DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

9 august 2012

: Ce este moartea?



Moartea este consecinţa păcatului, pe­deapsa lui Dumnezeu pentru neascultarea primilor oameni. „În ziua în care veţi mânca din el, cu moarte veţi muri“ (Facerea 2, 17).

Primul om, plănuit de Dumnezeu Cel în Treime, „după chipul şi asemănarea“ Sa, dar creat „după chipul Său“ (Facerea 1, 26-27), a fost perfect ca posibilitate (potenţă), dar perfectibil ca realitate, căci „asemănarea“, care avea să-l facă perfect, trebuia să o realizeze pe parcurs şi prin lucrarea voinţei proprii, stimulată, ajutată şi dusă la desăvârşire prin harul dumnezeiesc. Unica poruncă dată a fost „să nu mănânci din pomul cunoştinţei binelui şi răului…“ (Facerea 2, 17), căci mâncând va muri.
Primul om constituia un tot perfectibil, armonios, o îmbinare desăvârşită între trup şi suflet, ambele nemuritoare; nu exista nici o contradicţie între ele. Prin neascultarea însă a unicei porunci dumnezeieşti, deşi fusese avizat de ceea ce va urma acestei neascul­tări, el a decăzut din nemurire, trupul lui, instrumentul prin care a păcătuit, fiind pedepsit astfel cu moartea. Sufletul însă i-a rămas nemuritor ca şi mai înainte.
Noi nu putem pricepe cu mintea noastră mărginită cum se realizează această unire a sufletului cu corpul în sânul mamei şi nici separarea sufletului de corp în clipa morţii. Moartea este un fenomen ine­vitabil şi cel mai sigur ce se petrece în viaţa omului. Nimeni nu scapă de ea, este moştenirea noastră, pedeapsa lui Dumnezeu pentru neascultarea celui dintâi om şi a tuturor des­cendenţilor săi.
Şi totuşi, acest „blestem” dumnezeiesc al morţii a fost înlăturat prin venirea Răscum­părătorului. Cei care au călcat porunca lui Dumnezeu prin strămoşii lor, şi sunt deci apăsaţi de „blestemul” ancestral, pot totuşi să scape de el, dacă vor asculta, la rândul lor, de poruncile lui Dumnezeu, anume cele ale Legii vechi, validate prin cele ale Evangheliei şi confinţite prin Tainele Bisericii.
         Trupul, fiind pământ, se va întoarce în pământ, dar sufletul, fiind suflarea lui Dumnezeu, se va întoarce la Creatorul său, ca să dea socoteală de ceea ce a făcut în timpul vieţii pe pământ cu templul trupului ce i s-a dat spre slujirea lui Dumnezeu. Fiecare om are un rost al său, un termen de executare a ceea ce i s-a dat spre realizare, iar pierderea timpului în plăcerile lumeşti, şi deci nerealizarea în termen a ceea ce îi era hărăzit, va atrage, bineînţeles, după sine, şi pe drept, pedeapsa meritată.
Moartea este înspăimântătoare pentru cei care nu se ostenesc să-L cunoască pe Dumnezeu şi poruncile Lui, iar pentru cei ce-L cunosc şi-L iubesc ea este o binefacere, este sfârşitul durerilor şi suferinţelor trupului, al muncilor istovitoare, al neînţelegerilor cu cei necredincioşi, al neputinţei noastre de a ne desăvârşi, este mântuirea sufletului nostru din înclinările păcătoase ale trupului stricăcios, este întrevederea cu Dumnezeu, pacea şi ordinea veşnică. Ce frumoasă este deci moartea şi binecuvântată!
     Demonul, cel ce gelozeşte puterea Crea­torului şi care, vrând să se facă asemenea Lui, a fost izgonit din ceruri, a corupt pe primul om, şi de atunci şi până azi continuă ispitirea oamenilor, el, care vrea să-L concureze pe Dumnezeu.
       Omul din ziua de azi, cu inima lui coruptă, este tentat să întrebe de ce Dumnezeu, dacă a creat pe om nemuritor, hărăzit fericirii eterne, i-a pus totuşi în faţă pomul cunoaş­terii binelui şi răului, din care i-a interzis să mănânce. De ce i-a pus, deci, ispita în faţă, El, Atotştiutorul, cunoscând că omul va cădea, ispitit de cel rău? Acest pom al ispitei i-a fost pus omului în cale tocmai pentru ea el să-şi dea permanent seama că este o fiinţă creată, supusă Creatorului său, şi nu egală cu El, Căruia Îi datorează fericirea nemuritoare, dar şi ascultare şi supunere.
       Dumnezeu a prevăzut desigur ispitirea omului şi a vrut ca această fericire şi nemu­rire să fie meritate de om, atât pentru el, cât şi pentru descendenţii lui, iar nu primite gratuit. De aceea, prin poporul ales, poporul lui Israel, El a transmis lui Moise legile Sale, pentru recâştigarea nemuririi prin Mesia Ce avea să vină şi prin Evanghelia Lui.
       Prin trimiterea lui Iisus – Însuşi Cuvântul Lui întrupat – El explică omenirii rostul şi sensul vieţii pământeşti, anume recâştigarea fericirii pierdute. ­Iisus este deci întruparea Legii divine.
       Moartea n-a fost destinată omului, ea este contrară naturii lui şi n-a survenit decât ca o pedeapsă a păcatului, în clipa când inima şi dragostea lui s-au îndepărtat de Dumnezeu. Reîntoarcerea inimii omului către Creato­rul său, dragostea şi ascultarea faţă de El readuc omului nemurirea. Sufletul omului şi-a trădat natura lui iniţială, răul a pus stăpânire pe el, şi moartea vine să curme acest rău. Ea este necesară, venind ca o binefacere pentru om, făcând deci să înceteze răul. Dacă omul corupt de ispititor, înrăit de cel viclean, ar fi rămas totuşi nemuritor, aşa cum l-a creat Dumnezeu, ar fi fost o calamitate veşnică. Dumnezeu, în bunătatea Lui, a vrut totuşi să-l scape pe om de acest rău veşnic. El a trimis moartea ca o pedeapsă, dar şi ca o salvare din ghearele Satanei.
          Moartea este un mijloc de împiedicare a propagării răului pe pământ. Dumnezeu a împiedicat uneltirile diavolului, a împiedicat ca răul să rămână nemuritor, aşa cum era natura omului. Deci spre binele acestuia, El a trimis moartea în trupul care a păcătuit, păstrându-i totuşi nemurirea sufletului.
Principiul păcatului se găseşte chiar în zămislirea din poftă trupească, când Dumnezeu creează sufletul la iniţiativa părinţilor care zămislesc trupul, ambele realizări devenind una (o fire omenească), dar moştenitoare a păcatului slrămoşesc. Numai prin întruparea şi moartea lui Hristos acest păcat a fost nimicit, potenţial în întreaga fire umană, iar real sau efectiv în toţi cei ce-l primesc pe Hristos prin Botezul în numele Sfintei Treimi. Dar şi în acest creştin se menţine lupta dintre legea trupului şi legea duhului, ca şi în primul om din paradis, căci creştinul trebuie să lupte spre a activa în virtuţi potenţele de la Botez. Lupta este până la sfârşitul vieţii, şi deci şi ameninţarea răului, respectiv moartea sufletească. De aceea Apostolul Pavel spune: „…Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?“ (Romani 7, 24). Moartea trupească însă curmă această luptă.
Nici un om nu scapă de ispită, de boală, de foame, de trudă, de suferinţă, de durere. Viaţa însăşi, de care ne cramponăm atât, este o ispită continuă. Cine ne scapă de toate acestea, dacă nu moartea? Şi totuşi numai prin aceste ispite ne putem mântui, putem recuceri nemurirea.
Prin încrederea, recunoaşterea şi ascul­tarea faţă de Iisus câştigăm veşnicia: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!“. Ascultarea, smerenia, faptele bune, răbdarea servesc de sprijin sufletului în clipa părăsirii corpului. Moartea dreptului nu seamănă deloc cu cea a unui păcătos; dimpotrivă, cei drepţi simt o mare bucurie, bucuria de a fi chemaţi la odihna de veci, în timp ce moartea păcăto­sului este cumplită.      
     Cel ce a călcat legea se îngrozeşte de pedeapsă, remuşcările îi chinuiesc conştiinţa, iar căinţa este adeseori prea târzie!
Părintele arhimandrit Paulin Lecca, din volumul “Ce este moartea?”

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV