DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

28 septembrie 2011

De Sfanta Maria, la Manastirea Nicula

DOAMNE AJUTA!

Articol preluat din formula as...



Cel mai mare pelerinaj al Ardealului

* Pelerinajul la Nicula, de Sfanta Marie Mare, rescrie, an de an, insusi drumul vietilor noastre. Un urcus greu, opintit, pe cai strajuite deopotriva de sfinti si de semne dumnezeiesti, dar si de infinite tentatii lumesti. Un drum cu ceturi grele, de nu mai vezi la doi pasi, dar si cu seninuri aducatoare de liniste. Un drum lung, foarte lung, pe care singura credinta te poate mana, iar la capatul drumului - speranta. Speranta in puterea facatoare de minuni a Maicii Domnului *
Minunea de la Nicula
O luna intreaga a plans Maicuta Domnului la Nicula. Ochii cei mari si milosi au prins a lacrima pe15 februarie 1699, siroind amarnic pe lemnul pictat cu har de preotul Luca din Iclod. Soldatii catolici din armata imperiala de
Hohenzollern, cantonati langa Nicula, care veneau adesea sa se roage la biserica ortodoxa din sat, au fost primii care au bagat de seama minunea si i-au dat de stire preotului Mihail Popa. Intr-o saptamana, vestea s-a raspandit pana hat, departe, pe toate coclaurile Ardealului. S-au gasit multi carcotasi. Au cercetat atent icoana, in cel mai mic detaliu, la lumina sfesnicelor, apoi au sfarsit si ei prin a se inchina Maicii Domnului. Minune Curata! Fata cea lungareata, de culoarea spicului de grau, cu ochi negri si privire plina de gratie, in toata splendoarea si farmecul ceresc, cum nimeni pana la Luca din Iclod nu reusise sa cuprinda sub magia penelului sau, fata aceea a Maicii Domnului li se arata plansa toata, celor ce o priveau. Erau zile cand lacrimarea se oprea, ca sa inceapa mai dramatic dupa o vreme. Cum ii stergeau oamenii lacrimile, cum apareau altele. Intr-una din zile, niste soldati mai milostivi au pus o marama alba sub icoana. Dimineata, au gasit-o uda toata. Lumea privea infiorata si se ruga neincetat, in timp ce inaltii prelati de la Cluj strangeau marturii peste marturii, pentru a intari intru vesnicie adevarul nemaipomenit al minunii de la Nicula. Multi ardeleni au vazut atunci cu ochii lor minunea si au inteles ca Maica Domnului e alaturi de ei, de crestinii osanditi la asuprire straina, iar rugile la icoana facatoare de minuni n-au incetat nicicand, de atunci. Ochii cei mari si milosi ai Fecioarei au secat de lacrimi pe 12 martie, in acelasi an, dar ochii indurerati ai celor ce o cauta pentru alinare siroiesc mereu la Nicula.

Pelerinajele la icoana facatoare de minuni a Maicutei au luat amploare pe an ce trecea, pana la Marea Unire. Intre razboaie, pe timpul pastoriei Episcopului greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, pana la 50.000 de oameni se adunau pentru a se ruga la icoana facatoare de minuni a Fecioarei si pentru a se umple de chemarile la pace si dragoste de tara si de Dumnezeu ale Prea Sfintitului. Iar traditia marilor pelerinaje a fost reinnodata in mod fericit dupa Revolutie. Sute de mii de credinciosi, atat ortodocsi, cat si greco-catolici, iau drumul Niculei, in preajma zilei de 15 august. Aici, pelerinii au ascultat an de an faimoasele predici ale Mitropolitului Bartolomeu al Clujului. Vladica Bartolomeu a consacrat un adevarat cult in jurul manastirii, locul sau preferat de asceza si rugaciune, dar si locul in care, inspirat de Duhul Sfant, a realizat una dintre cele mai plastice diortosiri ale Bibliei in limba romana.

Calea crucilor

E lung si greu, ca un canon, drumul spre Nicula, dar Maica Domnului le da tuturor puterea sa-l duca la bun sfarsit. "O, Maicuta Sfanta, te rugam fierbinte sa ne-asculti de-a pururi marea rugaminte...". Glasuri de femei razbat tanguit din departare, vocile se opintesc la fiecare capat de vers, pana cand refrenul revine, izbavitor ca un balsam. "Nu lasa Maicuta sa perim pe cale, ca noi suntem fiii lacrimilor tale...".

Din Gherla pana sus, la manastire, sunt 7 kilometri, batuti pe jos, la pas, in ruga si in cantare, an de an, de Sfanta Marie Mare. Asa e traditia si nimeni nu iese din ea. "Drumul Niculei il facem pe jos de cand ii lumea. Vrednici de-am fi, in genunchi si pa coate l-am face, cu capul plecat si cu rugi la Maicuta Sfanta, asa cum vedeam oamenii cand eram io ficior", imi spune badea Toader Trif.



Moment de reculegere

Are 80 de ani si nu e vara lasata de la Bunul Dumnezeu sa nu vina la Manastire la Nicula, de Adormirea Maicii Domnului. E cocarjat badea Toader, dar nu se lasa. Trage dupa el doua basalagi cu merinde, sa dea pomana pelerinilor "care vin mai de departe, ca multi vin asa, bietii de ei...". Trage de basalagi si se strofoaca tot-tot-tot, cand vine vorba sa cante, tinandu-i isonul matusii Ana, nevasta lui, o femeie rosie ca para focului la fata, cu ochi scanteietori, plini de viata. Matusa Ana da tonul la cantat si tot ea rosteste cu voce tare rugile pe care ceilalti din jur, pelerini intalniti pe drum, le ingana piosi si rabdatori. "Ajuta-ne, Maicuta Scumpa, ca tu ne stii noua de grija!", incheie matusa Ana. Lumea din jur isi lasa pret de doua clipe bagajele grele pe marginea drumului, iar mainile se ridica spre cer, in chip de cruci.

Cat e drumul de lung, oamenii se lipesc unii de altii, grupulete-grupulete: sunt zece-douazeci de voci, iar cantecele de slava pentru Maica Domnului rasuna mai tare, scotandu-i pe la porti, muti de infiorare, pe satenii din Nicula, bucurosi ca va fi iarasi praznic mare, sus la manastire. Alte grupuri, cele mai frumoase, sunt organizate de la bun inceput: sate intregi de oameni din zona Gherlei care, cu preotul in frunte si cu prapori frumosi, cu icoane ale Maicii Domnului invelite in prosoape albe, au luat drumul Niculei cu noaptea in cap. E 7 dimineata, iar prin ceata deasa ce vesteste deja venirea toamnei in inima Ardealului, stalpii de pe marginea drumului par niste cruci nefiresc de inalte, ridicate pana sus, la Poarta Raiului.

Primele raze ale soarelui razbat abia dupa ce ai intrat de-a binelea in sat. Incepe urcusul greu, pe drumul ce serpuieste agale spre manastire. Mai e mult pana in varf, iar Dumnezeu s-a indurat de zecile de mii de pelerini ce s-au pus pe drum in sfanta zi de Adormirea Maicii Domnului. In lumina diminetii de mijloc de august, Nicula se arata in toata splendoarea sa: case frumoase, gazdacesti, gradini cu de toate, aranjate ca la carte, ardeleneste, si livezi din care roadele in parg, in culori dumnezeiesti, asteapta parca dinadins sa bucure ochii plansi ai pelerinilor inainte sa fie culese. Miroase a mir si a fan cosit, trebuie ca asa de minunat miroase si in Rai!

"Canonul"

Cum treci de poarta cea mare, primitoare, a manastirii, locul vuieste de rugi. Un murmur prelung si linistitor, peste care se instapaneste, din timp in timp, doar glasul clopotelor si-al cantarilor. E multa rabdare acolo sus, caci spiritul rabdator al Fecioarei Maria domneste ca nicaieri altundeva peste amfiteatrul natural de la Nicula. Un sir lung de oameni duce in biserica veche, acolo unde pelerinii pot saruta icoana facatoare de minuni. Pana la altar, printre rugaciuni, oamenii isi spun unii altora baiurile. Unii sunt betegi, unii nu se mai ajung cu banii, altii au copii cu probleme, altii nu-si gasesc linistea. Sunt si foarte multi credinciosi carora Maica Domnului le-a ascultat rugile fierbinti si care vin an de an la Nicula, sa-i aduca multumire si inchinaciune. Scoasa in fata altarului, icoana e scaldata intr-o aura de parfum si lumina. Mii de flori albe si galbene inconjoara rama de lemn sculptat cu migala. Se inainteaza incet, in ritmul mataniilor si al rugaciunilor pe care fiecare le inchina dinaintea Maicutei Sfinte.



Vechea bisericuta de lemn de la Nicula

Cei care au trecut deja pe la icoana sfanta isi muta rugile mai jos, la bisericuta de lemn de la intrarea in curtea manastirii, pe care o inconjoara in genunchi. Pietrele ce imprejmuiesc bisericuta par mai multe si mai ascutite pe an ce trece, dar si ravna celor ce-si cauta alinarea la Fecioara Maria e mai mare ca oricand. Matusa Teodora isi lasa catrafusele in grija unui jandarm tanar, de treaba, ce vegheaza urcarea pelerinilor spre icoana, apoi se pregateste de "canon". Isi sufleca manecile camasii albe, mirosind a levantica, isi aranjeaza poalele cat sa se poata pune in genunchi, apoi incepe, senina, sa inconjoare bisericuta de lemn. "Nici un sacrificiu nu e prea mare cand crezi cu adevarat", mi-a spus femeia de 70 de ani, inainte sa-si inceapa canonul. "Maicuta e sus si ne da inzecit!". A avut necaz mare matusa Teodora, a cazut la pat la inceputul lui '93 si au purtat-o copiii pe la doctori in zadar. Nimeni nu stia sa-i zica ce are. A citit acatiste si s-a rugat zile in sir, cum o invatase un preot batran, iar de Sfanta Marie, in acel an, au adus-o intr-un carut la Nicula. "Aici m-au pus ai mei langa bisericuta, si tau minte ca vedeam femeile cum merg pe genunchi si ma rugam sa pot si io sa fac asta intr-o buna zi. Venisem io la Nicula cat eram bine si inainte, dar niciodata nu m-am invrednicit sa inconjur bisericuta. Ase ca bucurie mai mare ca pot sa fac amu asta, ca m-am facut bine - multam lui Dumnezo si Maicutei Sfinte! - nu vad sa fie", imi marturiseste matusa. E ostenita, dar inca mai senina decat inainte, de "canonul" pe care singura si l-a pus, in urma cu aproape 20 de ani. La fel ca matusa Teodora, multi inconjoara pe genunchi si pe coate biserica de lemn. Si copii de scoala, si studenti, si batrani, care erau, la randul lor, tinerei cand traditia acestei frumoase jertfe de Sfanta Marie era la ordinea zilei. Cei care nu se simt in stare sa se roage in genunchi stau cu orele in picioare, sub acoperamantul de lemn al micutului salas de inchinaciune. Reazama cu fruntea lemnul aspru, in vreme ce se roaga Maicii Domnului, cu lumanari aprinse in maini.

Minuni de fiecare zi



Capat de drum - manastirea din varful dealului

Sus, pe marginea drumeagului ce duce catre chiliile calugarilor, si-au gasit loc de stat Maria si Floarea. Loc frumos, de unde se vede si dealul intesat de lume din fata scenei mari unde slujesc preotii, si se vede si bisericuta de lemn. Stau acolo amandoua si le vezi radiind de fericire ca Maica Domnului le-a dat puterea sa vina si anul asta la Nicula. La 57 de ani, sunt femei in toata puterea cuvantului. Sunt arse de soarele dogoritor al drumului lung pe care l-au batut pana la Nicula, dar ochii luminosi le insenineaza fetele. Au venit tocmai din Grosii Tiblesului, de langa Targu Lapus. Singure s-au pus pe drum si au ocolit pe la Manastirea din Cheile Turzii, sa se roage si acolo, inainte de Nicula. "Satul nostru e sat cu credinta mare. Peste tot pe unde mergem prin tara, pe la manastiri, gasim un satean de-al nostru calugar, de la Ramet pana la Ierusalim si la Muntele Athos. Nu mai zic aici, la Nicula, unde am avut staret, iar acum avem trei calugari. Nu-i an sa nu venim aici sa le cotam de grija", imi spune cu insufletire Maria Man, in vreme ce Floarea nu mai pridideste sa salute oameni ce trec prin preajma.



Pelerini cat vezi cu ochii

Sunt vecini si prieteni din Grosi la tot pasul, intreg satul lor maramuresean s-a mutat vreme de trei zile la Nicula! "Nu va dati dumneavoastra seama ce mult ajuta ca venim aici an de an si ne rugam la Maicuta Sfanta! Cred ca si de 20 de ani, satul nost' o fost ferit de rele si de prepestenii! Simti asa, o putere, cand vii aici... Numai saruti icoana facatoare de minuni si esti alt om! Plus ca si locul e mai frumos ca-n alte parti...", mi se destainuie Maria. Acum patru ani, si-a luat baiatul si a plecat la sotul ei in Italia, la cules de mere, sa mai faca un ban. "El mi s-o tot plans ca-i greu si ca nu-s conditii acolo, dar io in mintea mea am zis ca ce poate fi ase de greu sa culegi mere si m-am dus. Si ase-i, ca pana nu ajungi la vorbele batranilor nu te ostoi. M-am dus si am vazut cu ochii mei cat de greu era... Seara de seara, citeam Acatistul Sfantului Acoperamant al Maicii Domnului, si numai credinta si ajutorul Sfintei Maria ne dadea puterea sa o luam de la capat a doua zi. Si asa sa stiti, ca atunci am realizat ca Maicuta Sfanta face minuni zi de zi daca crezi si daca stii sa le vezi si stii sa le apreciezi", se destainuie Maria.

Maica si pruncii

Pe dealurile din jurul manastirii nu ai loc sa arunci un ac in ziua de Adormirea Maicii Domnului. Sunt credinciosi care au venit deja de trei zile. Cei mai multi n-au ratat, oricum, seara din ajun, cand slujbele si cantarile sunt mai frumoase ca oricand. Tinerii vin cu corturile, oamenii mai necajiti, de la tara, se intind sub cerul liber si pun sub ei ce au la indemana prin casa, folii si paturoaie groase, iar deasupra umbrele mari, "bune si de soare, si daca da Dumnezeu o ploita".



Cei mai evlaviosi credinciosi inconjoara pe coate si genunchi vechea bisericuta de lemn

Asa ii gaseste dimineata de praznic, pregatiti de slujba cea mare, condusa de Mitropolitul Andrei, dupa ce si-au limpezit ochii in curtea manastirii si dupa ce si-au zis rugaciunile de dimineata.

Momentul cel mai inaltator al slujbei e, inainte de predica Mitropolitului, acela in care lumea intreaga intoneaza, in frunte cu soborul de preoti, "O, Maicuta Sfanta...", minunata rugaciune inchinata Sfintei Fecioare Maria. Un diacon recita versurile, strofa cu strofa, iar lumea canta cu insufletire, ca intr-un cor de sarbatoare. "E plina lumea de azi de elevi si studenti care vor note mari, fara sa invete, de afaceristi care vor sa se imbogateasca, fara sa munceasca, si de oameni care vor mantuirea, fara sa faca nimic", spune, de pe scena, IPS Andrei, parafrazandu-l pe parintele Paisie Aghioritul, intr-o superba pledoarie pentru implicare religioasa. "Maica Domnului ne indeamna la actiune, la nevointa si implicare. Atunci cand a spus aceste cuvinte: "Faceti ce va va spune El!", la Nunta din Cana Galileii, nuntasii nu mai aveau bucate si vin, si Preabuna Maica a lui Dumnezeu le-a spus slujitorilor: "Faceti ce va va spune Hristos!", nu ramaneti in contemplatie sau in meditatie, pentru ca astfel nu au cum sa se rezolve problemele".



Credinta si suferinta

"Frumos a zis Prea Sfintitul", isi soptesc oamenii dupa predica, asteptandu-l pe marginea drumului pe noul mitropolit de Cluj, sa le dea binecuvantarea. Inalt Prea Sfintitul atinge bland si rabdator capetele plecate inaintea sa. Sopteste cate un sfat celor care ii cer cuvant de incurajare in credinta, strange la piept scrisori si petitii pe care oamenii i le intind cu necuprinsa incredere, apoi paseste usor, binecuvantand lumea pana sus, la capatul drumeagului, inspre chilii. Incet-incet, pelerinii incep sa coboare spre sat. Ultimele rugaciuni se inalta spre cer, oamenii se strang in brate si se saluta urandu-si sa se reintalneasca si anul viitor, de Sfanta Marie Mare, la Nicula. Maria si Floarea din Grosi sunt si ele gata de drum. Isi fac cate o cruce mare si o iau la vale, incredintate ca rugaciunile catre Maica Domnului le vor ajuta sa ajunga cu bine acasa, in Maramures, la ai lor. "Mare grija are de noi Maicuta Sfanta! Ca pe niste prunci ne tine in brate si ne grijeste zi de zi", imi spune Maria, impreunandu-si mainile in poala intr-un gest tandru, ca-ntr-o icoana.

"O, Maicuta Sfanta..."

O, Maicuta Sfanta
Te rugam fierbinte,
Sa neasculti de-a pururi
Marea rugaminte:

Refren:


Nu lasa, Maicuta,
Sa pierim pe cale,
Caci noi suntem fiii,
Lacrimilor tale.

Cand plangeai sub cruce
Maica-ndurerata,
Te-am primit de Mama,
Noi si lumea toata.



Calatori pe-o mare,
Vesnic tulburata,
Noi ne-am pus in Tine
Si nadejdea toata.

Tu esti steaua marii
Si ajuti s-o treaca;
Dintre cati Te roaga,
Nimeni nu se-neaca.

Fa sa-ti batem zilnic
La miloasa-ti poarta,
Cata vreme-n lume,
Valuri ne mai poarta.

Iar cand nori si ceata
Innegri-vor zarea,
Vino Tu Maicuta,
Sa ne-arati cararea.

Sa conduci luntrita
Printre stanci si valuri,
Sa ne scoti la portul,
Vesnicilor maluri.

O, Maicuta Sfanta,
Cea mai scumpa floare,
Fa din sir de lacrimi,
Dalbe lacrimioare.

Scapa-ne de patimi
Si de pofte rele,
Si ne schimba-n mandre
Margaritarele.

Sa ne duci cu Tine
Unde calea-Ti duce,
Sa ne dai in ceruri
Fiului Tau dulce.

Si sa-I spui, Maicuta,
C-aste floricele,
Le-au facut sa creasca
Chinurile grele.

Si cu ale Tale
Lacrimi de sub cruce;
Tu le esti Maicuta,
Maica cea mai dulce.

Inima-i Preasfanta
Mangaios ne-o strange;
Va uita de patimi,
Mai mult nu va plange.

Noi, cuprinsi de-o pace
Fara de hotara,
Lauda-te-om vesnic
Pururea Fecioara.

Un miracol adevarat

Cum s-a vindecat Adelina

* Marturia de credinta a doamnei Maria Pavel din Nicula *



Adelina si Maria, primitoare in poarta casei

"Dar din dar se face Raiul!", ii place sa spuna doamnei Maria. Ei, Maica Domnului i-a dat darul cel mai de pret: sanatatea nepotelei sale, iar doamna Maria da, la randu-i, celor ce-i trec pragul, tot ce are mai bun in casa. E ocrotitoarea pelerinilor care vin sa se roage de Sfanta Marie Mare la Nicula. Ii gazduieste pe cei fara adapost, ii hraneste pe cei istoviti si ii indruma pe cei rataciti. Si pe toti ii incurajeaza sa se roage si sa lupte, spunandu-le propria sa marturie de suferinta, de ruga si credinta.

"Sa credem si sa ne rugam!"

O clipa nu a incetat sa si-o imagineze marisoara pe Adelina. Nici nu implinise patru ani nepotica ei, insa Maria Pavel se incapatana sa o vada, ziua-n amiaza mare si noaptea-n vise, mare, voioasa, dandu-se cu bicicleta in vacante si buchisind serioasa carti in timpul scolii, jucandu-se cu orataniile din curtea casei sale de la Nicula, la sfarsit de saptamana, si pasind mandra, cu coronita de premianta pe cap, la sfarsit de an scolar, pe strazile Gherlei. Asa si-o imagina zi de zi si asa se ruga si la Maica Domnului, sus in deal, la icoana facatoare de minuni de la manastirea
din Nicula: sa o vada mare si voioasa pe copila care tocmai fusese diagnosticata cu leucemie limfoblastica.

Pe la 3 ani si ceva incepuse sa se simta rau Adelina. O durea un picior si devenise palida, nu mai avea deloc pofta de viata. Medicii din Gherla au pus simptomele pe seama unei anemii. "E in crestere fetita, se mai intampla din astea", au spus si medicii de la Cluj, la primul control. Dar Simona, fiica doamnei Maria si mama Adelinei, nu a fost impacata cu raspunsul. Dumnezeu i-a dat gandul cel bun sa intrebe mai departe, si asa au dat peste un conferentiar universitar. Noile analize au confirmat temerile ascunse ale Mariei: fetita era grav bolnava. Cumplita veste i-a lovit greu pe parintii Adelinei, dar Maria a luat-o deoparte pe fiica sa si a imbarbatat-o: "Hai sa credem ca se va face bine Adelina, hai sa dam slujbe la biserici si la manastiri si hai sa ne rugam la Maica Domnului!".

Icoana a vestit vindecarea

"Preotul de aici, de la biserica din sat, din Nicula, s-a rugat foarte mult pentru noi. Ne-a incurajat mereu, conteaza foarte mult sa te incurajeze cineva", isi aminteste doamna Maria momentele grele de acum 6 ani. "Indrumata de preotul din Bont, am tinut post si m-am rugat noua marti si noua vineri la rand. Martea citeam Acatistul Domnului Iisus, iar vinerea seara Acatistul Maicii Domnului, apoi citeam din Psaltire, cu lumanari aprinse, iar cand terminam Psaltirea, o luam de la capat. Am facut si sarindar la manastire, apoi mergeam si ma rugam la icoana facatoare de minuni, si nu era data sa nu vin de acolo incarcata de optimism, plina de incredere ca fetita se va face bine. Parca Fecioara din icoana se uita la mine si imi zicea ca nepotica se va insanatosi. Tot timpul am stiut ca va fi asa, pentru ca icoana imi vestea vindecarea, de fiecare data cand ma rugam la manastire", spune doamna Maria. "Apoi, preotul din Nicula si inca un preot, din Gherla, au facut trei masluri, acasa, la copiii mei, si sa stiti ca dupa toate rugaciunile si posturile acestea, deja a inceput sa se simta mai bine Adelina, nu i-au mai iesit niciodata analizele prost. Sigur ca ea, intre timp, incepuse tratamentul cu citostatice, la Cluj, la Oncologie, tratamentul a mers mana in mana cu rugaciunea, ca si la doctorii cei buni, tot Dumnezeu te indruma", imi povesteste doamna Maria cu lacrimi in ochi. In bucatarioara casei aflata la intrarea in Nicula, asezata langa soba, Adelina asculta neclintita povestea de credinta a bunicii sale, in vreme ce tine strans la piept o cruciulita primita de la un pelerin venit in sat, de Sfanta Marie Mare.



Adelina, fetita vindecata prin rugaciuni

Fetita si batranul

Adelina are acum 10 ani. O frumusete de fata, ascultatoare si constiincioasa, cu sclipiri de om mare, ori de cate ori vorbeste. E la varsta vacantelor pe bicicleta si a cartilor buchisite cu seriozitate in timpul scolii, asa cum si-o imagina bunica si cum si-o dorea in rugile catre Maica Domnului.E "cam prima" la invatatura, dupa cum singura spune, intr-o dragalasa incercare de smerenie, mostenita, fara doar si poate, de la doamna Maria. In toamna, va trece pe clasa a IV-a. In timpul luptei cu leucemia, a pierdut un an de gradinita, iar parintii, medicii si educatoarea au vrut cu totii sa-i dea un an in plus de copilarie micutei. Vremea suferintei, a punctiilor si a chimioterapiei, despre care doamna Maria isi aminteste cu ochii inlacrimati, vremea branulelor si a lunilor intregi petrecute in spital a trecut de mult. Analizele bune de la Cluj au fost imediat confirmate de o verificare facuta la o clinica din Franta. Atunci, in noaptea de dinaintea aflarii rezultatelor, mama fetitei a visat cum ea si sotul ei urcau pe o stanca mare, sub care se casca un hau adanc. Era grea urcarea, plina de incercari si de pericole, iar femeia auzea cum, mai jos de ea si de sotul sau, alti oameni se indemnau unii pe altii sa renunte sa mai urce, ca e imposibil de ajuns pana sus. Dar parintii Adelinei s-au tinut tari si s-au catarat pana sus de tot. Iar acolo, se facea in vis ca au dat de o pajiste lina si intinsa, verde toata. Un batran cu parul alb statea acolo pe o bancuta. "Pe voi va asteptam. Sedeti si odihniti-va, ca ati batut drum greu pana aici", le-a spus batranul.

Ingerul de pe cerul Niculei

Visul Simonei nu e singurul semn ce li s-a aratat celor din familia Mariei din Nicula. "Nu o spun spre lauda, dar simti lucruri minunate cand te rogi si crezi cu adevarat.



Doamna Maria, protectoarea pelerinilor de la Nicula

Am avut si eu recent o operatie la picior si m-am rugat inainte la Sfantul Nectarie. N-am mai zis asta la nimeni, dar cand am intrat in sala de operatie, am vazut sus, pe tavan, chipul sfantului. Si nici un pic nu m-a durut piciorul, nici la operatie, nici acuma, dupa. Daca ai credinta, atunci esti sanatos sufleteste, iar daca esti sanatos sufleteste, nu exista sa nu te faci bine si trupeste", spune Maria. Nici Adelina nu a fost ocolita de semne de sus. "Intr-o zi, mergeam cu tata la magazinul din Nicula. Si era tot cerul acoperit, negru de nori. Numai sus in deal, deasupra manastirii, era un nor alb, in forma de inger, cu aripi mari... Parca era inger adevarat! Apoi norul s-a transformat in cerc si din cerc in cruce", imi spune Adelina soptit, cand ramanem singuri. "Multa lume se roaga acolo, la Manastire, la Nicula, si atunci se intampla minuni", ma convinge fetita. Vorbeste frumos, rotunjind cuvintele si dandu-le, astfel, mai multa greutate. Stie inca din spital, de la Cluj, cat de mult ajuta rugaciunile. Cand veneau asistentele sa-i puna perfuzii, spunea repejor un "Tatal nostru" si, ca prin minune, doamnele nimereau vena din prima incercare si o scuteau de-o suferinta. "E foarte credincioasa...", imi spune doamna Maria cand Adelina pleaca din bucatarioara. "Si foarte miloasa, macar ca despre copiii care sufera mult s-ar zice ca devin mai insensibili dupa toate cate le-au patimit...", adauga, bucuroasa ca nepotica ii seamana in privinta asta si, deopotriva, fericita ca, iata, Adelina creste frumos si sanatos, multumita indurarii celei mari a Sfintei Maria cea facatoare de minuni.

Intoarcerea binelui

Casa Mariei e cum intri in sat, pe stanga, si multa lume ostenita, ce vine tocmai de la Gherla pe jos, se opreste aici sa-si traga oleaca sufletul ori sa ceara un pahar de apa in arsita amiezii.



Bunica si nepoata, impreuna si in suferinta si in bucurii

Doamna Maria ii intampina pe toti cu zambetul sau mamos si nu-i lasa sa treaca mai departe, pana nu-i vede omeniti cu ce are mai bun prin casa. Ii intreaba daca au unde sta peste noapte pe cei care vin pe trei zile la Nicula, iar de nu-s pregatiti sa doarma sub cerul liber, ii tine la ea. Cate paturi are in casa, unul nu sta gol de Sfanta Marie Mare! Asta e multamita ei: sa-i stie bine pe oamenii care vin si-i bat la poarta. E o priceasna frumoasa, ce se canta la biserica din Nicula, care spune ca sunt oameni care bat, poate, doar o data in viata la tine in poarta. Se cutremura toata doamna Maria, cand ingana versurile pricesnei. Imi marturiseste ca deunazi a strigat cineva din poarta, iar ea statea intinsa, caci tocmai fusese operata la picior. N-a avut putere sa se ridice din pat si regreta si acum ca n-a tras de ea sa mearga pana la poarta, sa vada cine era si ce voia omul acela. "Un leu daca-i dadeam sau un darab de paine, ce ma costa?", isi reproseaza doamna Maria, in timp ce pune masa pentru pelerinii pe care Dumnezeu i i-a trimis la poarta, in acest an, de Sfanta Marie. Si, slava Domnului, sunt destui!

Fotografii de CIPRIAN RUS, FLORIN TAMAS SI ANDREEA CAMPEANU

  Si eu am fost la aceasta Sfanta Manastire,si am  fost foarte impresionata de ce am vazut si simtit acolo...am fost pe postul Sfintelor Paste , in 2010 , am dormit o noapte la manastire, era tarziu si noi eram veniti de departe , preotul si maicutele au fost foarte binevoitori , am cerut parintelui sa ne faca o slujba de sanatate , care cred ca ne-a ajutat foarte mult...a fost o slujba deosebita . Ne-a cazat in una din chilii, am putut face un dus ,am fost foarte impresionati...am avut niste vise , mai mult aievea...care erau raspunsul Maicii Domnului la rugaciunile noastre...stiam raspunsul inainte de a merge la medic...a 2 zi trebuia sa mergem la spitalul oncologic din Cluj...unde eram programati si medicul ne-a spus ca este totul bine si nu avem de ce sa ne facem probleme....



Simbolistica numelor Maicii Domnului

DOAMNE AJUTA!
Simbolul in limbajul liturgic

Cultul liturgic nu este doar un act cultural al unei comunitati preexistente, ci el devine din ce in ce mai mult, in societatea actuala, un mijloc prin care se constituie comunitatea specifica a crestinilor. Liturghia este, astfel, "o functie expresiva a comunitatii crestinilor, adica mijlocul prin care crestinii se exprima in mod constient drept crestini sau mijlocul prin care sunt exprimate valorile, sentimentele, aspiratiile lor".

Pe langa functia didactica (de informare), cultul liturgic mai are o functie creatoare de atitudine (destinata sa determine aparitia unui anume comportament) si o functie misterica, prin care Dumnezeu se comunica.

Puterea revelatoare a simbolurilor religioase il face prezent pe Dumnezeu. „Comportamentul este un mod de a fi si de a locui simbolic lumea, care dezvaluie sensul lucrurilor si al fiintelor". Limbajul revelatiei si limbajul liturgic, deopotriva, sunt discursuri performative, nu enuntiative. Rugaciunea este intrare in comuniune cu Dumnezeu, si nu doar vorbire despre Dumnezeu.

Maica Domnului in cultul liturgic


Axa cultului ortodox este Liturghia, celebrarea euharistica a prezentei lui Hristos in painea si vinul impartasaniei. Toate celelalte slujbe si cantari sunt legate, intr-un anume fel, de simbolistica euharistica.

Hristos reprezinta Revelatia deplina a lui Dumnezeu, prin intruparea Cuvantului din Fecioara. Imaginea Maicii Domnului, asa cum e reprezentata aproape intotdeauna in iconografia ortodoxa, este nedespartita de cea a Pruncului dumnezeiesc. Legatura dintre Hristos si Maica Sfanta e atat de puternica, incat simbolurile revelatorii ale Fiului lui Dumnezeu isi asociaza simboluri inrudite, ce concretizeaza prezenta Mariei alaturi de dumnezeiescul ei fiu, sau se transfera in campul ei simbolic. Maica Domnului este chemata, astfel, cu ajutorul simbolurilor euharistice, al celor ale luminii ori ale centrului lumii, domenii de simbolizare proprii lui Hristos. Ne-am propus sa conturam, in lucrarea de fata, principalele sfere de simbolizare asociate numelor Maicii Domnului in imnele Ortodoxiei.

Simboluri ale Duhului Sfant

Maica Domnului intruchipeaza, in traditia ortodoxa, sfintenia umana, dupa cum Duhul Sfant intruchipeaza sfintenia divina. Taina minunatei Nasteri a Fiului lui Dumnezeu „din Duhul Sfant si din Fecioara", dupa cum spune Crezul, e facuta posibila prin actiunea speciala a Sfantului Duh si prin libera consimtire a Fecioarei, care rosteste plina de smerenie: fiat, „Fie mie dupa cuvantul tau!". Dumnezeu nu lucreaza asupra Fecioarei, ci in chiar launtrul sinergismului dintre Duh si sfintenia dreptilor. Duhul Sfant intruchipeaza Sfintenia divina, iar Fecioara sfintenia umana.

Porumbelul

Incepand cu Noul Testament, porumbelul va reprezenta Sfantul Duh. Imaginea Sfintei Fecioare isi asociaza, prin sfintenie, acest simbol. Maica preacurata e chemata, in Acatistul Bunei-Vestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria:
„porumbita",
„porumbita cea preabuna, lina si fara rautate",
„turtureaua cea cu buna glasuire".

In simbolistica iudeo-crestina, porumbelul simboliza puritatea, nevinovatia si chiar, atunci cand aduce ramura de maslin la Arca lui Noe, pacea, armonia, speranta, fericirea regasita. Primele doua valente le impropriaza Maria prin insasi alcatuirea feciorelnica a fiintei sale, iar cele din urma stau in legatura cu calitatea sa de mama a Celui venit sa restaureze creatia.

Mirul

Untdelemnul este privit in Vechiul Testament drept un simbol al Duhului lui Dumnezeu (1 Rg 16, 13; Is 11, 2). Regii Israelului erau unsi cu untdelemn, care le conferea autoritate, putere si glorie din partea lui Dumnezeu, recunoscut ca adevaratul autor al ungerii. Cuvantul ebraic cel uns, transcris Mesia si tradus in greceste Hristos, arata ca Iisus este privit ca regele asteptat, continand in acelasi timp si o aluzie la o functie sacerdotala si profetica. Aici nu e vorba insa de o ungere materiala, ci de una spirituala: Sfantul Duh, simbolizat de untdelemn, este acordat lui Iisus ca printr-o ungere. Sfanta Fecioara, ca aceea care primeste asupra sa actiunea Duhului Sfant, si poarta in pantece pe Cel uns, este:
„vasul care ai primit mirul cel neimputinat, ce s-a varsat asupra ta" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Este insa ea insasi:
„mirul cel de mult pret" (Acatistul Bunei-vestiri...),
untdelemn sacrificial, simbol al puritatii, dar si al fecunditatii.

Simboluri ale maternitatii


Margaritarul

Ideea de fecunditate se afla in stransa legatura cu calitatea de Mama a Fecioarei.

„Ce-ti vom aduce tie, Hristoase... cerul iti daruieste ingerii; pamantul darurile sale; iar noi oamenii, iti punem inainte o Maica-Fecioara", canta Biserica in ajunul Craciunului. Pentru Paul Evdochimov, „e limpede faptul ca Maria nu este nicidecum o «femeie intre femei», ci Femeia intoarsa la fecioria ei materna. Intreaga omenire il naste pe Dumnezeu in Fecioara; de aceea, Maria este noua Eva-Viata".

Ea este:
„vasul care ai scos margaritarul cel dumnezeiesc" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Nascut din ape sau din luna, margaritarul este un simbol universal al feminitatii creatoare, dar si al puritatii pentru ca trece drept desavarsit[15]. Pentru evanghelistul Matei, el intruchipeaza Imparatia cerurilor (Mt 13, 45-46).

Izvorul

Izvorul constituie un simbol universal al apei vii sau al apei neprihanite. Apa vie este sangele divin, samanta cerului - un simbol de maternitate. Apa izvorului este apa sfintita, substanta insasi a neprihanirii. Pentru crestini, Hristos este sursa (izvorul) vietii. Maica Domnului e numita:
„izvor nesecat al apei celei datatoare de viata" (Acatistul Maicii Domnului),
„izvorul cel neimputinat al apei vietii"(Acatistul Bunei-vestiri...),
„izvorul cel viu si indestulat" (Acatistul Bunei-vestiri...),
fiind cinstita de credinciosi pentru a fi:
„izvorat raul care curge cu ape multe" (Acatistul Bunei-vestiri...).

Pamantul


Pamantul este simbolul universal al femeii si al maternitatii, principiu pasiv ce se opune simbolic cerului, principiu activ al manifestarii. El este o matrice care concepe izvoarele. Asociat de crestinism Maicii Domnului, care primeste cu smerenie actiunea sfintitoare a Duhului Sfant pentru a da nastere Izvorului vietii, simbolul reprezinta si belsugul granelor din care se coace painea euharistica. Maria este:
„ceea ce ai rasarit spicul cel dumnezeiesc cu adevarat, ca o tarina nearata" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„pamantul cel nesemanat" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„castigarea rodului celui fara de moarte" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„brazda, care ai crescut inmultirea milelor" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„brazda, care cresti multimea indurarilor" (Acatistul Maicii Domnului),
iar „pantecele ei cel cu buna roada, ca o tarina dulce" (Acatistul Bunei-vestiri...).

In diverse literaturi ale lumii, se asociaza glia si femeia, fierul plugului si falusul barbatului. Tarina nearata si brazda nesemanata simbolizeaza fecioria Maicii sfinte.

Simboluri euharistice

Vasul. Paharul

De fecunditatea continuta in calitatea materna se leaga si simbolul vasului, sanul matern, uterul in care se zamisleste o noua nastere, asociat si elixirului nemuririi[ iar in crestinism Celui ce este insusi Viata, Painea Vietii, Care se ofera lumii in potirul euharistic.

Sfanta Fecioara este:
„vasul cu totul de aur, intru care s-a gatit pentru noi Trupul si Sangele Mielului celui Dumnezeiesc" (Acatistul Sfantului Acoperamant al Maicii Domnului),
„paharul Imparatului ceresc, intru care s-a dres de la Duhul Sfant vinul harului celui neimputinat" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„nastrapa preasfanta in care se pastreaza painea vietii celei vesnice pentru cei flamanzi de dreptate" (Acatistul Sfantului Acoperamant...),
„nastrapa dumnezeiasca cu mana" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„sfesnic si nastrapa, ceea ce porti mana, care indulceste simturile tuturor credinciosilor" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„chivot ceresc purtator al Cuvantului lui Dumnezeu" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„chivot poleit cu Duhul" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„chivot al Legii intru care se pastreaza sfintirea a tot neamul omenesc" (Acatistul Sfantului Acoperamant...).

La evrei, chivotul simbolizeaza prezenta lui Dumnezeu in mijlocul poporului ales. El este apropiat de simbolul arcei (cu aspectul ei cel mai cunoscut, al Arcei lui Noe, salvatoare din apele potopului), devenita in crestinism Biserica.
Mana este painea impartasaniei, painea dumnezeiasca venita din cer si datatoare de viata.
Caracterul sarbatoresc al Nasterii Mantuitorului si al Euharistiei este prezent, de asemenea, in adresarile crestinului catre Maica Domnului:
„vas, care ne scoti noua bucurie din izvorul nemuririi" (Acatistul Maicii Domnului),
„pahar, cu care se primeste bucuria si mantuirea" (Acatistul Maicii Domnului),
„paharul, care dregi bucuria". (Acatistul Bunei-vestiri...).

Masa

Imagine a centrului spiritual, a cerului, pentru crestini masa evoca impartasirea, iar Sfanta Fecioara e numita, pe drept cuvant:
„masa cea insufletita, intru care a incaput painea vietii" (Acatistul Bunei-vestiri...) si
„masa, care porti indestularea milostivirilor" (Acatistul Bunei-vestiri...).

Vita de vie

In Vechiul Testament, vita de vie e privita ca un arbore mesianic (Mih 4, 4; Zah 3, 10). Via simbolizeaza asigurarea vietii, o sotie buna este pentru sotul ei ca o vie roditoare (Ps 127, 3). Simbolismul se va transfera asupra celui care incarneaza adevaratul popor al lui Dumnezeu: Mesia este ca o vie (Cartea lui Baruh).

Iisus spune: „Eu sunt vita cea adevarata" (Ioan 15, 1). Substituindu-se lui Israel, Hristos devine asemenea unei vii, sangele Sau fiind vinul Noului Legamant. Textele evanghelice fac din vie un simbol al Imparatiei Cerului, al carei rod este Euharistia[. Pruncul Iisus imprumuta insa sange din sangele Maicii, care prin aceasta sfanta maternitate devine:

„vita cea adevarata, care ai crescut strugurele cel copt, din care curge vinul cel ce veseleste sufletele celor ce te slavesc pe tine cu credinta" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„vita mladitei celei nevestejite" (Acatistul Bunei-vestiri...) si chiar:
„strugurele mantuirii noastre" (Acatistul Bunei-vestiri...), din care curge vinul euharistic.

Fiind cea care daruieste umanitatii rodul dumnezeiesc al pantecelui ei spre a Se face Acesta hrana mantuitoare tuturor celor ce „flamanzesc si inseteaza de dreptate", Maria este:
„ceea ce din foamete sufleteasca si trupeasca ne izbavesti pe noi" (Acatistul Maicii Domnului),
„hranitoarea celor flamanzi" (Acatistul Maicii Domnului), dar si:
„hrana cea in loc de mana" (Acatistul Bunei-vestiri...).

Alte simboluri Vechi si Nou Testamentare

Creatia

Maica Domnului este: cea „care fara osteneala ai purtat in pantecele tau temelia pamantului" (Acatistul Bunei-vestiri...), „ceea ce ai lucrat pe Lucratorul cel iubitor de oameni" (Acatistul Bunei-vestiri...). Trimiterile la inceputurile lumii, la calitatea de Creator a Celui nascut din Fecioara, sugereaza caracterul restaurator al Intruparii, prin care firea este repusa in armonie cu Dumnezeu.

Rugul

In Biblie, rugul aprins simbolizeaza prezenta lui Dumnezeu. Chemarea lui Moise de a elibera Israelul a avut loc cand el s-a intors sa vada minunea rugului care ardea si nu se mistuia (Ex 3, 3). Asemenea tuturor manifestarilor de acest fel consemnate in Biblie - d. ex. cuptorul cu fum si flacari (Gn 15, 17) si stalpul de nor /foc (Ex 13, 21) - rugul aprins este o auto-revelare a lui Dumnezeu. Relatarea incepe astfel: „Ingerul Domnului i-a aparut intr-o flacara de foc" (Ex 3, 2). Expresia evreiasca tradusa „intr-o" inseamna mai curand „ca o..." sau „sub forma unei...". Cel „ce S-a aratat in rug" (Deut 33, 16), este „viu", „sfant" si „interior": rugul nu este mistuit deoarece flacara este auto-suficienta, auto-perpetuatoare; flacara este sfintenia intangibila a lui Dumnezeu; flacara din rug declara ca Dumnezeul viu, sfant este cel care locuieste in launtru, pentru a revela harul suveran al lui Dumnezeu, care, desi auto-suficient, alege si imputerniceste in mod deliberat instrumente de slujire.

Expresia rug arzator din textele liturgice ale Evului Mediu, referindu-se la Fecioara Maria, indica prezenta lui Dumnezeu, iubirea lui fierbinte pentru oameni si revelatia Sa[. O regasim, in forma: „rugul cel nears" (Acatistul Bunei-vestiri...), in rugaciunile ortodoxiei.

Marea

Evreii au manifestat putin interes fata de mare, frica lor avandu-si probabil radacina in anticul crez semit ca adancul personifica puterea care lupta impotriva divinitatii. Dar, pentru Israel, Domnul era Creatorul marii (Gn 1, 9), pe care o obliga sa actioneze spre binele omului (Gn 49, 25; Deut 33, 13) si spre lauda Sa (Ps 148, 7). Multe dintre manifestarile puterii miraculoase a lui Dumnezeu au avut de a face cu marea (Ex 14, 15; Ps 77, 16; In 1, 2). Aici se incadreaza si umblarea lui Hristos pe mare si potolirea furtunii (Mt 14, 25, 33). Asocierea simbolului marii la imaginea Maicii Domnului trebuie pusa in legatura cu miracolul Nasterii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara. Miracolul acesta face posibila omorarea mortii, eliberarea de sub tirania pacatului, precum odinioara a poporului ales din robia egipteana:  „mare, care ai inecat pe faraonul cel netrupesc" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Roua

Roua este expresia binecuvantarii ceresti, evocand in acelasi timp sangele mantuitor al lui Hristos. In cartile sfinte ale Indiei este simbolul graiului divin. Cantarea lui Moise (Deut 32) incepe cu evocarea ei: „Ca ploaia sa curga, invatatura mea si graiurile mele sa se coboare ca roua, ca bura de verdeata si ca ploaia repede pe iarba!". In continuarea acestui simbolism, roua se asociaza in mod firesc, in Ortodoxie, lui Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu. In Is 26, 19 citim: „Desteptati-va, cantati de bucurie, voi ce salasluiti in pulbere! Caci roua ta este roua de lumina si din sanul pamantului umbrele vor invia". Roua e, asadar, un simbol al regenerarii. Ea trebuie pusa in legatura cu calitatea Mantuitorului de restaurator al firii degradate prin pacat. Liturghia catolica dinaintea Craciunului reia textul din Is 45, 8: „Picurati, voi ceruri, roua de sus, si norii sa reverse in ploaie dreptatea!", in care este vorba despre coacerea, in pamant, a mantuirii.

Simbolul se regaseste in rugaciunile ortodoxe adresate Maicii Domnului, tot in legatura cu ideea de pregatire a mantuirii: „Dintru tine a cazut roua care a stins vapaia multimii idolilor; pentru aceea strig tie: Bucura-te lana cea plina de roua, pe care, Fecioara, Ghedeon mai inainte a vazut-o" (Acatistul Bunei-vestiri...).

Se face trimitere aici si la textul vechi-testamentar de la Jud 6, 36-40, unde roua aparuta peste noapte numai pe lana intinsa de Ghedeon confirma prezenta izbavitoare a lui Dumnezeu in mijlocul poporului sau.

Piatra

In Vechiul Testament, piatra altar, ca si piatra pe care era asezat, la Ierusalim, chivotul legamantului, este semnul prezentei lui Dumnezeu. Betel (casa Domnului) devine Betleem (casa painii) iar, prin jertfa Celui nascut aici din Fecioara, piatra, ca loc al Prezentei adevarate, este inlocuita de painea impartasaniei. Dupa traditia biblica, piatra simbolizeaza intelepciunea, fiind asociata adeseori apei. Moise face sa tasneasca apa din stanca la intrarea si la iesirea din desert (Is 17, 6). Intelepciunea necreata a lui Dumnezeu, Sofia, e legata, in traditia ortodoxa, de persoana Fiului lui Dumnezeu. Prefacerea pietrelor in paine, despre care vorbeste Noul Testament (Mt 4, 3-4), trebuie pusa in legatura cu piatra datatoare de viata, simbol al Gliei muma. In Cantarea Cantarilor Betel este o casa a vegherii, iar cei care stau in ea asteapta sosirea Mirelui (pentru crestini, un simbol al lui Hristos); ei sunt fiii lui Dumnezeu si asupra lor se pogoara Duhul Sfant. In cantarea ortodoxa, Maica Domnului este: „piatra, care ai adapat pe cei insetati de viata" (Acatistul Bunei-vestiri...).

Cartea

Simbolul cartii se asociaza in mod firesc Maicii Domnului, cea care L-a purtat in pantece pe Cuvantul lui Dumnezeu. Ea este: "cartea in care s-a scris Cuvantul cu puterea Tatalui" (Acatistul Bunei-vestiri...).

O carte inchisa semnifica materia virgina; daca este deschisa, pe cea fecundata.

Mieluseaua

In albeata lui imaculata si plina de slava, mielul apare ca o manifestare a puterii primaverii: el intrupeaza triumful primaverii, victoria vietii asupra mortii. Odata cu revelatia ebraica, simbolul isi intregeste semnificatia: Mielul simbolizeaza pe israelit, membru al turmei lui Dumnezeu. Mielul de lapte simbolizeaza insa, de la evrei la crestini si apoi la musulmani, animalul de jertfa folosit cu toate prilejurile, dar mai ales cu ocazia innoirii. Tasnirea sangelui mantuitor al lui Hristos pe cruce este prefigurata de sangele izbavitor al mielului sacrificat, cu care evreii ung usciorii si pragul de sus al usii spre a indeparta raul de casa lor. Crestinul este eliberat din pacat, prin sangele lui Hristos, precum odinioara Israel din Egipt. Maica Domnului este, asadar:

„Mieluseaua, care ai nascut pe Mielul lui Dumnezeu, Cel ce a ridicat pacatele a toata lumea" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„Maica Mielului si a Pastorului" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Iisus nu e numai Mielul ce se jertfeste ci si, prin firea sa dumnezeiasca, obladuitor al turmei lui Dumnezeu, din care fac parte acum toti cei infiati in Duh.

Simboluri ale centrului lumii

Pamantul Fagaduintei


Pamantul Fagaduintei, tinta a unei cautari de ordin spiritual, corespunde Centrului lumii sau Raiului pamantesc. Pentru evrei, este Canaanul, iar pentru crestini, Ierusalimul ceresc[69]; rasplata promisa de Dumnezeu celor drepti, implinirea promisiunii Sale facute poporului evreu, asa cum Nasterea Mantuitorului este implinirea profetiilor si prefigurarilor vechi-testamentare, iar Maica Sfanta:
„pamantul fagaduintei" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„pamantul fagaduintei din care ne izvorasc toate bunatatile ceresti si pamantesti" (Acatistul Maicii Domnului),
„cea dintru care curge miere si lapte" (Acatistul Bunei-vestiri...).

Copacul

Copacul este un simbol ce insumeaza numeroase interpretari, care insa se articuleaza toate in jurul ideii de Cosmos viu, in vesnica regenerare. Arborele, chiar sacru, nu este neaparat un obiect de cult; el intruchipeaza simbolic o entitate ce-l depaseste si care este ea insasi obiect de cult. Simbolizand viata in continua evolutie, in ascensiune spre cer, arborele evoca verticalitatea, fiind socotit un simbol al raporturilor ce se stabilesc intre pamant si cer. In sensul acesta, el are caracterul unui centru, fiind sinonim cu Axa lumii. Traditia crestina realizeaza o analogie intre arborele primului legamant - pomul vietii de care vorbeste Facerea - si cruce, sau arborele Noului Legamant. Insusi Hristos devine, prin metonimie, arbore al lumii.

Maica Sfanta preia simbolul arborelui viu, prin care vine in lume cel ce regenereaza, creeaza din nou lumea, izbavind-o din moartea pacatului. Acestuia ii asociaza ideea de rodnicie, precum si pe cea de protectie (mama prin excelenta, ea poarta de grija nu numai pruncului dumnezeiesc, ci tuturor copiilor, infiati in Duh, ai lui Dumnezeu) si de rasplata binemeritata (a celor ce au ostenit in lupta cu patimile), transpuse sub simbolul umbrei. Acest simbol, investit in general cu o semnificatie negativa (imagine a lucrurilor trecatoare si schimbatoare, a mortii sau chiar a iadului[74]), are in Vechiul Testament si o semnificatie pozitiva: stapanirea si adapostul Celui Atotputernic (Plng 4, 20; Ezch 31, 6; Ps 91, 1; Is 25, 4; cf. Cant 2, 3). Omul poate gasi la umbra o usurare binevenita dupa caldura dogoritoare (cf. Iona, 4 5-6). Umbra este numita si vremea, asteptata de slujitor, cand inceteaza munca. Maria este:
„copacul cel infrunzit cu buna umbra, sub care se acopera multi" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„pom infrumusetat, cu care se acopar multi" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„pomul cel cu luminoasa roada, din care se hranesc credinciosii" (Acatistul Bunei-vestiri...).

Ea e, totodata, si cea care odrasleste copacul vietii:
„odrasla pomului celui de viata purtator" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„raiule cel insufletit, care ai in mijloc pomul vietii, pe Domnul, a Carui dulceata inviaza pe cei ce se impartasesc cu credinta" (Acatistul Bunei-vestiri...).

Toiagul

Simbol al autoritatii umane si divine, cum a fost toiagul lui Moise (Exod 4, 20) si Aaron, care a confirmat preotia levitica (Numeri 17; Evrei 9, 40), toiagul este in Vechiul Testament si un stalp pe care erau atarnate paini de forma unui inel, simbol, poate, al painii care intretine viata. Maica Domnului preia si acest simbol, asociindu-l celui al florii; ea este:
„toiagul cel de taina, care ai inflorit floarea cea nevestejita" (Acatistul Bunei-vestiri...).

Floarea

Floarea este un simbol al principiului pasiv. Ca si cupa, caliciul florii este receptacolul Activitatii ceresti. Sfantul Ioan al Crucii face din floare imaginea virtutilor sufletului, care se aduna in buchetul perfectiunii spirituale. Traditia ortodoxa vede in Maica Domnului:
„floarea cea nevestejita" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„floarea nestricaciunii" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„floarea cea preafrumoasa, care ai inflorit noua veselia cereasca" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„crin cu dulce miros" (Acatistul Bunei-vestiri...).
Stalpul

Simbolistica stalpului se leaga de cea a axei lumii si a copacului. El exprima relatia dintre diferitele nivele ale universului, un loc de trecere al energiei vitale sau spirituale si un focar de iradiere a acestei energii[88]. In Vechiul Testament, se inscrie intre simbolurile revelatorii ale lui Dumnezeu, asemeni rugului si norului. Rolul de calauzitor al poporului lui Dumnezeu, pe care il are stalpul de foc pentru Israel, ii revine in crestinism Maicii Domnului, cea care este:
„stalpul Bisericii cel neclintit" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„stalp de nor care ne acoperi pe noi credinciosii, ferindu-ne de toate ispitele si de smintelile lumii" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„stalp de foc care ne arati noua tuturor calea mantuirii, chiar si in mijlocul intunecimii pacatelor" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„stalp de foc, care povatuiesti pe cei ce sunt intru intuneric" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„stalpul de foc, care povatuieste firea omeneasca la viata cea de sus" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„stalp de foc, care povatuiesti pe cei alesi catre cereasca imparatie" (Acatistul Bunei-vestiri...).

Tamaia

Tamaia are rolul de a inalta rugaciunea spre ceruri si de a lega pe om de divinitate. Fecioara Maria, in pantecele careia firea dumnezeiasca se uneste cu cea omeneasca, este numita in rugaciunea ortodoxa:
„tamaia cea cu miros bun" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„tamaia cea cu bun miros" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„tamaia rugaciunii celei primite" (Acatistul Bunei-vestiri...).

Simboluri echivalente ale casei templu

Casa, la fel ca templul sau cetatea, se afla in centrul lumii, este imaginea universului. Ea se identifica uneori si cu corpul insusi, refugiu temporar al sufletului. Casa este si un simbol feminin, cu sensul de refugiu, de mama, de protectie, de san matern[99]. Maria este cea in care locuieste Duhul Sfant si care se intrupeaza Dumnezeu, Imparatul slavei, care preface tristetea pacatului si a mortii in bucuria Invierii. Ea este:
„loc de sfintire a slavei" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„locasul bucuriei, prin care se strica blestemul stramoasei" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„locasul Luminii, care ai stricat intunericul" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„locuinta umbrita de puterea Duhului Sfant" (Acatistul Sfantului Acoperamant...),
„incapere preacurata a lui Dumnezeu" (Acatistul Sfantului Acoperamant...),
„incaperea lui Dumnezeu celui neincaput" (Acatistul Bunei-vestiri...),
„camara Imparatului tuturor" (Acatistul Bunei-vestiri...)
Raluca Draghicescu

20 septembrie 2011

Icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Romanca sau Lideanca


DOAMNE AJUTA!
Sfîntul Apostol Petru şi Sfîntul Ioan cuvîntătorul de Dumnezeu, mai înainte de a se duce, precum s-au dus şi ceilalţi apostoli, la marginile pămîntului, pentru propovăduirea lui Hristos, propovăduiau pe Hristos prin cetăţile de prin jurul Ierusalimului. Dar cînd a fost cetatea care se cheamă Lida - iar după aceea s-a numit Diospoli - şi, petrecînd acolo un an, a adus multe popoare la Hristos Dumnezeu. Atunci a zidit acolo o biserică cu numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; pentru că atunci era linişte între creştini, încetînd prigonirea după uciderea Sfîntului Arhidiacon Ştefan.
Cezarul Tiberiu, auzind multe lucruri despre Iisus Hristos şi despre minunile Lui, a poruncit să nu prigonească pe creştini. Despre aceasta se pomeneşte astfel în Faptele Apostolilor: Bisericile prin toată Iudeea, Galileea şi Samaria aveau pace. Acea pace a fost pînă la sfîrşitul lui Tiberiu. Deci, în acea alinare, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, zidind în Lida acea biserică s-au dus în Ierusalim şi au rugat pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu să meargă în Lida, să vadă biserica cea zidită în numele ei, să o binecuvînteze şi să o sfinţească prin venirea sa, astfel ca rugăciunile celor ce se vor ruga într-însa să fie bineprimite înaintea lui Hristos, cel ce s-a născut dintr-însa.
Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a zis către dînşii: "Mergeţi acolo, bucuraţi-vă şi eu voi fi cu voi!" Iar ei, mergînd, au aflat în biserică pe un stîlp ce întărea clădirea, chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zugrăvit nu de mînă, ci de Dumnezeu, avînd cu totul asemănarea cinstitei ei feţe, asemenea avea şi a cinstitelor ei haine. Deci ei, văzînd-o, s-au închinat acelui chip al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nezugrăvită de mînă şi au mulţumit Cuvîntului Cel ce S-a întrupat dintr-însa. După aceea, Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a mers acolo singură şi, văzîndu-şi chipul său şi mulţimea de popor care crezuse în Hristos, s-a veselit cu duhul; iar ea a dat acelei icoane darul şi puterea facerii de minuni.
Trecînd mulţi ani, Iulian Paravatul, luînd împărăţia grecilor şi a Romei, a ridicat mare prigonire contra Bisericii lui Hristos. Atunci s-a trimis de acel muncitor în Lida o rudenie a lui, de un nume cu el ca să şteargă acel chip făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu nişte unelte tăietoare de piatră. Dar minunii îi urma altă minune, pentru că, pe cît tăietorii tăiau şi strujeau acel chip nezugrăvit de mînă cu ciocane şi topoare, pe atît se vedea că străbăteau prin minune vopselele şi zugrăvelile în adîncul stîlpului; deci, ostenindu-se mult şi nesporind nimic, s-au dus deşerţi.
În multe părţi se răspîndise vestea despre acel chip al Maicii Domnului, despre minunile cele mari şi fără număr, încît veneau mulţi credincioşi din toate părţile, în toţi anii, să se închine la acea icoană. După ce au trecut mulţi ani, fericitul Gherman - mai înainte de luarea arhieriei şi a scaunului patriarhiei din Constantinopol -, a mers la Ierusalim să se închine Sfîntului Mormînt al Domnului şi celorlalte locuri sfinte. Deci, cînd era în Lida, a văzut chipul cel făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, rugîndu-se cu căldură, a poruncit unui zugrav să-i zugrăvească pe o scîndură icoana aceea. Luînd el icoana cea zugrăvită, a dus-o cu sine la Constantinopol şi o avea ca pe o vistierie nepreţuită, săvîrşindu-şi toate rugăciunile sale înaintea ei.
Iar noi de lucrurile cele neştiute, neiscodind cu deşartă iubire de încercare şi neispitind judecăţile cele neştiute ale lui Dumnezeu, cinstim cu bunăcuviinţă fiecare icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cădem cu credinţă la dînsa, o sărutăm cu dragoste şi cu frică, ne închinăm cu evlavie privind spre dînsa ca spre adevăratul Fiu cel Care împărăţeşte la cer împreună cu Născă-toarea de Dumnezeu. Şi slăvim şi pe Cel născut dintr-însa, Hristos, Domnul nostru, pe Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

ALTE MINUNI ALE MAICII DOMNULUI , GRABNIC TAMADUITOARE

DOAMNE AJUTA!
Lacrimile unui preot smerit

Mănăstirea Dochiariu are un alt metoc, în Halkidiki. Economul mănăstirii, părintele ieromonah Teofan, povestea adeseori sătenilor multele minuni şi faptele cele mari ale icoanei Maicii Domnului Grabnic Ajutătoarea precum şi despre grija pe care o arată credincioşilor săi creştini.

Preotul satului de multe ori a avut prilejul să asculte aceste povestiri şi se simţea de fiecare dată copleşit de atotputernicia Preacuratei şi de marea iubire pe care ea o arată prin minunile sale credincioşilor. La un moment dat preoteasa s-a îmbolnăvit şi trăgea să moară. Durerea preotului era de nedescris şi îndoită, o dată pentru moartea grabnică a soţiei şi a doua oară pentru cei patru copilaşi, care urmau să rămână orfani.

Preotul, în marea lui deznădejde, şi-a amintit de rugăciunile Maicii Domnului şi de trecerea pe care dânsa o are la Fiul său. Cu inima zdrobită şi cu lacrimi fierbinţi a început să se roage cu nădejde celei Grabnic Ajutătoare şi să o cheme în ajutor, implorând-o s-o însănătoşească pe preoteasă. Odată, în timp ce se ruga, a adormit şi în vis a văzut o femeie care l-a întrebat:

- De ce plângi?

Preotul i-a răspuns:

- Îi plâng pe preoteasă şi pe copilaşii mei ce sunt încă mici şi neajutoraţi. Atunci femeia care i se arătase i-a zis:

Eu sunt Maica Domnului cea Grabnic Ajutătoare sau Maica Domnului Dochiarissa. De vreme ce m-ai chemat, am venit să-ţi spun că preoteasa nu va muri, ci va mai trăi încă cinci ani. Zicând aceasta, femeia părea că vrea să plece. Atunci părintele a întrebat-o unde se va duce. Preacurata i-a răspuns:

- Merg jos, la părintele Teofan, căci e bolnav şi trebuie să-l cercetez şi pe dânsul.

După ce a văzut şi a auzit toate acestea, preotul s-a trezit. Dis de dimineaţă a văzut minunea: soţia lui, preoteasa, era sănătoasă şi pe deplin vindecată. S-a dus apoi la părintele Teofan şi i-a povestit lucrurile minunate care i se întâmplaseră în noaptea aceea. Părintele l-a sfătuit pe preot să meargă, aşa cum era dator, la Mănăstirea Dochiariu şi să-i mulţumească cum se cuvenea Binefăcătoarei sale.

Preotul a făcut întocmai. Când a ajuns acolo şi a văzut sfânta icoană, a recunoscut-o pe femeia care-i apăruse în vis şi care o vindecase pe preoteasă. Cu umilinţă s-a plecat şi s-a închinat Maicii Domnului Grabnic Ajutătoarea, a plâns şi i-a mulţumit pentru negrăita sa binefacere [12; 83-84].

Copilul durerii

Un creştin sărac, spoitor de vase, numit Dimitrios, a ajuns şi dânsul la Sfântul Munte, unde spera să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Acolo a auzit şi el, ca mulţi alţii, de minunile Maicii Domnului Grabnic Ajutătoare. Tot lucrând şi reparând ceaune stricate, cazane găurite şi farfurii ruginite, îl frământa unul şi acelaşi gând, care-i stârnea o veche şi neîmpăcată durere, aceea de a nu avea copii. Se gândea în sinea lui dacă n-ar putea Maica Domnului să scape şi inima lui apăsată de această amărăciune? Îşi zicea în sinea sa: dacă eu, un om simplu şi fără carte, sunt meşter care repară vase stricate şi găurite la Mănăstirea Maicii Domnului Grabnic Ajutătoarea, cu atât mai mult Preacurata, Mijlocitoarea cea mai puternică în faţa lui Dumnezeu, va avea voinţa şi puterea de a da viaţă, de a învia şi de a face să zămislească pântecele mort al soţiei mele, ca să dobândim şi noi un prunc. Oare nu s-a născut şi dânsa dintr-un pântece sterp? Oare n-a fost şi dânsa un prunc zămislit prin minune? O voi ruga pe preasfânta Dochiaritissa să facă şi pentru mine o minune. S-a dus dar şi a căzut cu credinţă la icoana făcătoare de minuni, rugându-se să-i dăruiască copilul cel mult dorit de inima sa. A ascultat cu toată evlavia paraclisul Maicii Domnului, pe care l-a cântat pentru el ecleziarhul, a luat după slujbă puţin mir din candela icoanei şi s-a întors acasă. Peste un an, auzea plin de o bucurie negrăită răsunând în casă un plânset dulce de prunc ce părea venit dintr-o poveste. Era plânsul băieţelului, darul sfânt pe care i-l trimisese Maica Domnului [12; 93-94].

Cum a vindecat Maica Domnului pe monahul Ilarion

Arhimandritul Cleopa Ilie, părintele nostru duhovnicesc, ne povesteşte cum a vindecat Maica Domnului piciorul cangrenat al smeritului monah Ilarion Ionică din mănăstirea Sihăstria şi cum i-a vestit sfârşitul cu un an înainte.

În primăvara anului 1933, bătrânul călugăr Ilarion a fost trimis la pădure să aducă lemne de foc pentru obşte. Acolo a fost lovit la un picior şi rana s-a cangrenat, încât suferea mult şi era îngrijit la chilie de fratele Constantin, devenit mai târziu Arhimandritul Cleopa.

Într-o noapte plângea de durere în patul său şi se ruga cu lacrimi, zicând: „Maica Domnului, miluieşte-mă şi-mi uşurează boala, că nu mai pot răbda durerea piciorului !“. După puţin timp a văzut că intră în chilia lui o femeie foarte cuviincioasă, în chipul unei doctoriţe din Târgu Neamţ şi îl întreabă:

- De ce plângi, părinte Ilarion?

- Doamnă doctoriţă, mi-am rupt piciorul şi mă doare greu. Simt că voi muri curând şi plâng că nu m-am pocăit.

După ce doctoriţa aceea minunată s-a atins cu mâna de piciorul lui, l-a mângâiat cu aceste cuvinte:

- Nu mai plânge, părinte Ilarion. De acum te vindeci la picior şi vei mai trăi încă un an de zile. După aceea te vei odihni…

Apoi a plecat acea sfântă femeie şi bătrânul a adormit liniştit. Era Maica Domnului. Dimineaţă, bătrânul s-a sculat sănătos din pat, s-a dus la biserică şi a spus tuturor minunea Maicii Domnului. Mai trăind exact un an de zile, la „Duminica izgonirii lui Adam din Rai“, părintele Ilarion şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost petrecut de obştea mănăstirii pe ultimul drum până la cimitir [6; 31-32].

Izbăvirea unui prunc aflat în primejdie de moarte

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Cu adâncă evlavie vă aduc la cunoştinţă următoarele despre salvarea de la o moarte sigură a unui prunc de numai şapte luni. Minunea s-a petrecut la aducerea sfintei icoane a Maicii Domnului Portăriţa, aşa cum mi-a povestit prea cucernicul părinte Gheorghios Mamangakis, cel ce păstoreşte comunitatea ortodoxă greacă Sfinţii Constantin şi Elena din Orange, statul New York. Pruncul de şapte luni Miltiadis Stathis, fiul domnului Miltiadis Stathis şi al soţiei sale din Orange a fost adus în stare foarte gravă la spital, unde părea că-şi trăieşte ultimele clipe. Medicii specialişti nu-i dădeau nici o speranţă. Deşi fusese dus la reanimare, dădea din ce în ce mai puţine semne de viaţă şi toţi îi aşteptau din clipă în clipă sfârşitul. La rugămintea tatălui, prea cucernicul părinte Mamangakis împreună cu prea cucernicul părinte Hristos Kontoleon au adus la spital icoana cea sfântă a Maicii Domnului Portăriţa, care lăcrimează, şi au aşezat-o lângă patul micuţului. Acolo au cântat împreună Paraclisul Maicii Domnului. În timp ce cântau, pruncul îşi revenea încet-încet, sângele care-i curgea din tubul digestiv şi care-i ieşea pe gură se oprise, iar pruncul începuse să se mişte şi, curând după aceea, a putut fi hrănit. Medicii care mai înainte îşi văzuseră zădărnicite toate eforturile disperate de a-l salva, acum, împreună cu toţi cei care erau de faţă, mărturiseau că minunea o săvârşise icoana care lăcrima a Preacuratei – Portăriţa. Minunea a confirmat-o şi unul din medicii de serviciu, domnul doctor Gheorghios Hristidis, care întocmise fişa cu simptomele bolii şi care constatase înrăutăţirea treptată a stării copilului precum şi faptul că nu mai era nici o speranţă să fie salvat. Dânsul a recunoscut că, în timp ce i se citea Paraclisul, pruncul şi-a revenit complet şi că însănătoşirea lui miraculoasă se datorează sfintei icoane care plânge a Maicii Domnului [12; 166-167].

Leac pentru cancer

Nu trecuse nici un an de la căsătoria Erminei, când s-a îmbolnăvit foarte grav. Ea însăşi medic, licenţiată şi cu carieră, ştia foarte bine ce înseamnă cancerul.

Durerea, mică la început, creştea cu timpul, până când a doborât-o.

Eric, soţul ei, în loc să o consoleze, o dojenea mereu:

- Să te ia naiba! Rău că m-ai găsit!

- Ai răbdare şi speranţă, fiul meu, îl sfătuia bunica Erminei. Dumnezeu este mare.

- Dacă este mare, de ce găseşte de cuviinţă să se măsoare cu noi, cei mici, protesta acela.

Boala se întindea pe o perioadă lungă de timp. Eric nu suporta să o vadă pe soţia lui în acea stare, dar nici nu o încuraja.

Ermina era foarte palidă. Singurul ei sprijin era bunica ei. Datorită acesteia devenise şi Ermina cuviincioasă, serioasă şi smerită.

- Bunico, te oboseşti aşa de mult acum când, de fapt, eu ar trebui să te ajut!

- Nu te necăji, fetiţa mea! Prea Sfânta noastră Fecioară face minuni. Seara şi dimineaţa o rog cu lacrimi să-ţi dea sănătate. Roag-o şi tu!

La spitalul unde a fost internată, starea ei s-a înrăutăţit.

- În starea în care se află, boala nu ne dă prea multe speranţe, erau de părere medicii şi plecau tăcuţi de la patul bolnavei.

- Bunico, a rugat-o într-o zi Ermina. Mergi la preotul spitalului şi spune-i să se roage pentru mine. După aceea vreau să vină să mă spovedească şi să-mi dea Sfânta Împărtăşanie.

Bunica i-a îndeplinit dorinţa. I-a adus şi o icoană a Celei Milostive şi i-a spus:

- Întoarce-te, fata mea, să o priveşti, să-i vorbeşti şi să prinzi curaj.

Într-o seară, bunica mergea pe holul spitalului.

Deodată îi apare înainte o femeie plăcută, îmbrăcată cu o uniformă albă, de asistentă şefă.

I s-a părut ciudat. Nu era dintre cele pe care le cunoştea deja.

- Vă văd pentru prima dată, doamnă asistentă, a spus bătrâna.

- Eu sunt Maica Domnului, i-a răspuns necunoscuta. V-am auzit rugăciunile şi am sosit să vă ajut. Mâine dimineaţă Ermina se va face bine. Numai să slujească mai mult Fiului şi Dumnezeului meu.

Astea a spus şi s-a făcut nevăzută.

Femeia vârstnică a rămas înmărmurită. Toate se roteau în jurul ei. A plecat la nepoata ei, pe care a găsit-o foarte bucuroasă şi căreia i-a povestit ceea ce i se întâmplase.

- Da, bunico. Şi pe mine m-a vizitat Maica Domnului. M-a mângâiat pe creştet şi mi-a dat curaj. Nu mă mai doare nimic. Mă simt uşoară.

La ultima lor vizită, medicii au fost surprinşi: bolnava stătea pe scaun, îmbrăcată. Îndată ce i-a văzut, s-a ridicat bucuroasă să-i întâmpine.

- Ciudat!, vorbeau între ei. Cu siguranţă este vorba de vindecare prin autosugestie. Se pare că s-a activat energia psihologică şi parapsihologică.

- Dragi colegi, a spus atunci Ermina, vă aduc la cunoştinţă că nu s-a întâmplat nimic din cele ce afirmaţi. Vindecarea mea o datorez în întregime Maicii Domnului.

Eric află şi el vestea. Avea însă unele îndoieli.

- Cu siguranţă este vorba de o îmbunătăţire trecătoare, a spus. Bolile de acest gen revin. Nu am încredere.

- Dar aici nu s-a întâmplat ceva obişnuit: a fost o minune!, i-a explicat cea vindecată.

- Eu nu cred în minuni!

- Şi atunci ce se va întâmpla?

- Asumă-ţi singură responsabilitatea pentru viaţa ta! Aşa a spus, şi a plecat.

Pe Ermina a luat-o însă ameţeala. Era ceva fără răspuns. Însă imediat şi-a amintit de recomandarea Maicii Domnului: să se pună în slujba Fiului şi Dumnezeului ei!

- A, Doamne, Prea Sfântă Fecioară!, a strigat. Numai dragostea Ta este statornică. De asta am nevoie. Acest fel de dragoste îmi va umple sufletul.

A plecat departe de Patra, la o mănăstire cunoscută, şi acolo călugărindu-se sub numele Ermiona, s-a dăruit, şi cu tot sufletul s-a pus în slujba lui Hristos [24; 87-89].

Cum a vindecat Maica Domnului o femeie grav bolnavă

În oraşul Vaslui mai este încă în viaţă profesorul Dumitru Cotoran. Prin anul 1939-1940 era profesor de filosofie la liceul din Vaslui. Şi, după cum singur mărturiseşte, era un ateu convins. Soţia era însă credincioasă. Dar nu avea copii.

Iată, însă, că soţia i se îmbolnăveşte grav şi este internată pentru operaţie la un spital din Bucureşti. După operaţie, ajunsese aproape în stare de inconştienţă.

„- Domnule doctor, mai este vreo speranţă cu soţia mea?”, întrebă profesorul Cotoran.

„- Numai Dumnezeu, dacă mai face vreo minune! Altfel...”

Cum a auzit cuvintele acestea, a ieşit foarte zdrobit la inimă din spital, şi, fără să ştie unde merge, căută o biserică deschisă în cale. De unde nu intrase în biserică din copilărie, iată acum întâlneşte prima biserică a Sfinţilor Ioachim şi Ana, pe strada Traian. Intră repede înăuntru şi, căzând în genunchi la icoana Maicii Domnului, a rostit cu lacrimi această rugăciune disperată:

„- Maica Domnului, dacă exişti, salvează-mi soţia!”

Apoi s-a întors la spital, unde soţia lui se zbătea între viaţă şi moarte. Parcă dormea. Se aşeză lângă patul ei. Se rugă în gând pentru ea Maicii Domnului.

Deodată femeia deschise ochii şi întrebă:

„- Dumitre, tu eşti?”

„- Da, eu sunt, vrei ceva?”

„- Ajută-mă să mă ridic puţin... Acum o jumătate de ceas a venit la mine o femeie în haine albe, foarte frumoasă, şi mi-a spus: «Iată, aici, în prăpastia asta era să cazi. Dar pentru rugăciunea soţului tău, te scot deasupra...». Apoi m-a apucat de mână şi m-a urcat pe un loc ridicat şi luminat.”

Din clipa aceea a dispărut acea fecioară, iar muribunda a început a se întări.

„- Vrei să te plimbi cu mine pe coridor?”, o întrebă soţul.

„Vreau, că nu mă mai doare nimic!”

Când l-au văzut doctorii că se plimbă cu soţia, după o operaţie aşa de grea, s-au mâniat pe profesor şi i-au zis:

„- Ce faci, domnule, ai înnebunit?”

„- Nu, domnule doctor, abia acum m-am trezit!”

În câteva zile, soţia s-a făcut complet sănătoasă şi s-au reîntors la Vaslui. Aici, profesorul Dumitru Cotoran şi-a schimbat cu totul viaţa, devenind un bun creştin. Era nelipsit de la biserică, unde în fiecare sărbătoare citea câte un capitol din Noul Testament, şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi [29; 465-466].

Maica Domnului vindecă mâna Sfântului Ioan Damaschin, tăiată de iconoclaşti

Se vede în viaţa Sfântului Ioan Damaschin, pe care a scris-o preaînţeleptul Ioan, Patriarhul Antiohiei, cum că în vremea lui, Leon Isaurul era mare prigonitor al icoanelor în Constantinopol şi pe mulţi dreptcredincioşi a muncit împăratul cel urâtor de Hristos, cu multe feluri de munci. Deci, înştiinţându-se de aceasta, Ioan Damaschin, pe care îl avea împăratul saracinilor ca întâiul sfetnic, scria în fiecare zi scrisori şi le trimitea în Constantinopol dreptcredincioşilor, în care arăta, cu mărturii vrednice de crezut, cum că toţi care nu se închină sfintelor icoane sunt eretici şi fără de Dumnezeu şi de Împărăţia lui Hristos străini. Auzind împăratul despre aceasta, a cerut să-i dea una din scrisorile lui Ioan, pe care a arătat-o dascălilor, întrebându-i dacă poate cineva dintre dânşii ca să imite chipul scrisorii.

Deci s-a aflat un om foarte iscusit în scrierea frumoasă, care s-a făgăduit împăratului că va face o copie atât de asemănătoare încât nici Ioan nu va mai cunoaşte-o pe cea scrisă de el. Acestuia i-a poruncit împăratul cel viclean de a scris către dânsul o scrisoare ca şi cum ar fi de la Ioan, în care zicea acestea: „Împărate, întru mulţi ani să trăieşti, închinăciunea cea cuviincioasă împărăţiei tale aduc eu, robul tău, Ioan din Damasc, şi îţi arăt ca să ştii că cetatea noastră este în vremea aceasta slăbănogită, pentru că lipsesc cei mai mulţi ostaşi ai agarenilor, fiind plecaţi la război. Şi dacă vei trimite puţină oaste, cu înlesnire o iei, şi îţi voi ajuta şi eu, pe cât pot, la o apucare ca aceasta, pentru că în mâinile mele este toată cetatea”.

Acestea scriindu-le vicleanul împărat, a făcut şi altă scrisoare cu mâna lui către stăpânitorul agarenilor, zicând acestea: „Preaiubite şi de preabun neam, voievoade al cetăţii Damascului, bucură-te! Ştii că nu este nici un lucru mai fericit, mai lăudat şi lui Dumnezeu plăcut decât dragostea; ca să păzească cineva tocmelile cele de pace, pentru aceasta nu vreau să stric prietenia pe care o am cu bunul tău neam, cu toate că un prieten al tău adevărat mă îndeamnă şi mă chemă şi pe mine la aceasta, şi îmi trimite scrisori de multe ori ca să vin asupra ta cu război. Iar pentru încredinţarea ta îţi trimit una din scrisori, pentru ca să cunoşti adevărata prietenie pe care o am eu către tine, şi vicleşugul, şi răul nărav al aceluia care a scris-o”.

Aceste două scrisori le-a trimis printr-un un serv al său, cel cu numele Leu, dar care avea socotinţă de şarpe, la cel viclean şi barbar, care, văzându-le, s-a mâniat şi, chemând pe Ioan, i le-a arătat. Iar Ioan, înţelegând viclenia împăratului, spunea adevărul, nu numai că nu le-a scris, ci nici în mintea lui nu le-a gândit niciodată. Iar barbarul, fiind biruit de mânie, n-a crezut dezvinovăţirea lui Ioan, nici soroc nu i-a dat ca să arate adevărul, ci a poruncit să-i taie mâna lui. Deci s-a tăiat dreapta aceea, care mustra pe cei ce urăsc pe Domnul, şi în loc să se vopsească cu cerneală, ca mai înainte, s-a vopsit cu al său sânge, şi după ce au tăiat-o, au spânzurat-o în târg, ca să o vadă toţi oamenii. După ce a trecut ziua, a trimis Ioan mijlocitor, rugându-se tiranului ca să-i dea mâna să o îngroape, ca să-i mai uşureze durerea lui, iar acela a primit, şi i-a dat-o.

Ioan, luând-o pe dânsa şi intrând în casa sa, a căzut la pământ, cu faţa în jos înaintea Sfintei Icoane a Maicii Domnului, zicând acestea cu lacrimi şi cu credinţă: „Stăpână, Preasfântă Maică, ceea ce ai născut pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeieştile icoane dreapta mea s-a tăiat. Cunoşti bine pricina pentru care s-a nebunit Leon; apucă, dar, înainte, ca o grabnică ce eşti, şi-mi vindecă mâna mea; dreapta Celui Înalt, Care S-a întrupat din Tine, multe puteri face prin mijlocirea ta; aşa şi acum, pe dreapta mea aceasta să o vindece, pentru rugăciunile tale, ca să poată scrie dulci şi întocmite cântări, care se cuvin să se aducă ţie, Născătoare de Dumnezeu, şi Celui Ce S-a născut din tine, şi, totodată, ajutătoare să se facă dreptei credinţe”.

Acestea zicând Ioan cu lacrimi, a adormit şi a văzut icoana Pururea Fecioarei care îi zise lui cu privire blândă: „Vezi, sănătoasă s-a făcut mâna ta. şi să nu-ţi pese mai mult pentru aceasta, ci fă-o pe dânsa «trestie a scriitorului» degrabă, după cum mi-ai făgăduit mie acum”. Deci, deşteptându-se şi văzând mâna lui vindecată şi lipită la locul ei (o! preamarea ta putere, Preacurată!), s-a bucurat cu duhul pentru Dumnezeu şi pentru Maica Lui, căci a făcut cu dânsul mărire Cel Puternic. Deci toată noaptea a cântat veselindu-se, aducând mulţumire lui Dumnezeu şi zicând: „Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, s-a proslăvit întru tărie”, „Dreapta Ta a vindecat pe dreapta mea cea tăiată, şi pentru aceasta va sfărâma pe vrăjmaşii care nu cinstesc preacinstită icoana Ta, şi a Aceluia ce Te-a născut pe Tine, şi prin mâna mea va zdrobi pe necinstitorii de icoane, cei potrivnici mulţimii slavei Tale”.

Deci a petrecut astfel toată noaptea, veselindu-se şi cântând laude Pururea Fecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu. Iar când s-a făcut ziuă şi au văzut vecinii lucrul cel minunat, au vestit în toată cetatea. Însă oarecare oameni urâtori de Hristos au zavistuit şi, ducându-se, au spus stăpânitorului cum că nu s-a tăiat mâna lui Ioan, ci oarecărui rob al lui, care, pentru ca să facă bunătate cu domnul său, a primit ca să-i taie mâna lui, dându-i arginţi nenumăraţi.

Iar stăpânitorul a poruncit ca să vină Ioan să vadă mâinile lui şi, venind, i-a arătat mâna cea tăiată care avea un semn roşu împrejur, pe care l-a iconomisit Stăpâna Preasfântă pentru nemincinoasa mărturie a tăierii. Deci i-a zis barbarul: „Care doctor te-a vindecat şi ce fel de doctorii ai pus?” Iar Ioan, cu mare şi strălucit glas, s-a făcut propovăduitor minunii zicând: „Domnul meu m-a vindecat, Doctorul atotputernic, Care are deopotrivă puterea, după voire”. Iar stăpânitorul a răspuns: „Iartă-mă, omule, că, după cum se vede, eşti nevinovat; nu ai greşit la pricina aceasta şi cu nedreptate te-am osândit. Să ai dar cinstea cea dintâi, ca să fii întâiul meu sfetnic, şi mă făgăduiesc ţie să nu fac nimic fără de sfatul şi voirea ta”. Iar Ioan a căzut la picioarele lui, rugându-se să-l ierte, ca să se ducă să-i slujească Făcătoarei de bine, după cum i-a poruncit.

Şi după ce s-a pricit mult, stăpânitorul s-a învoit şi i-a dat voie şi iertare să se ducă unde voieşte. Ioan, mulţumindu-i, s-a dus şi, împărţind săracilor averea sa şi slobozind pe robii săi, s-a dus la mănăstirea Sfântul Sava [29; 281-283].

Bătrânul bolnav, însănătoşit de Maica Domnului, era ca un tânăr

Pe vremea când Britania era dreptcredincioasă, se afla în chinovie un preacuvios monah care avea multă evlavie către Preasfânta Fecioară. Aşa de mult o cinstea el, că dacă s-ar fi întâmplat să audă de numele ei cel prealăudat, adică dacă ar fi zis cineva „Maria”, ori „Născătoare de Dumnezeu”, sau chiar el singur citind undeva asemenea cuvinte, îşi pleca genunchii şi făcea închinăciune până la pământ. Aşa a făcut şi făcea acel credincios şi îmbunătăţit monah, prieten al Preasfintei Fecioare, Maicii lui Dumnezeu, în toată viaţa lui.

Ajungând la adânci bătrâneţe, s-a îmbolnăvit. El slăbise aşa de mult că nu putea să se mai ridice din aşternutul său. Egumenul, văzându-l aşa, i-a dat de ascultare un ucenic, ca să-i gătească cele spre trebuinţă. Odată s-a întâmplat că ucenicul nu era acasă; iar bătrânul avea nevoie să se scoale din pat. Deci făcându-şi obişnuita lui rugăciune, a încercat de mai multe ori să se ridice, dar n-a putut. Atunci, îndreptându-şi ochii către icoana Preasfintei, a lăcrămat şi a zis către dânsa cu credinţă: „Preadulcea mea Stăpână, ajută-mi mie!” Şi îndată (o, grabnică auzire!) s-a aflat în faţa lui Împărăteasa a toate, care i-a zis: „Pentru multa ta evlavie şi pentru dragostea pe care o ai către mine, iată, îţi adaog încă treizeci de ani de viaţă în această lume şi-ţi dăruiesc să ai putere ca pe timpul când erai tânăr, de treizeci de ani. Aceasta o fac pentru că-mi place vieţuirea ta şi pentru că cinsteşti aşa de mult numele meu”.

Acestea zicând Preasfânta, s-a înălţat la ceruri. Din acel ceas, monahul s-a făcut sănătos şi puternic cu trupul. Toţi fraţii văzându-l mergând cu veselie şi auzind de minunea făcută cu dânsul, s-au spăimântat şi au prins multă evlavie către el. Iar el, monahul cel smerit şi înţelept, aducându-şi totdeauna aminte de Făcătoarea lui de bine, o lăuda necontenit şi o slăvea cu posturi, rugăciuni, privegheri şi alte faceri de bine, până când s-a odihnit întru Iisus Hristos, Domnul nostru, căruia i Se cuvine slava în veci. Amin. [29; 284-285]

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin sfânta sa icoană, a risipit boala ciumei

În anul 510 după Naşterea lui Hristos, a fost o mare boală de ciumă, lingoare (tifos), în Roma. Din această cauză mureau în fiecare zi câte două mii de oameni. În acea vreme, fiind papă al Romei marele Grigorie Dialogul, a poruncit să se scoată prin oraş icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, cea zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, să se facă Litanie şi rugăciune către Domnul ca să înceteze moartea.

Deci, după ce s-a dus arhiereul însoţit de popor cu sfânta icoană, rugându-se Maicii Multmilostive şi preaîndurate ca să îmblânzească pe Stăpânul să înceteze urgia şi dreapta Lui mânie, priveau toţi că pe unde trecea, pierea mirosul greu al văzduhului şi se pierdea ca un nor liniştit, curat şi strălucitor.

După ce au înconjurat toată cetatea şi au săvârşit rugăciunile, Sfântul Grigorie a văzut pe un Înger stând sus pe turnul care se zice al lui Adrian şi al lui Crischentie că ştergea o sabie însângerată, după care a pus-o în teacă. Deci au înţeles că pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a încetat mânia Stăpânului şi urgia [29; 287].

Maica Precista a depărtat ciuma dintre călugării credincioşi

Într-o mănăstire din ţinutul Haliţului, din ţara rusească, s-a ivit o ciumă mare, foarte groaznică, de care au murit foarte mulţi călugări. În acea vreme, ieromonahul Filaret, care mai pe urmă a fost egumen în mănăstire, a văzut pe Maica Precista în ajunul praznicului Naşterii lui Hristos îmbrăcată într-un veşmânt preţios şi a mers la biserica ce avea hramul Buneivestiri. Maica Preacurată, luând înfăţişarea egumenului, a zis către Filaret: „De acum înainte nu va mai fi ciumă între voi. Numai socotiţi bine aceasta; să vă îndreptaţi viaţa călugărească”. Aceste cuvinte grăind Maica Precista, s-a dus prin Uşile Împărăteşti.

Ieromonahul Filaret a spus despre ceea ce a văzut. Ciuma a contenit atunci îndată. În mănăstire n-a mai fost boala ciumei după aceea, căci a dispărut cu totul [29; 288].

Prăznuindu-se „Adormirea Maicii Domnului”, a încetat boala ciumei în Ţarigrad

Odinioară, în zilele domniei lui Iustinian - împăratul grecesc, a fost în Ţarigrad o mare molimă de ciumă. În primele trei luni mureau câte 6000, după aceea ajungând chiar la 10 000 de oameni pe zi. În acea vreme au murit oameni de toate stările: parte bărbătească şi femeiască, bătrâni şi tineri, precum şi bogaţi şi de cinste, cât şi scăpătaţi şi săraci. Moartea nu a cruţat şi nu a ocolit pe nimeni. Şi atât de numeroşi erau morţii, încât nu aveau nici cine să-i îngroape. În acea vreme s-a descoperit de la Dumnezeu unui om evlavios ca să ţină de acum înainte praznicul „Adormirii Maicii Domnului” şi vor scăpa de ciumă. Făcând ei după porunca aceasta, a contenit boala ciumei [29; 329-330].

Maica Domnului – izgonitoarea diavolilor

Cuviosul Lavrentie, închizându-se de bună voie, se nevoia astfel monahiceşte. El avea mare sârguinţă pentru mântuirea sa, tinzând în toate zilele spre mai mari osteneli, omorându-şi patimile cu înfrânarea şi tăindu-le cu sabia duhovnicească, adică prin rugăciune. Apoi toate săgeţile vicleanului cele aprinse, stingându-le cu apa lacrimilor, cu darul lui Dumnezeu, nu numai că era străin de rănirea diavolească, ci a luat dar de la El a tămădui cu minune felurite răni şi neputinţe între oameni, cum şi a izgoni diavolii.

Odată, între alţii, a fost adus din Kiev pentru tămăduire un om cuprins de un diavol foarte cumplit, care era purtat de zece oameni. Iar fericitul, dorind să fie proslăvită patria sa cea duhovnicească, adică sfânta mănăstire Pecerska, a poruncit ca să ducă pe acel om acolo. Atunci, îndrăcitul a început a striga: „La cine mă trimiţi? Căci eu nici nu îndrăznesc a mă apropia de peşteră pentru sfinţii ce sunt într-însa; iar în mănăstire sunt treizeci de monahi vieţuitori de care mă tem, şi cu ceilalţi am război”. Acestea mărturisindu-le cel îndrăcit pentru darul pe care îl avea sfânta mănăstire Pecerska, a poruncit iarăşi fericitul ca să-l ducă acolo cu sila, încredinţându-se şi mai mult de cele grăite de însuşi diavolul prin cel îndrăcit. Cei ce-l duceau pe el, ştiind că îndrăcitul nu fusese niciodată în mănăstire şi că nu cunoştea pe nimeni din cei ce vieţuiau aici, îl întrebară: „Care sunt aceia de care tu te temi?” În vremea aceea vieţuiau în mănăstirea Pecerska 118 fraţi, iar îndrăcitul numărând pe nume treizeci dintre ei a zis: „Aceştia toţi, numai cu un singur cuvânt pot să mă izgonească”. Şi iarăşi i-au zis cei ce-l duceau: „Noi voim ca în peşteră să te închidem”. Iar el le-a răspuns: „Ce folos îmi este mie ca să mă lupt cu morţii? Pentru că aceia acum au multă îndrăzneală către Dumnezeu a se ruga pentru monahii lor şi pentru cei ce merg la dânşii. Dar de voiţi să vedeţi războiul meu, duceţi-mă în mănăstire; căci afară de cei treizeci, precum v-am spus, cu toţi ceilalţi pot să mă lupt”. Şi a început a-şi arăta puterea sa grăind evreieşte, după aceea latineşte şi apoi greceşte, şi cu un cuvânt, în toate limbile pe care niciodată nu le auzise omul acela, încât se temeau foarte mult cei ce-l duceau pe el, mirându-se de schimbarea limbii şi de felul vorbei lui. Apoi, mai înainte de a intra în mănăstire, a fugit duhul cel necurat din om şi a început cel tămăduit a avea înţelegere. Cei ce erau cu el s-au bucurat foarte mult, şi intrând în biserica cea făcătoare de minuni a Pecerskăi, au dat slavă lui Dumnezeu. Înştiinţându-se de acest lucru şi egumenul, s-a adunat cu toţi fraţii în biserică. Cel tămăduit nu îl ştia pe egumen, nici pe cei treizeci de părinţi care îi numise. Atunci egumenul l-a întrebat: „Cine te-a tămăduit?” Iar el, arătând spre icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a zis: „Cu aceasta ne-au întâmpinat cei treizeci de sfinţi părinţi şi astfel m-am tămăduit”. Numele tuturor acelora el le pomenea, deşi în persoană nu cunoştea pe nici unul. Atunci toţi au dat slavă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui, şi astfel s-a preamărit acel loc sfânt prin iconomia lui Dumnezeu cea vestită prin fericitul Lavrentie, cel ce s-a închis de bunăvoie pentru Dumnezeu [29; 436-437].

Un tânăr bolnav şi-a pierdut un picior şi strigând către icoana Maicii Domnului i-a crescut la loc

În anul 1684, în satul Cameniţa, ce aparţinea localităţii Aliches, şi care se afla aproape de Ahaia, vechea Episcopie de odinioară, se afla un tânăr bolnav, cu numele Ioanichie. Aceluia, zăcând în boală trei ani, i s-a îmbolnăvit un picior, care rănindu-se câte puţin s-a cangrenat şi a putrezit. El a încercat să se trateze cu tot felul de buruieni vindecătoare, dar nu s-a folosit cu nimic. Şi la atâta stricăciune a ajuns, încât i-a căzut piciorul de la genunchi cu tot cu os. În tot timpul acesta, el nu a încetat a chema în ajutor numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, însă ea nu l-a ajutat îndată, ci i-a pus la încercare răbdarea. Însă el nu s-a împuţinat sufleteşte şi nici nu s-a deznădăjduit precum fac unii dintre cei de astăzi, care atunci când sunt în necazuri şi nu sunt ascultaţi îndată de Dumnezeu şi de Sfinţi, unii aleargă la diavolul prin descântece şi vrăji, iar alţii cârtesc şi hulesc împotriva lui Dumnezeu, că s-au rugat şi n-au fost ascultaţi. Deci tânărul acesta nu a alergat la descântători, ci răbda lămurindu-se ca aurul în topitoare. Şi cu toate că piciorul era căzut din genunchi, el nu înceta a chema în ajutor pe Preamilostiva Doamnă Născătoare de Dumnezeu. În această stare aflându-se, cu vremea şi-a adus aminte de sfânta icoană a Preacuratei ce se afla la Peştera cea mare şi de minunile ei cele mari, şi suspinând cu umilinţă, a strigat: „O, preasfântă icoană! De ce m-ai lăsat şi nu mă miluieşti? Te rog, grăbeşte şi mă mântuieşte!” Zicând aceste cuvinte, vede cu ochii cum a început a creşte piciorul, puţin câte puţin, până s-a făcut întreg şi desăvârşit. De când a început a creşte, rudele lui au făcut un picior de argint pe care l-au dus la sfânta icoană spre pomenirea minunii. După ce s-a făcut sănătos, tânărul a venit şi s-a închinat cu mare dragoste la acea sfântă icoană, şi drept recunoştinţă a rămas pentru totdeauna în această mănăstire, făcându-se monah. Părinţii din acea mănăstire au scris pe acel picior de argint minunea ce s-a făcut, pentru a se cunoaşte şi de generaţiile viitoare [29; 447-448].

Maica Domnului vindecă un preot paralizat

Atunci când lăcustele invadaseră satul Gomati din Peninsula Halkidiki, preot paroh era părintele Hristodul. Într-o zi i s-a făcut rău în vie şi a paralizat, astfel că rudele l-au dus în casă pe braţe. Când l-a văzut preoteasa în starea aceea de plâns, s-a repezit până la părintele duhovnic, venit de la Dochiariu să aducă Sfânta Cruce şi o icoană pictată după icoana Maicii Domnului Grabnic Ajutătoarea şi să stârpească cu ele lăcustele. Preoteasa i-a povestit ce păţise. Duhovnicul a luat Sfânta Cruce şi icoana ce o adusese cu dânsul de la mănăstire şi a alergat la casa preotului. Şi numai ce i-a citit rugăciunile de dezlegare şi Paraclisul Maicii Domnului şi doar după ce bolnavul a sărutat cu credinţă sfânta icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Grabnic Ajutătoare, acesta s-a ridicat din pat ca şi cum s-ar fi sculat din somn, teafăr şi sănătos. I-a mulţumit părintele Hristodul Fecioarei şi i-a preamărit minunile. Drept mulţumire pentru grabnica sa vindecare i-a dăruit icoanei de la Dochiariu un florin [12; 101].

O apariţie minunată

Printre numeroasele şi feluritele minuni care evidenţiază nemărginita bunătate a Maicii Domnului, trebuie menţionată şi vindecarea sorei Veronica din mănăstirea Sfântului Ioan Teologul, din suburbia Papagos.

Veronica suferea de cancer. Fusese internată de multe ori la spitalul din Vula. În cele din urmă, s-a întors la mănăstire ca să moară acolo, mâinile şi picioarele fiindu-i paralizate.

Călugăriţele au hotărât ca pe 8 martie 1970 să o tundă în monahism, ca să „plece” călugăriţă. Medicii nu-i dăduseră multe şanse de supravieţuire, de aceea călugăriţele au hotărât să o tundă în monahism înaintea zilei hotărâte, adică pe 5 martie, în timpul vecerniei.

O vor aduce în biserică pe braţe, în fotoliu. O doamnă i-a pregătit veşmântul de călugăriţă şi i-a adus un pacheţel care conţinea şi bumbac înmuiat în sfântul mir din Malevi.

Joi, vineri şi sâmbătă bolnava nu a mai putut vorbi. Sâmbătă a suferit întreaga zi din cauza durerilor îngrozitoare. După-amiază a reuşit să ceară să i se facă o injecţie pentru calmarea durerilor, care să-i producă şi somn. În timp ce dormea, aude o bătaie discretă în uşă.

- Cine este? a şoptit cu o uşoară tristeţe. Cine nu mă lasă să mă odihnesc?

Şi atunci vede cum se deschide uşa şi cum intră în chilie trei persoane. O femeie frumoasă şi maiestuoasă, un episcop şi încă o persoană, care purta o tunică lungă.

Pe când bolnava îi privea surprinsă, Doamna i-a spus:

- Te întrebi, desigur, cine suntem şi de unde venim la această oră. Eu sunt de la mănăstirea din Malevi şi de acolo vin. Înalt Prea Sfinţitul de aici locuieşte în Eghina (posibil să fi fost Sfântul Nectarie). Aici este îndrăgitul apostol al Domnului nostru, care este protectorul vostru şi locuieşte aici (posibil să fi fost Sfântul Ioan Teologul).

Aveam de gând să sosesc să te vizitez peste câteva zile. M-am gândit însă că ar fi mai bine să sosesc în seara asta, deoarece mâine vei deveni călugăriţă, să te ajut să te ridici, să te fac bine, încât să-ţi poţi îndeplini toate sarcinile.

- Eu, Doamna mea, a răspuns Veronica, nu pot sta pe picioarele mele, nu mă pot mişca. Vin două-trei surori ca să mă ridice şi nu mă pot vindeca.

- Crezi în puterea Domnului?, a întrebat-o Doamna.

- Cred.

După aceea a luat o icoană care se afla în chilie (icoana Maicii Domnului din Malevi), i-a dat-o ucenicei şi i-a spus:

- Ia această icoană, ca să înţelegi cine sunt.

Atunci bolnava şi-a dat seama şi a strigat:

- Prea Sfânta mea Fecioară, tu eşti?

Maica Domnului, după ce i-a zâmbit, a dispărut împreună cu cei care o însoţeau, lăsând-o pe călugăriţă vindecată.

Prima care a văzut minunea a fost călugăriţa Nectaria, care o îngrijea pe bolnavă şi care a alergat să anunţe în biserică, deoarece era ora vecerniei. Bucuria i-a cuprins pe toţi.

Au urmat sunetele continue ale clopotelor, lacrimi de bucurie, cântările bisericeşti în cinstea Maicii Domnului, binecuvântarea şi împărţirea anaforei.

A doua zi după-amiază, printre mulţimea de lume şi manifestări emoţionante, s-a făcut şi tunderea ucenicei. Numai că Veronica, al cărei nume a fost schimbat în Magdalena, nu stătea paralizată în scaun, ci dreaptă şi sănătoasă [24; 71-73].

Vindecarea unei femei demonizate

În anul 1955 a fost adusă la Schitul Rarău o femeie demonizată. Avea părul răvăşit, faţa desfigurată, ochii înroşiţi, iar diavolul o făcea să urle ca lupii, să necheze ca şi caii şi să orăcăie ca broaştele. Diavolul nu o lăsa să facă Sfânta Cruce.

Stareţul, ieroschimonahul Daniil Tudor, i-a făcut Sfântul Maslu şi apoi i-a citit Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, lângă Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului. Când a fost blestemat diavolul ca să iasă din femeie, părinţii au văzut o Lumină Dumnezeiască ieşind din Sfânta Icoană, iar demonizata a deschis gura şi s-a auzit un răcnet neomenesc, care a zguduit toată biserica. Femeia a fost aruncată la un metru în sus şi apoi a căzut în nesimţire.

După câteva minute şi-a revenit şi a spus pentru prima dată în viaţă: „Mamă! Mamă! M-a vindecat Maica Domnului! Ea m-a atins cu mâna şi a alungat pe diavolul care se afla în sufletul meu” [30; 38].

(Preluare www.danionvasile.ro)

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV