezent fizic, auzim cuvintele Sale prin intermediul cărţilor, venerăm aceste cărţi care ne fac să auzim cuvintele Sale. La fel se întîmplă cu icoana pictată; privind trăsăturile trupului Său, pătrundem cu spiritul, după putinţă, slava dumnezeiască. Suntem duali, constituiţi din suflet şi din trup, iar sufletul nostru nu este unul la vedere, ci este învăluit într-un fel de veşmînt; ne este imposibil să tindem spre spiritual fără corporal. Căci aşa cum auzim cuvintele sensibile cu urechile noastre trupeşti şi aşa cum înţelegem lucrurile spirituale, tot astfel, prin contemplaţia în trup, ajungem la contemplaţia în duh. Hristos Şi-a asumat un trup şi un suflet pentru că omul are un trup şi un suflet; de aceea şi botezul, comuniunea, rugăciunea, psalmodierea sunt duale: sensibile şi spirituale”.

Icoana, ca posibilitate, există datorită Întrupării Fiului lui Dumnezeu, „realizarea mîntuirii noastre pe pămînt şi slava în spirit şi în adevăr nu exclud materia şi trupul ci, dimpotrivă, le presupun”.

La fel cum vederea în trup a Mîntuitorului a fost necesară pentru oamenii din timpul Întrupării Sale, la fel este necesară şi acum. Pentru dovedirea acestui lucru este suficient să ne imaginăm doar cum ar arăta o Biserică fără icoane, sau cum ar arăta în general viaţa unui creştin fără icoane (sau, în definitiv, pentru că la asta ar duce negarea lor, fără orice lucru material care ar aminti ceva despre Dumnezeu). Dacă nu ar exista icoanele, credinţa ar slăbi foarte mult, deoarece cel mai folosit simţ omenesc ar rămîne înafara lucrării spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Ea răspunde unei nevoi de concret a omului, care vrea să-L ştie mereu pe Dumnezeu aproape.

De asemenea, ea are şi un rol educativ, şi de propovăduire a cuvîntului lui Dumnezeu, care este de viaţă dătător, şi necesar tuturor pentru mîntuire. Trimiterea la propovăduire a Apostolilor include şi porunca pictării icoanelor.

Importanţa icoanelor reiese şi din pomenirea ei după auzire în textul de la I Ioan 1, 1-2: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul vieţii - şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o, şi mărturisim…”. În acest text, enumerarea simţurilor nu este întîmplătoare, ci exprimă o anumită intensitate de cunoaştere prin acestea: întîi este auzul, apoi este văzul, şi apoi atingerea. Pentru a exemplifica, ne putem gîndi la Toma, care a auzit că Hristos a înviat, dar nu a crezut, pînă nu L-a văzut în carne şi oase, şi mai mult, pînă nu L-a pipăit, pentru a se convinge.
Posibilitatea reprezentării lui Hristos în iconografie

Hristos S-a întrupat. „Pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce” (Facere 3, 19) s-a zis trupului. Deci Hristos a venit şi pentru a readuce trupurile oamenilor, nu numai sufletele lor, la strălucirea nestricăciunii.

Posibilitatea reprezentării chipului Mîntuitorului a stîrnit controverse în timpul perioadei iconoclaste, cînd unii nu puteau să admită faptul că Dumnezeirea Mîntuitorului poate fi reprezentată pe lemn şi din materialele picturii. Ei spuneau că fiindcă acest lucru nu este posibil, reprezentarea chipului uman al Mîntuitorului este o blasfemie, deoarece nega Dumnezeierea Domnului Hristos. Interesant este că şi afirmarea, legitimitatea existenţei şi venerării icoanelor se bazează tot pe Întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu, numai că înţeleasă cum trebuie.

Pentru iconoclaşti: „o icoană veritabilă trebuie să aibă aceeaşi natură cu cel pe care-L reprezintă, fiindu-i în mod obligatoriu consubstanţială (omoousion). Plecînd de la acest principiu, iconoclaştii ajung în mod inevitabil la concluzia că numai Euharistia este icoana lui Hristos. Pentru a evita idolatria - spuneau ei - Hristos a ales pîinea ca imagine a Întrupării Sale, dat fiind că pîinea nu are nici o asemănare cu omul”, ceea ce este ridicol, pentru că Euharisia este chiar Trupul şi Sîngele Mîntuitorului, şi dacă imaginea prototipului ar fi identică cu prototipul, atunci ar fi chiar prototipul, după cum aveau să susţină apărătorii icoanelor.

Iconoclaştii mai spuneau despre imaginea făcută de un pictor, că „nu putea să fie imaginea lui Hristos. Arta figurativă în general este o împietate faţă de dogma Întrupării divine. Ce face pictorul neştiutor - se întrebau iconoclaştii - cînd conferă o formă celor ce nu pot fi crezute decît cu inima şi mărturisite prin cuvînt? Numele lui Iisus Hristos este numele Dumnezeu-Omului. Ca atare, dacă Îl reprezentaţi, comiteţi o dublă blasfemie: mai întîi, încercaţi reprezentarea Divinităţii invizibile; apoi, dacă urmăriţi reprezentarea iconică a naturii divine şi a naturii umane ale lui Hristos, tindeţi către confuzia celor două naturi, alunecînd în monofizism. Voi răspundeţi că reprezentaţi doar trupul lui Hristos, carnea Sa văzută şi palpabilă. Dar această carne este omenească şi reprezentaţi, prin urmare, numai umanitatea lui Hristos, adică doar firea Sa omenească. Or, în acest caz, o despărţiţi de Dumnezeirea cu Care S-a unit, căzînd în nestorianism. În adevăr, carnea lui Iisus Hristos este carnea lui Dumnezeu-Cuvîntul: întru totul însuşită şi îndumnezeită de El. Cum dară aceşti necredincioşi îndrăznesc să despartă Dumnezeirea de carnea lui Hristos, reprezentînd-o doar pe aceasta din urmă, ca şi cum ar fi vorba doar de un om oarecare? Biserica crede în Hristos, Care uneşte în El umanitatea şi Dumnezeirea neamestecat şi nedespărţit. Dacă arătaţi doar umanitatea lui Hristos, despărţiţi cele două naturi ale Sale, atribuind umanităţii Sale o existenţă proprie, o viaţă independentă, văzînd în ea o persoană separată şi introducînd astfel o a patra Persoană în Sînul Sfintei Treimi.”

Greşeala făcută de iconoclaşti consta în faptul că nu au făcut distincţie între ipostas şi natură în ceea ce-L priveşte pe Mîntuitorul Hristos, neînţelegînd de fapt unirea ipostatică a celor două naturi ale Lui, în Persoana Lui unică, sau dacă, au înţeles asta, n-au putut să o şi aplice în teoria despre icoane, care Îl reprezintă pe Hristos ca Persoană divino-umană, şi nu una dintre cele două naturi ale Sale.

„Icoana Sa este imaginea unei Persoane divine întrupate, care transmite trăsăturile Fiului lui Dumnezeu venit în trup, devenit vizibil şi, prin urmare reprezentabil cu mijloace omeneşti.”
Mijloacele de expresie ale icoanei

Principalele caracteristici ale icoanei sunt: se ocupă doar cu prezentarea adevărului; nu prezintă raportul real dintre fiinţe şi lucruri, la fel cum face arta profană, (care „urmează legile opticii care-şi aruncă laţul asupra lucrurilor” şi „fundamentează unitatea de acţiune - laţul timpului şi unitatea de perspectivă - laţul spaţiului”, formînd un punct de vedere „plin de iluzie optică, folositor pentru viaţa curentă, dar care nu este viziunea totală”); reduce la minimum detaliile, ele fiind folosite doar în măsura în care ajută la exprimarea esenţialului; nu prezintă nimic din viaţa cotidiană a omului, nu narează asupra istoriei, ci se arată atitudinea pe care el trebuie să o adopte în orice împrejurare a vieţii.
Omul

Trupul omului care tinde spre Dumnezeu, prin rugăciune, deşi nu se schimbă biologic, pentru că harul se uneşte cu mintea, învaţînd-o să controleze întregul trup, („…ochii, pentru ca să privească întru curăţenie; urechile, pentru ca să audă cu pace; limba, pentru ca să nu grăiască decît de bine; mîinile, pentru ca ele să se mişte doar pentru a se înălţa în rugăciune şi a face fapte de milostenie; pîntecele, pentru a păstra în limitele cuviinţei obiceiul mîncării şi al băuturii; picioarele, pentru ca ele să meargă drept spre voinţa lui Dumnezeu”), ajunge să aibă, într-un fel, proprietăţile trupului duhovnicesc pe care va fi să le dobîndească la învierea drepţilor. În icoană, deci, va fi stilizat, alungit, zvelt, în aşa fel încît să dea mărturie despre prezenţa harului, şi despre o subţiere a materialităţii, de îndumnezeire a ei.

Chipurile sfinţilor strălucesc, dar pentru că lumina care transpare din aceste chipuri nu este una provocată de o sursă exterioară, naturală, ea este sugerată în icoană prin linii subţiri de culoare foarte deschisă, „fine şi precise, pătrunzătoare ca nişte raze ale energiei îndumnezeitoare”, aranjate nenatural, constituind ultima şi cea mai deschisă culoare aplicată, care le dau pur şi simplu viaţă. Ochii sunt măriţi, cu privirea fixă, opaci; buzele fine sunt lipsite de senzualitate, „sunt făcute pentru a cînta lauda, pentru a se hrăni cu Euharistie şi pentru a da sărutul păcii”. Urechile „alungite ascultă liniştea. Nasul nu este decît o curbă foarte fină; fruntea foarte largă şi înaltă; uşoara sa deformaţie accentuează predominanţa unei gîndiri contemplative. Culoarea închisă a ochilor înlătură orice notă carnală şi naturalistă.”

„Aceste detalii cu aspect neobişnuit, în special organele senzoriale pe care le vedem în icoane, aceşti ochi fără strălucire, aceste urechi cu forme uneori bizare, toate acestea nu sunt prezentate în mod naturalist, dar nu pentru că artistul nu ar fi putut să le redea aşa cum le vedea în natură, ci pentru că, aici, forma lor naturală nu ar fi corespuns şi nu ar fi avut nici un sens. Rostul lor în icoană nu este de a ne apropia de ceea ce vedem în natură, ci de a ne aminti că suntem în faţa unui trup care resimte ceea ce în mod obişnuit scapă percepţiei: pe lîngă percepţia lumii fizice, cea a lumii spirituale”

Personajele sunt aşezate frontal, iar privirea lor este întotdeauna îndreptată spre privitor. Aparenta imobilitate, care este doar exterioară, întăreşte sentimentul că totul se petrece în interior; nu mai există nimic din cotidianul neastîmpăr, din neliniştile şi grijile obişnuite ale existenţei vremelnice, ci stăpîneşte pacea.

Veşmintele urmăresc forma anatomică, care adeseori, şi în mod admirabil, este deformată. Volumul pe care aceste veşminte ar trebui să le sugereze, este un pretext pentru aplicarea unor lumini, care prin forma lor, clară şi strălucitoare, spun aceeaşi prezenţă a Duhului.

Am putea spune că icoana este oglinda duhovnicească a sfinţilor.
Natura înconjurătoare

Îndumnezeirea omului nu poate lăsa natura înconjurătoare, (care „a fost supusă deşertăciunii - nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o - cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 20-21), şi deci a cărei stare depinde de modul legăturilor omului cu Creatorul), în starea ei de acum. În concepţia Bisericii Ortodoxe, „frumuseţea nu este frumuseţea specifică stadiului actual al creaţiei, ci un atribut al veacului ce va să vină, cînd Dumnezeu va fi totul în toate”, sau „valoarea şi frumuseţea lumii văzute nu constă în splendoarea trecătoare a stării de acum, ci în transfigurarea ei potenţială, realizată cu ajutorul omului”.

Eshatologică prin excelenţă, icoana o va prezenta supusă aceleaşi puteri purificatoare şi unificatoare a harului, în lumina celei de-a opta zi a creaţiei, pentru că „specificul sfinţeniei este acela de a sfinţi ceea ce o înconjoară: îndumnezeirea omului trece asupra ambianţei. Acestea sunt premizele transfigurării cosmice. În şi prin om se realizează şi se manifestă participarea făpturii la viaţa veşnică a făpturii”. „Unirea în Dumnezeu a tuturor făpturilor, începînd cu îngerii şi pînă la creaturile inferioare, iată viitorul univers restaurat care, în icoană, se opune discordiei generale, adică împărăţiei stăpînitorului acestei lumi”.

Este arătată într-o staticitate dinamică, avînd un ritm şi o stare ascensională corespondente cu cele ale omului tinzînd spre Dumnezeu; nu mai există haosul şi divizarea lumii, care porneau din haosul interior al omului.

Aşadar, în reprezentarea unor munţi sau altor forme de relief (stînci, peşteri, crăpături ale pămîntului, marea), se renunţă, la fel ca în cazul prezentării omului duhovnicesc, la naturalismul comun, care, după cum s-a spus, nu este adevărata faţă a naturii. Din munţi este păstrată doar caracteristica principală - aceea de conglomerat de forme ascuţite grupate, mai mari la bază şi mai mici la înălţime, formînd un corp care spre vîrf se subţiază. În rest nu aduc cu nimic a munţii pe care îi ştim din natură. În funcţie de scena în care aceştia apar, de acţiunea care se petrece înăuntru (a scenei în ansamblu - acţiune exterioară, ca fapt istoric; a interiorului personajelor - ca trăire spirituală; şi cea a timpului veşnic, în care nu există decît prezent), munţii pot lua diferite „înfăţişări”. O trăsătură comună este că toţi strălucesc nenatural, spunînd în-dumnezeirea.

Peşterile, cele mai multe simbol, ajută la transmiterea mesajului icoanei. În scena Naşterii, de exemplu, întunecimea ei, care cîteodată merge pînă la negru neamestecat, simbolizînd întunecimea păcatului în care se afla lumea pînă la Întruparea Mîntuitorului, este folosită pentru a scoate în evidenţă albul, care în acest fel devine strălucitor, al scutecelor Pruncului. De asemenea, ele au formele cele mai ciudate, fără însă a putea vreodată să fie confundate cu altceva.

Marea, apa, ca şi celelalte, sunt de asemenea foarte bizare, raportat bineînţeles la felul nostru obişnuit de a le înţelege; la fel şi animalele, în special fiarele sălbatice, a căror raport cu omul revine la cel dinainte de căderea în păcat (a se vedea leii care sunt blînzi ca nişte pisici în preajma sfinţilor).
Clădirile

Dacă despre oameni se poate spune că sunt logic alcătuiţi, adică au toate membrele, care sunt la locul lor, ca şi veşmintele, clădirile îşi pierd cîteodată orice legătură cu mărimea şi forma personajelor. Uneori sunt foarte mici şi înguste, ocupînd un spaţiu infirm din compoziţie, alteori zidurile acestora nu au grosime, geamurile, uşile, ori sunt aşezate în poziţii total inaccesibile, ori sunt prea mici pentru a putea fi utilizate. O altă caracteristică este aceea că personajele nu sunt niciodată înfăţişate în interiorul clădirilor, ci doar în faţa lor, deşi acţiunea istorică are loc în interiorul lor, iar clădirile (în special în icoanele din timpul apogeului artei bizantine, adică secolele XIV, XV şi XVI, pentru că după aceea s-a pierdut înţelesul adevărat al icoanelor), sunt prezentate dintr-o perspectivă care nu corespunde cu realitatea, adică una inversă (cu menţiunea că această tehnică nu este folosită exagerat de mult în cadrul aceleiaşi lucrări, şi nici în aceeaşi măsură în diferitele părţi ale unei clădiri din aceeaşi lucrare, astfel încît ar putea trece uşor ca o greşeală de desen).

Rolul acestei maniere de a reprezenta realitatea, „care ar trebui, de bună seamă, să-l facă să turbeze de mînie pe orice privitor care îşi dă seama de „evidenta absurditate” a unei astfel de reprezentări”, este acela de sublinia totala neaplicabilitate şi neimportanţă a raţiunii stricte în faţa transcendenţei şi meta-logicii credinţei.

Publicat în AXA 1

12 martie 2012

SFIINTII PRIETENII MEI...: Vrăjitorul Virginiu

SFIINTII PRIETENII MEI...: Vrăjitorul Virginiu

Un om oarecare din Constantinopol dispreţuia sfinţenia Tainei Cununiei şi, din pricina aceasta, îşi înşela nevasta. Soţia sa, femeie cu frica lui Dumnezeu, aflând aceasta, era foarte tristă. Voind să-l aducă lângă ea, s-a dus la un celebru vrăjitor, pe nume Virginiu. ....URMEAZA LINCUL...

11 martie 2012

PAROHIA VIILE FABRIC TIMISOARA

DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...
 PAROHIA VIILE FABRIC TIMISOARA...
SAU BISERICA MEA ...CUM IMI MAI PLACE SA-I SPUN...DEOARECE E APROAPE DE CASA MEA .  AM PRIMIT ANUL TRECUT O CARTICICA CU ISTORIA BISERICII DE LA PREOTUL MIHAI POP , ACUM PENSIONAR...SI M-AM GANDIT SA O PUN LA MINE PE BLOGURI SA O VADA MAI MULTA LUME. E O BISERICA FOARTE FRUMOASA...CU PREOTI BUNI...SI CREDINCIOSI ADEVARATI. VA INVITAM LA NOI LA BISERICA , MAI ALES VARA , LA ALTARUL DE VARA..CURTEA E PLINA DE CREDINCIOSI , .E ATAT DE FRUMOS , SI DUMNEZEU E MEREU INTRE NOI...






VA PUN SI EU CATEVA POZE FACUTE CU TELEFONUL MOBIL...















10 martie 2012

...Răsplata

DOAMNE AJUTA!DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE


Povestea spune că: nu banul te face fericit, există multe feluri de fericire, munca te face fericit, o conştiinţă împăcată dă linişte, succesul nu este totul, fericirea depinde de orizontul de aşteptare.

Un om bogat avea doi servitori. Unul foarte rău, leneş, neloial, al doilea cinstit, harnic, loial, pios. Neavând urmaşi, negustorul a lăsat averea celor doi slujitori, în părţi egale. Amândoi s-au apucat de negustorie. Cel rău prospera văzând cu ochii şi făcea bani şi din piatră seacă. Al doilea, deşi suflet mare, nu prospera deloc, dimpotrivă ieşea în pagubă din negustoria făcută. Supărat foarte şi mirat, cel din urmă a mers la un călugăr şi l-a întrebat:

–Părinte, cum se face că un om rău şi necredincios prosperă şi este fericit, în timp ce credincioşii au atât de multe necazuri?

Bătrânul călugăr era cunoscut pentru înţelepciunea sa:
–Donmul dă necredincioşilor fericirea pământească trecătoare, singura, pe care ei o pot înţelege. Dar dacă duşmanilor săi, Dumnezeu le dă atât de mult, imaginează-ţi, ce daruri are pentru prietenii săi




Viermele

Povestea spune că: fiecare are destinul lui, binele e oricând posibil,
aparenţele înşală, trebuie disociată aparenţa de esenţă.

Viermele a privit în jur: unele săreau, altele cântau, multe zburau, puţine alergau...toate insectele erau în continuă mişcare şi erau fericite. Numai el, sărăcuţul, era fără glas, fără picioare, fără aripi. Dar nu invidia pe nimeni, ştia că este un vierme şi-şi spunea:
–Fiecare are destinul său!

Şi şi-a început munca.În scurt timp, s-a înfăşurat într-un ghem de mătase, s-a izolat de lume, apoi a stat liniştit în gogoaşa lui şi a aşteptat spunându-şi:
–Încă puţină răbdare!

La momentul cuvenit, din gogoaşa de mătase, a ieşit un minunat fluture albastru metalizat, mare, diafan, care şi-a întins frumoasele aripi graţioase şi s-a înălţat în văzduh, uitând cu totul, că fusese cândva un vierme.

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV