DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

30 iulie 2011

Serpii Maicii Domnului - Kefalonia


In fiecare an, in luna august, in postul Adormirii Maicii Domnului, cand crestinii praznuiesc Schimbarea la Fata (6 august) si Adormirea Maicii Domnului (15 august), un numar insemnat de serpi mici apar in jurul bisericii si a clopotnitei din localitatea Markopoulo. In aceasta perioada, biserica inchinata Maicii Domnului "Langouvarda" este luata cu asalt de o specie unica de serpi mici, fiecare avand capul insemnat cu o cruce.   ---[mai multe informatii la acest subiec veti gasi aici]
http://www.crestinortodox.ro/pelerinaje/serpii-maicii-domnului-kefalonia-125545.html

Tot despre serpii Maicii Domnului ;cred ca multi stiu acest lucru ,dar multi nu stiu asa cum nu am stiut nici eu pana ac 2 ani;   Serpii Maicii Domnului -minunea din insula Kefalonia    Pe 15 August, o multime de serpi se aduna in una (Lagouvarda) din multele biserici din insula Kefalonia (satul Markopoulo - Grecia) si se opresc la icoana Fecioarei Maria. Specia de serpi - Telescopus fallax - este in general agresiva si nocturna, veninul lor poate ucide rapid o soparla, iar asupra omului poate produce neplaceri timp de minim 3 ore (dureri locale, ameteli etc). Dupa ce se termina slujba se retrag si revin la comportamentul normal. Serpii au o cruce pe cap, ca semn distinctiv (parca aminteste de minunea savarsita de Moise in pustie).
Ei se pare ca ies de sub rocile ce sustin turnul clopotnitei, apoi urca pana sus si coboara in biserica prin orificiile special create pentru actionarea clopotelor. Fiind sarbatoare, clar ca biserica nu este goala. Cu toate acestea serpii nu se tem si nici nu fac vre-un rau.
Batranii insulei spun ca minunea a avut loc prima data in momentul in care acest tinut a fost atacat de piratii lui Barbarossa in 1705. Maicile vechii manastiri s-au rugat Fecioarei Maria sa fie transformate in serpi, pentru ca astfel sa nu fie capturate si sa apere in acelasi timp manastirea. Se spune ca rugaciunile le-au fost ascultate si a avut loc miracolul. Piratii au fost inmarmuriti la privelistea care era in fata lor: serpi pe podea, pereti si icoane, renuntand astfel la planul lor.
Daca si noi uitam uneori sa ajungem la ziua cuiva (serpii nu uita de 15 August), ce sa mai spunem daca mai trec si cateva generatii...recunoastem ca avem de a face cu un miracol. Cu exceptia perioadei 6-16 August aceasta specie de serpi nu este de gasit pe insula. Din pacate cea mai veche fotografie nu are decat putin peste 30 de ani.
Localnicii ii asteapta in fiecare an, deoarece in singurii ani in care nu au aparut, 1940 si 1953, au fost grei pentru insula - al doilea razboi mondial, respectiv un
puternic cutremur. Mai mult, oamenii ii iau cu mainile goale si ii pun pe corp cu speranta ca pana la urmatoarea intalnire vor avea parte de un an bun.
Exista si un documentar pe aceasta tema, facut de Animal Planet: http://www.theanimalchannel.com/video.htm
http://video.crestinortodox.ro/AxdKQfwTIVK/Minunea_serpilor_care_vin_la_icoana_Maicii_Domnului.html 
Serpii Maicii Domnului - Kefalonia
Serpii Maicii Domnului reprezinta o minune deosebita pe care Maica Domnului o savarseste anual, in vremea postului Maicii Domnului, in insula Kefalonia. La numai doua sate departare de localitatea Pastra (3km), unde are loc minunea anuala a reinfloririi crinilor de la icoana Maicii Domnului, se afla localitatea Markopoulo, locul unei alte minuni a Maicii Domnului. Drumul ce porneste din port, inspre localitatea Markopoulo, aflata in sudul insulei, este strajuit pe stanga de munti si pe dreapta de mare.
Kefalonia este cea mai mare dintre insulele ionice. Stancile grecesti, ce se inalta brusc din apele albastre si transparente, alcatuiesc locul ideal pentru o viata linistita si senina: mici sate, case modeste, ruinele unei oras antic si cateva locasuri de cult, sunt doar o parte din frumusetile Kefaloniei. Recent, Kefalonia a fost numita "insula contrastelor", caci pe aceasta, ruine romane, venetiene si bizantine se inghesuie unele intr-altele, de-a lungul plajelor insorite.
Serpii Maicii Domnului - Kefalonia
Dintre bogatiile duhovnicesti ale insulei, amintim urmatoarele locasuri: Manastirea Sfantul Cuvios Gherasim, Pestera Sfantului Cuvios Gherasim, Manastirea Sfantul Andrei, Manastirea Panaghia Atrou, Manastirea Agrilion, Manastirea Maicii Domnului Themata, Manastirea Maicii Domnului Lagouvarda, Manastirea Lamia, Manastirea Kipouria, Biserica si Pestera Sfintei Paraskevi, Biserica Estavromenos si Biserica Maicii Domnului din Sission.
Serpii Maicii Domnului - Kefalonia
In fiecare an, in luna august, in postul Adormirii Maicii Domnului, cand crestinii praznuiesc Schimbarea la Fata (6 august) si Adormirea Maicii Domnului (15 august), un numar insemnat de serpi mici apar in jurul bisericii si a clopotnitei din localitatea Markopoulo. In aceasta perioada, biserica inchinata Maicii Domnului "Langouvarda" este luata cu asalt de o specie unica de serpi mici, fiecare avand capul insemnat cu o cruce.
Anual, in ziua de 6 august, cand praznuim Schimbarea la Fata a Domnului, o specie unica de serpi (lungi de 60 de centimetri si insemnati cu o cruce alba, pe cap si pe limba) apar in jurul vechii biserici din localitatea Markopoulo. Serpii vor disparea, iarasi in chip minunat, dupa slujba savarsita in ziua de Adormirea Maicii Domnului. In timpul slujbei savarsite pentru Maica Domnului, serpii intra in biserica, umpland tot locul: se urca pe icoane, se incolacesc in jurul sfestnicelor, stau pe credinciosi si in Sfantul Altar.
Exista o emotie generala legata de aparitia acestor serpi, nu atat pentru vreun potential pericol, cat pentru faptul ca daca acestia nu vor aparea in perioada amintita, ceva rau se va intampla in regiune. Astfel, in anii 1940 si 1953, cand serpii nu au fost prezenti la biserica din Markopoulo, au avut loc razboaie si calamitati naturale.
In anul 1924, cand Biserica Ortodoxa din Grecia a adoptat, impreuna cu celelalte state crestine, calendarul indreptat (nou), multi au asteptat sa vada de vor mai aparea sau nu serpii Maicii Domnului. Aparand serpii, ca in fiecare an, crestinii au inteles ca Sfantul Sinod este in masura sa hotarasca asemenea lucruri administrative.
Aceasta biserica se afla zidita pe locul fostei Manastiri Langouvarda, distrusa de turci, precum si de un cutremur, in anul 1953. Traditia locala, bazandu-se mai mult pe legende insa, spune ca, in momentul in care manastirea a fost atacata de pirati, candva in anul 1705, maicile s-au rugat Maicii Domnului sa le transforme in serpi, spre a nu fi luate prizoniere sau batjocorite. Rugaciunea acestora a fost ascultata, iar piratii s-au infricosat de vederea serpilor.
Serpii Maicii Domnului, avand capul insemnat cu o cruce, precum si limba, in forma de cruce, apartin clasei de serpi "telescopus fallaxspecies", numita si "sarpele-pisica european". Acesti serpi intra in biserica in vremea slujbei, iar nu oricand, aratand o blandete deosebita fata de crestinii din interior. Imediat ce se termina slujba Sfintei Liturghii, serpii devin oarecum agresivi, ei iesind din biserica si intorcandu-se in pustiul din zona. Oricat ar fi cautati acestia, ei nu vor putea fi gasiti, pana anul urmator.
Teodor Danalache
Serpii Maicii Domnului - Kefalonia

29 iulie 2011

Viaţa Maicii Domnului în Tradiţia Bisericii şi în poveştile româneşti

DOAMNE AJUTA!

Sfinţii Ioachim şi Ana nu au avut copii până la bătrâneţe. Aşa că, deşi erau drepţi, credincioşi şi milostivi, jertfa lor, conform obiceiului iudeu, era primită ultima la templu. Îndurerat, Ioachim a plecat în pustie, să se roage Domnului pentru necazul său. Ana a rămas acasă în rugăciune. I s-a arătat îngerul Domnului, spunându-i că va naşte o fiică preabinecuvântată, prin care se va dărui mântuire lumii. Apoi, îngerul Gavriil i-a dat vestea cea bună şi lui Ioachim.

După naştere, copila a fost crescută de părinţi până la trei ani, când a fost dusă la Templu, după făgăduinţă. Plin de Duh Sfânt, preotul Zaharia a dus-o pe Fecioara Maria în altar, în Sfânta Sfintelor, acolo unde nu avea voie nici o femeie. 12 ani a stat Fecioara Maria la Templu, rugându-se şi lucrând. Se spune că, în tot acest timp, îngerii au hrănit-o pe Preacurata numai cu hrană îngerească.

Când a crescut, preoţii au vrut să o căsătorească, după cum era datina, dar Sfânta Fecioară a refuzat, mărturisind că a făgăduit să-şi închine viaţa Domnului. Atunci, preoţii au hotărât să-i aleagă drept soţ ocrotitor pe acel bărbat vârstnic, credincios, al cărui toiag pus în Sfânta Sfintelor peste noapte va înverzi. Aşa i-a fost ales drept logodnic Sfântul Iosif.

Iosif a dus-o pe Maria în Nazaret, ca stăpână a casei şi a familiei sale. Deşi de neam împărătesc, Iosif era dulgher sărac. Maria trăia retrasă, ca la Templu. Dar, deşi era obişnuită din Templu să vorbească cu îngerii în rugăciune, vestea cea bună adusă de Arhanghelul Gavriil a uimit-o. Totuşi, a acceptat să se facă voia Domnului, învrednicindu-se, prin smerenie, să devină mama Mântuitorului întregii lumi.

O poveste românească spune că Fecioara Maria s-a dus la fântână să aducă apă. Acolo a găsit o iconiţă nespus de frumoasă. A luat-o, să o arate părinţilor ei, dar a văzut-o vizitiul lui Irod şi a vrut să i-o ia. Ba a legat-o şi de cai, să o rupă, să-i rămână iconiţa. Maria a scăpat, caii s-au speriat şi au fugit. S-a întors veselă acasă, dar n-a mai găsit iconiţa în sân, unde o ascunsese. Dar de la acea iconiţă a ştiut că o să nască un prunc…

Îngerul Gavriil o anunţase pe Maria că Elisabeta va naşte şi ea un prunc, deşi era în vârstă. Maica Domnului s-a dus să o vadă şi pruncul a săltat în pântecele Elisabetei. Plină de Duh Sfânt, Elisabeta a proorocit venirea lui Dumnezeu în trup. Dreptul Iosif a fost tulburat observând că Maria va naşte un prunc, dar îngerul i s-a arătat şi a confirmat zămislirea Domnului de la Duhul Sfânt.

Apoi, Iosif şi Fecioara Maria au fost nevoiţi să meargă la Betleem, pentru recensământul făcut de romani. Lângă Betleem, într-un staul amenajat într-o peşteră, S-a născut Mântuitorul lumii.

Povestea spune că, în Vifleem, Maica Domnului a nimerit la casa lui Crăciun, un om tare rău, şi s-a rugat să-i dea şi ei un locuşor, să nască. Crăciuneasa, miloasă, a primit-o în grajd, de teama bărbatului ei. Aici erau un bou şi un cal. Boul a mâncat ce a mâncat, apoi s-a aşezat şi a prins să rumege. Calul, nesătul, după ce şi-a ronţăit porţia, a mâncat şi fânul cu care Maica Sfântă Îl învelise pe Prunc. Mâniată, Maica Domnului l-a blestemat să nu se sature decât o dată pe an, de Ispas, iar pe bou l-a binecuvântat să mănânce puţin şi să fie mereu sătul. Apoi, s-a întors Crăciun şi, furios că nevasta a dat adăpost unei străine, i-a tăiat mâinile. Dar Maica Domnului i-a lipit mâinile la loc. Speriat, Crăciun şi-a cerut iertare, devenind, se zice, primul creştin…

La patruzeci de zile de la naştere, Maica Domnului s-a dus la Templu pentru curăţire, după Legea veche. Sfântul Simeon şi Sfânta Proorociţă Ana au dat slavă lui Dumnezeu văzându-L pe Prunc, ştiind că El este Mântuitorul.

La naştere s-au închinat Pruncului trei regi-magi, care i-au adus daruri. Dar de la ei aflase regele Irod de naşterea Mântuitorului şi, de teamă că îi va lua tronul, s-a hotărât să omoare pruncii din Betleem, ca să-L omoare şi pe El. Dar, înştiinţaţi de înger, Iosif şi Maria au dus Pruncul în Egipt, unde au stat până când îngerul le-a îngăduit să se întoarcă.

O poveste spune că, pe drumul spre Egipt, Maica Domnului s-a întâlnit cu nişte ostaşi ai lui Irod. Au întrebat-o ce are în braţe şi le-a răspuns că are grâu. Ostaşii s-au uitat, dar Pruncul Se transformase în grâu şi aşa au săpat de primejdie. De aceea, se spune, pe grâu este întipărită faţa Domnului Hristos…

A venit apoi vremea predicării Adevărului de către Domnul Hristos, după ce S-a lăsat botezat de către Sfântul Ioan. Maica Sa L-a urmat întotdeauna, slujindu-L şi păstrându-I cuvintele în inima ei. Se spune că atunci când Domnul a fost prins, înainte de sărbătoarea Paştilor, Maica Domnului se afla în casa lui Lazăr din Betania. Auzind că Domnul a fost prins, a plecat spre Ierusalim. A ajuns la timp pentru a pătimi împreună cu El, suferind o îndoită sfâşiere: cea de a-şi pierde Fiul şi cea de a-L vedea pe Dumnezeu umilit, batjocorit şi răstignit.

O poveste spune că pe drumul spre Ierusalim Maica Domnului s-a întâlnit cu un lemnar. L-a întrebat dacă nu L-a văzut pe Fiul ei şi el s-a lăudat că i-a făcut crucea mare şi grea. Atunci Preacurata l-a blestemat să-şi câştige greu pâinea. S-a întâlnit apoi cu un fierar, care i-a mărturisit că i-a făcut cuiele, dar le-a făcut mai mici. Pe el l-a blagoslovit să-şi câştige uşor banii. O broască a încercat să o aline şi i-a povestit durerea ei de mamă care şi-a pierdut feciorii. Numai unul îi rămăsese, urât, cu ochi bulbucaţi… Dar Maica Domnului a surâs o clipă şi a binecuvântat broasca să trăiască numai în apă bună de băut şi să nu putrezească după moarte. A plecat mai departe şi din lacrimile ei au răsărit busuiocul şi viţa-de-vie…

După Învierea Domnului şi Înălţarea Sa la cer, Maica Domnului a mai trăit în pace 11 ani, apoi s-a dus la Domnul. Pentru că Sfântul Toma nu fusese de faţă la înmormântare, mormântul a fost deschis, dar era gol. Trupul ei fusese ridicat la cer, de Fiul ei preaiubit.

28 iulie 2011

Omul lui Dumnezeu

DOAMNE AJUTA!

Era un sfant pe nume Philagrios, care traia in pustiul Ierusalimului si muncea din greu ca sa-si castige painea. Cum statea, odata, in piata, incercand sa-si vanda lucrul mainilor sale, cineva pierde o punga cu o mie de galbeni. Batranul o gaseste si ramane pe loc zicandu-si: "Cine a pierdut-o trebuie sa vina". Si, intr-adevar, pagubasul a aparut dupa o vreme, plangand in hohote. Batranul il trage deoparte si-i da banii. Acela ii ia si vrea sa-i daruiasca din ei. Batranul insa n-a vrut. Atunci omul a inceput sa strige: "Veniti sa vedeti ce-a facut omul lui Dumnezeu". Dar batranul a fugit pe ascuns si a iesit din oras, ca sa nu fie laudat.

ALEARGA PRIN LUME, CU SUFLETUL PLIN DE IUBIRE, SI NU UITA CA FERICIREA SE INTOARCE INTODEAUNA LA CEL CARE O DARUIESTE...VEI VEDEA CA IN VIATA, NU EXISTA NIMIC MAI BUN SI NIMIC MAI RAU DECAT SINGURATATEA...LASA-TI PASII SA GASEASCA CALEA SPRE INDEPLINIREA VISELOR...VINDECA-TE DE CE-I RAU IN SUFLET...TRAIESTE CU BUCURIE SI VISEAZA IN VIITOR CU INIMA CALDA SI PLINA DE SPERANTA''....

25 iulie 2011

Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Iviron - Portarita

DOAMNE AJUTA!
Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Iviron, cunoscuta in toata lumea sub denumirea de "Portarita", este cea mai iubita si cinstita icoana din Sfantul Munte Athos. Icoana Maicii Domnului Portarita se afla in paraclisul cel mic, din partea stanga, imediat ce se intra in curte.
Manastirea Iviron se afla in partea de nord-est a Sfantului Munte Athos, la tarmul Marii Egee, ea fiind zidita de regii georgieni pana in anul 972, cand documentele deja o pomenesc. Manastire zidita de georgieni (iviriti), Ivironul se afla astazi sub conducerea grecilor. Biserica cea mare a manastirii se afla inchinata Adormirii Maicii Domnului.
Manastirea va fi distrusa de piratii francezi, in anul 1259, iar mai apoi din nou, la porunca imparatului bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul, pentru ca vietuitorii de aici se impotrivisera unirii cu apusenii. Ultima distrugere a manastirii a avut loc in secolul al XIV-lea, cand catalanii au pangarit locul. Manastirea Iviron este a treia in ierarhia athonita, dupa manastirile Marea Lavra si Vatoped.
Icoana Maicii Domnului de la Iviron - Portarita
Domnii evlaviosi ai Tarii Romanesti au sustinut esential viata Manastirii Iviron, dintre ei, documentele facand pomenire de Neagoe Basarb, Radu Mihnea si Matei Basarab. Domnitorul Serban Cantacuzino este cel ce a ctitorit, la anul 1680, paraclisul unde se pastreaza cel mai de pret odor al manastirii, anume icoana Maicii Domnului Portarita.
Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Iviron - Portarita - "Portaitissa"
Icoana Maicii Domnulu facatoare de minuni, numita "Portarita", se afla in paraclisul de la poarta Manastirii Iviron, cum se intra in curte, pe partea stanga. Potrivit traditiei athonite, aceasta icoana a venit singura, pe mare, din Bizant - Niceea.
Icoana Maicii Domnului de la Iviron - Portarita
Se spune ca in vremea prigoanei icoanelor - iconoclasmul - traia in Niceea Asiei Mici o vaduva credincioasa, ce avea un singur fiu. Ea pastra cu mare evlavie aceasta icoana a Maicii Domnului in casa sa. La un control facut de trimisii imparatului, acestia au gasit icoana si au spus amenintator vaduvei: "Da-ne bani ca sa scapi impreuna cu icoana ta, altfel vom implini poruncile!". Atunci femeia le-a dat bani multi, sa-i dea un ragaz pana a doua zi.
Noaptea l-a luat pe fiul ei si icoana si au mers pe tarm. Femeia a scos icoana din casa si s-a dus cu ea la malul marii si i-a spus: "Maica Domnului, eu nu mai pot sa te apar. Stapana lumii, tu, ca Maica a lui Dumnezeu, ai stapanire peste toata zidirea. Tu poti sa ne izbavesti si pe noi de mania stapanitorilor si icoana ta de cufundarea in mare.", si a pus-o pe apa. Iar icoana a venit, in chip minunat - dreapta, pe apa, fara a se scufunda - pana la Sfantul Munte Athos.
Icoana Maicii Domnului de la Iviron - Portarita
Vaduva a fost mangaiata de aceasta priveliste si i-a multumit Preacuratei, iar fiului ei i-a spus: "Copilul meu, dorinta noastra cea catre Maica Domnului este deja implinita. Eu sunt gata sa mor pentru credinta mea, prin mainile tiranilor, daca va trebui, dar nu doresc si moartea ta. Te rog si te implor sa pleci in partile Greciei."
Fiul a ascultat-o si a plecat la Tesalonic, apoi in continuare a mers in Sfantul Munte Athos, in acel loc unde, dupa putini ani, a fost ridicata Manastirea Iviron. Acolo a devenit calugar si, dupa ce a trait in chip bineplacut lui Dumnezeu, s-a mutat la cele vesnice." Se vede ca ajungerea lui acolo s-a facut dupa iconomia si purtarea de grija a lui Dumnezeu, deoarece de la el au aflat si pustncii Sfantului Munte istoria icoanei pe care, impreuna cu mama sa, o aruncase in mare.
Icoana Maicii Domnului de la Iviron - Portarita
Dupa ani si ani, cand aproape de tarm fusese construita Sfanta Manastire Iviron, calugarii au vazut intr-o seara deasupra valurilor un stalp de foc ce ajungea pana la cer. In fata privelistii iesite din comun, au ramas nemiscati si cantau. Vedenia a mai continuat cateva nopti, pana ce s-au adunat si calugari de la alte manastiri acolo, pe tarm. Atunci au vazut ca acel stalp de foc izvora dintr-o icoana a Maicii Domnului, iar cand parintii vroiau sa se apropie cu barca, icoana se indeparta. S-au intors in biserica manastirii si s-au rugat cu credinta si lacrimi Maicii Domnului sa daruiasca acea icoana manastirii lor.
Icoana Maicii Domnului de la Iviron - Portarita
Era atunci in Manastirea Iviron un ieromonah cu numele Gavriil, care in lunile de vara traia ceva mai sus de manastire, in nevointa si post aspru, asemeni unui inger pamantesc. Lui i s-a aratat Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si i-a zis: "Spune egumenului si fratilor ca voiesc sa le dau icoana mea pentru a-i acoperi si ajuta, apoi intra in mare si paseste pe valuri, si atunci vor cunoaste toti buna voire a mea catre manastire."
Apoi toti monahii au iesit la tarm unde Gavriil a pasit pe apele marii ca pe uscat si s-a invrednicit sa ia in mainile sale aceasta icoana grea si de mari dimensiuni, pictata pe lemn. Pe tarm, monahii s-au inchinat icoanei cu evlavie si mare bucurie. Apoi cu cantari au dus-o in sfantul altar al bisericii manastirii.
Icoana Maicii Domnului de la Iviron - Portarita
In ziua urmatoare, insa, icoana nu a mai fost gasita in biserica! Cautand-o, au gasit-o pe zidul manastirii, deasupra portii centrale. Au adus-o in biserica, dar iarasi au gasit-o la poarta. Acest lucru neobisnuit s-a intamplat de mai multe ori, pana cand nedumerirea monahilor a fost dezlegata de Preasfanta, care i-a aparut in vis egumenului, zicandu-i: "Spune fratilor sa nu ma mai deranjeze de acum inainte, pentru ca eu nu doresc sa fiu pazita de voi, ci eu sa va pazesc pe voi, nu numai in viata de acum, ci si in cea viitoare. Si sa nadajduiasca in milostivirea Fiului meu si Stapanului tuturor toti monahii traitori cu evlavie si frica de Dumnezeu in muntele acesta virtuos. Acest dar eu l-am cerut de la El si iata, va dau voua semn: cat timp veti vedea icoana mea in aceasta manastire, harul si mila lui Dumnezeu nu vor lipsi de la voi."
Icoana Maicii Domnului de la Iviron - Portarita
Monahii s-au bucurat de toate acestea si apoi au zidit un paraclis aproape de poarta manastirii, unde au pus aceasta icoana facatoare de minuni, care se afla in acest loc pana astazi. Datorita acestei intamplari, icoana a primit numele de "Portarita".
Icoana este una de mari dimensiuni, ea avand 1,30 x 1,90 metri. Icoana este ferecata, cu exceptia fetelor, cu o imbracaminte de aur si argint, cu pietre pretioase, monezi de aur si o multime de alte podoabe daruite de imparati, regi, egumeni, duci, ofiteri si simpli credinciosi. Aceste odoare sunt dovezi ale minunilor Preacuratei. Le-au oferit Maicii Domnului aceia care au primit ceea ce au cerut de la ea.
Icoana Maicii Domnului de la Iviron - Portarita
S-a prorocit, de catre parinti, ca la sfarsitul lumii, aceasta icoana va pleca pe mare, asa cum a venit. De asemenea, se mai spune ca in momentul in care femeia va intra in Sfantul Munte, icoana va parasi manastirea, nimeni nestiind incotro o va apuca.
Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Iviron - Portarita - minunile
Una dintre bucuriile pe care le-a facut aceasta icoana celor rugatori este urmatoarea: un tanar pelerinj, neprimind paine de la bucatar, a primit de la Maica Domnului un galben, spre a-l da bucatarului. Bucatarul, dandu-si seama de unde era galbenul respectiv, s-a cait.
Legat de painea din manastire, aici s-a mai petrecut inca si o alta minune: cand manastirea nu a dat masa la hram, de frica foametei, fiindca nu aveau destule provizii, atunci milioane de furnici au inceput sa care graul din hambare. In amintirea acestei minuni, pocaindu-se inaintea lui Dumnezeu, monahii si-au luat canonul dragostei de a pune zilnic, la poarta manastirii, o lada de lemn, cu paine, la indemana tuturor pelerinilor ce ii calca pragul.
Icoana Maicii Domnului de la Iviron - Portarita
Uleiul de la candela acestei sfinte icoane este leac pentru otrava.
Icoana prezinta o rana vindecata la barbie, provenita dintr-o lovitura vrajmasa data de un pirat, in vremea venirii arabilor in Sfantul Munte. Un soldat arab a lovit cu cutitul in chipul acestei icoane, si indata a inceput a curge sange. Arabul vazand minunea, s-a infricosat si cazand la pamant s-a pocait, s-a botezat in legea crestineasca si s-a imbracat in haina monahiceasca, ramanand acolo pana la moarte. Nevrand sa primeasca nume calugaresc, a cerut ca pentru fapta sa sa fie numit Varvar - Barbarul. Dupa aceea a dus o viata sfanta, lucru pentru care a fost recunoscut ca sfant. In biserica este pictat pe zid Sfantul Varvar, cu imbracaminte de pirat.
Icoana Maicii Domnului de la Iviron - Portarita
In anul 1651, Maica Domnului Portarita o va vindeca pe fiica tarului Alexei Mihailovici al Rusiei. Fata paralizase si nu mai avea nici o sansa din partea doctorilor. In vis, fetei i-a aparut Maica Domnului Portarita, care i-a zis sa i se inchine icoanei sale. Tarul a cerut Patriarhiei Ecumenice icoana de la Iviron. Calugarii au zugravit o copie fidela a icoanei si au dat-o tarului. Icoana aceasta, copia, a fost adusa inaintea fetei paralizate care, inchinandu-i-se, s-a vindecat.
Teodor Danalache
Icoana Maicii Domnului de la Iviron - Portarita

SFANTA ICOANA ,PORTĂRIŢA , DIN MINUNILE MAICII DOMNULUI


Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Iviron, cunoscuta in toata lumea sub denumirea de "Portarita", este cea mai iubita si cinstita icoana din Sfantul Munte Athos. Icoana Maicii Domnului Portarita se afla in paraclisul cel mic, din partea stanga, imediat ce se intra in curte.

Manastirea Iviron se afla in partea de nord-est a Sfantului Munte Athos, la tarmul Marii Egee, ea fiind zidita de regii georgieni pana in anul 972, cand documentele deja o pomenesc. Manastire zidita de georgieni (iviriti), Ivironul se afla astazi sub conducerea grecilor. Biserica cea mare a manastirii se afla inchinata Adormirii Maicii Domnului.
Manastirea va fi distrusa de piratii francezi, in anul 1259, iar mai apoi din nou, la porunca imparatului bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul, pentru ca vietuitorii de aici se impotrivisera unirii cu apusenii. Ultima distrugere a manastirii a avut loc in secolul al XIV-lea, cand catalanii au pangarit locul. Manastirea Iviron este a treia in ierarhia athonita, dupa manastirile Marea Lavra si Vatoped.

Domnii evlaviosi ai Tarii Romanesti au sustinut esential viata Manastirii Iviron, dintre ei, documentele facand pomenire de Neagoe Basarb, Radu Mihnea si Matei Basarab. Domnitorul Serban Cantacuzino este cel ce a ctitorit, la anul 1680, paraclisul unde se pastreaza cel mai de pret odor al manastirii, anume icoana Maicii Domnului Portarita.

Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Iviron - Portarita - "Portaitissa"


Icoana Maicii Domnulu facatoare de minuni, numita "Portarita", se afla in paraclisul de la poarta Manastirii Iviron, cum se intra in curte, pe partea stanga. Potrivit traditiei athonite, aceasta icoana a venit singura, pe mare, din Bizant - Niceea.
Se spune ca in vremea prigoanei icoanelor - iconoclasmul - traia in Niceea Asiei Mici o vaduva credincioasa, ce avea un singur fiu. Ea pastra cu mare evlavie aceasta icoana a Maicii Domnului in casa sa. La un control facut de trimisii imparatului, acestia au gasit icoana si au spus amenintator vaduvei: "Da-ne bani ca sa scapi impreuna cu icoana ta, altfel vom implini poruncile!". Atunci femeia le-a dat bani multi, sa-i dea un ragaz pana a doua zi.
Noaptea l-a luat pe fiul ei si icoana si au mers pe tarm. Femeia a scos icoana din casa si s-a dus cu ea la malul marii si i-a spus: "Maica Domnului, eu nu mai pot sa te apar. Stapana lumii, tu, ca Maica a lui Dumnezeu, ai stapanire peste toata zidirea. Tu poti sa ne izbavesti si pe noi de mania stapanitorilor si icoana ta de cufundarea in mare.", si a pus-o pe apa. Iar icoana a venit, in chip minunat - dreapta, pe apa, fara a se scufunda - pana la Sfantul Munte Athos.

Vaduva a fost mangaiata de aceasta priveliste si i-a multumit Preacuratei, iar fiului ei i-a spus: "Copilul meu, dorinta noastra cea catre Maica Domnului este deja implinita. Eu sunt gata sa mor pentru credinta mea, prin mainile tiranilor, daca va trebui, dar nu doresc si moartea ta. Te rog si te implor sa pleci in partile Greciei."
Fiul a ascultat-o si a plecat la Tesalonic, apoi in continuare a mers in Sfantul Munte Athos, in acel loc unde, dupa putini ani, a fost ridicata Manastirea Iviron. Acolo a devenit calugar si, dupa ce a trait in chip bineplacut lui Dumnezeu, s-a mutat la cele vesnice." Se vede ca ajungerea lui acolo s-a facut dupa iconomia si purtarea de grija a lui Dumnezeu, deoarece de la el au aflat si pustncii Sfantului Munte istoria icoanei pe care, impreuna cu mama sa, o aruncase in mare.

Dupa ani si ani, cand aproape de tarm fusese construita Sfanta Manastire Iviron, calugarii au vazut intr-o seara deasupra valurilor un stalp de foc ce ajungea pana la cer. In fata privelistii iesite din comun, au ramas nemiscati si cantau. Vedenia a mai continuat cateva nopti, pana ce s-au adunat si calugari de la alte manastiri acolo, pe tarm. Atunci au vazut ca acel stalp de foc izvora dintr-o icoana a Maicii Domnului, iar cand parintii vroiau sa se apropie cu barca, icoana se indeparta. S-au intors in biserica manastirii si s-au rugat cu credinta si lacrimi Maicii Domnului sa daruiasca acea icoana manastirii lor.

Era atunci in Manastirea Iviron un ieromonah cu numele Gavriil, care in lunile de vara traia ceva mai sus de manastire, in nevointa si post aspru, asemeni unui inger pamantesc. Lui i s-a aratat Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si i-a zis: "Spune egumenului si fratilor ca voiesc sa le dau icoana mea pentru a-i acoperi si ajuta, apoi intra in mare si paseste pe valuri, si atunci vor cunoaste toti buna voire a mea catre manastire."
Apoi toti monahii au iesit la tarm unde Gavriil a pasit pe apele marii ca pe uscat si s-a invrednicit sa ia in mainile sale aceasta icoana grea si de mari dimensiuni, pictata pe lemn. Pe tarm, monahii s-au inchinat icoanei cu evlavie si mare bucurie. Apoi cu cantari au dus-o in sfantul altar al bisericii manastirii.

In ziua urmatoare, insa, icoana nu a mai fost gasita in biserica! Cautand-o, au gasit-o pe zidul manastirii, deasupra portii centrale. Au adus-o in biserica, dar iarasi au gasit-o la poarta. Acest lucru neobisnuit s-a intamplat de mai multe ori, pana cand nedumerirea monahilor a fost dezlegata de Preasfanta, care i-a aparut in vis egumenului, zicandu-i: "Spune fratilor sa nu ma mai deranjeze de acum inainte, pentru ca eu nu doresc sa fiu pazita de voi, ci eu sa va pazesc pe voi, nu numai in viata de acum, ci si in cea viitoare. Si sa nadajduiasca in milostivirea Fiului meu si Stapanului tuturor toti monahii traitori cu evlavie si frica de Dumnezeu in muntele acesta virtuos. Acest dar eu l-am cerut de la El si iata, va dau voua semn: cat timp veti vedea icoana mea in aceasta manastire, harul si mila lui Dumnezeu nu vor lipsi de la voi."

Monahii s-au bucurat de toate acestea si apoi au zidit un paraclis aproape de poarta manastirii, unde au pus aceasta icoana facatoare de minuni, care se afla in acest loc pana astazi. Datorita acestei intamplari, icoana a primit numele de "Portarita".
Icoana este una de mari dimensiuni, ea avand 1,30 x 1,90 metri. Icoana este ferecata, cu exceptia fetelor, cu o imbracaminte de aur si argint, cu pietre pretioase, monezi de aur si o multime de alte podoabe daruite de imparati, regi, egumeni, duci, ofiteri si simpli credinciosi. Aceste odoare sunt dovezi ale minunilor Preacuratei. Le-au oferit Maicii Domnului aceia care au primit ceea ce au cerut de la ea.

S-a prorocit, de catre parinti, ca la sfarsitul lumii, aceasta icoana va pleca pe mare, asa cum a venit. De asemenea, se mai spune ca in momentul in care femeia va intra in Sfantul Munte, icoana va parasi manastirea, nimeni nestiind incotro o va apuca.
Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Iviron - Portarita - minunile
Una dintre bucuriile pe care le-a facut aceasta icoana celor rugatori este urmatoarea: un tanar pelerin, neprimind paine de la bucatar, a primit de la Maica Domnului un galben, spre a-l da bucatarului. Bucatarul, dandu-si seama de unde era galbenul respectiv, s-a cait.
Legat de painea din manastire, aici s-a mai petrecut inca si o alta minune: cand manastirea nu a dat masa la hram, de frica foametei, fiindca nu aveau destule provizii, atunci milioane de furnici au inceput sa care graul din hambare. In amintirea acestei minuni, pocaindu-se inaintea lui Dumnezeu, monahii si-au luat canonul dragostei de a pune zilnic, la poarta manastirii, o lada de lemn, cu paine, la indemana tuturor pelerinilor ce ii calca pragul.

Uleiul de la candela acestei sfinte icoane este leac pentru otrava.

Icoana prezinta o rana vindecata la barbie, provenita dintr-o lovitura vrajmasa data de un pirat, in vremea venirii arabilor in Sfantul Munte. Un soldat arab a lovit cu cutitul in chipul acestei icoane, si indata a inceput a curge sange. Arabul vazand minunea, s-a infricosat si cazand la pamant s-a pocait, s-a botezat in legea crestineasca si s-a imbracat in haina monahiceasca, ramanand acolo pana la moarte. Nevrand sa primeasca nume calugaresc, a cerut ca pentru fapta sa sa fie numit Varvar - Barbarul. Dupa aceea a dus o viata sfanta, lucru pentru care a fost recunoscut ca sfant. In biserica este pictat pe zid Sfantul Varvar, cu imbracaminte de pirat.

In anul 1651, Maica Domnului Portarita o va vindeca pe fiica tarului Alexei Mihailovici al Rusiei. Fata paralizase si nu mai avea nici o sansa din partea doctorilor. In vis, fetei i-a aparut Maica Domnului Portarita, care i-a zis sa i se inchine icoanei sale. Tarul a cerut Patriarhiei Ecumenice icoana de la Iviron. Calugarii au zugravit o copie fidela a icoanei si au dat-o tarului. Icoana aceasta, copia, a fost adusa inaintea fetei paralizate care, inchinandu-i-se, s-a vindecat.


O femeie sectantă care a ars icoana Maicii Domnului a murit arsă de foc

O femeie sectantă din comuna Frătăuţi, Suceava, s-a dus la soacra ei, o femeie foarte evlavioasă, bolnavă. Nora, văzând pe perete o icoană mare, frumoasă a Maicii Domnului, la care se ruga bătrâna ziua şi noaptea cu lacrimi, i-a zis cu mânie: “Mamă, nu te mai închina la icoane, că icoanele sunt idoli!” Apoi, pornindu-se cu furie, a luat icoana de pe perete şi a aruncat-o în sobă şi, fiind foarte mult jăratec, a ars sfânta icoană. Atunci bătrâna a plâns şi cu lacrimi i-a zis din patul suferinţei: “Eu sunt bolnavă şi neputincioasă şi nu pot să-ţi fac nimic, dar o să te ardă Maica Domnului. O să vezi tu!”
Aceasta s-a întâmplat într-o sâmbătă. După o săptămână, nora sectantă făcea mâncare la o nuntă, ca bucătăreasă. Şi cum aşeza mâncarea pe foc şi cocea pâine la cuptor, deodată o pară de foc a ieşit din gura cuptorului, i-a aprins hainele şi în câteva clipe a ars toată, în flăcări, în strigăte cumplite de durere. Până au venit oamenii să o salveze, era deja moartă. Numai o parte din oase au putut aduna. De această grea pedeapsă s-au cutremurat toţi şi toate satele din jur.
Iată cum pedepseşte Dumnezeu pe cei care hulesc Biserica, preoţii, sfânta cruce şi sfintele icoane. Că acea femeie nu numai că hulea cele sfinte, ci a căutat să le şi profaneze şi să le distrugă. Aceeaşi soartă vor avea toţi cei ce hulesc credinţa ortodoxă apostolică şi toate cele sfinte.

24 iulie 2011

Puterea rugaciunii ,cateva minuni ale rugaciunii


Puterea rugaciunii Icoana pe sticla din Tara Fagarasului
Niciodata nu este prea tarziu

Implinisem 49 de ani. Intr-o vara, avand timp liber mai mult, m-am hotarat sa-mi fac cateva investigatii medicale, pe care, din multa neglijenta, pana la aceasta varsta nu le facusem. Am plecat din orasul meu la o clinica particulara, dotata cu aparaturi si materiale de investigatie de ultima ora. Acolo, in afara de litiaza biliara, despre care aveam cunostinta, am aflat cu mare stupoare ca am si un chist hidatic la ficat, de 2x3 cm. Nefiind cadru medical - desi imi dorisem in adolescenta - imi formasem un fel de pasiune in a ma informa in domeniul sanatatii, de unde apucam (reviste, internet), despre afectiunile corpului omenesc si caile de vindecare,

dar despre chistul hidatic nu cunosteam, din pacate, prea mult. Abia acum intelegeam, in sfarsit, de ce la analizele mele de sange euzinofilele aveau valori foarte mari.
Timp de doi ani, nu am avut simptome suparatoare. Apoi au inceput sa apara fenomene alergice, prurit, tuse uscata, dispnee, stari de greata, dureri tot mai puternice in umarul drept si in dreptul ficatului. La analizele de sange, leucograma arata valoarea euzinofilelor de opt ori mai mare decat normal. Aflasem ca aceasta boala nu se rezolva pe cale medicamentoasa, ci doar prin interventii chirurgicale, destul de complicate, care, din nefericire, nu au reusite maxime in toate cazurile, mortalitatea prin chisturi hidatice fiind mare.
Ma simteam din ce in ce mai rau, iar la operatie nu voiam sa recurg. Inima mea era slabita si nu aveam puterea sa o accept, nici fizic, nici psihic. In disperarea care incepuse sa puna stapanire pe mine, mi-am intors gandul catre Dumnezeu, rugandu-L sa ma ajute.
Am fost crescuta in religia ortodoxa, dar marturisesc ca in afara de rugaciunea de seara, pe care o spuneam inca de copila, cum ma invatase mama, credinta mea in Dumnezeu nu avea, din pacate, prea multe manifestari. Mi-am cumparat Acatistul Sfantului Nectarie, de care auzisem ca ajutase sa se vindece multi oameni. In fiecare seara, timp de cateva saptamani, l-am citit din scoarta in scoarta. Am inceput sa tin post miercurea si vinerea, ceea ce pana atunci, din pacate, nu facusem, iar in zilele de duminica, mergeam la slujbe, rugandu-ma continuu, si lasand si un acatist pentru sanatate. Venise ziua de Izvorul Tamaduirii. Ma hotarasem sa merg la biserica pentru a-mi lua si apa sfintita. In acea dimineata, m-am trezit cu o stare de rau generala, care, totusi, nu m-a impiedicat in hotararea pe care o luasem.
In biserica, la un moment dat, in timpul slujbei, starea de rau mi s-a accentuat intr-un mod cum nu mai simtisem pana atunci. Nu mai puteam sa stau in picioare. M-am retras din mijlocul multimii, langa un perete, si am inghitit de cateva ori din apa sfintita pe care o luasem din biserica. Rugandu-ma neincetat pentru sanatate, cu ochii in lacrimi, privirea mi s-a oprit pe o icoana pictata, aflata pe peretele de langa mine, care nu intamplator (caci nimic nu este intamplator pe pamant) era icoana Sfantului Nectarie. Pentru ca ma simteam tot mai rau, am iesit din biserica si am plecat incet catre casa. Discret, mi-am scos o oglinda din poseta si mi-am vazut fata care, de obicei, avea o culoare placuta, roza. Acum devenise alba ca varul.
In zilele care au urmat, nu am mai avut nici o manifestare de rau, absolut nici una. Disparusera cu totul. Mi-am facut analize medicale in doua clinici. Nici un medic (la intrebarea mea, chiar insistenta!) nu a observat existenta vreunui chist in ficatul meu, iar ce a fost, in final, si mai convingator pentru mine - euzinofilele din sangele meu, de la 17%, ajunsesera la 2%, cat stiam ca este normal. Incredibil, pentru unii oameni, dar absolut normal pentru mine. Mi-am dat seama ca raul "disparuse" din corpul meu numai prin minune dumnezeiasca, atunci, in biserica, prin puterea si bunatatea Celui de Sus, neimaginate si neintelese de noi, pamantenii. Azi, cand raul s-a indepartat de la mine, am convingerea absoluta ca atunci cand mi-am intors fiinta si fata spre Dumnezeu s-a petrecut o minune. Insusi Dumnezeu, prin intermedierea bunului Sfant Ierarh Nectarie, caruia ii multumesc si ii voi multumi in fiecare zi din viata mea, a adus vindecarea in corpul meu. Numai si numai printr-o minune dumnezeiasca, boala din mine disparuse, intr-un mod pe care multi oameni, din pacate, nu-l inteleg si nu-l accepta, pentru ca nu sunt in stare sa ajunga cu credinta lor la acea comunicare cu puterea divina care, intr-adevar, savarseste multe minuni pentru noi cei de pe pamant. Nu este niciodata prea tarziu sa ne intoarcem la adevarata credinta, la minunile ei.
Eu, Doamne Dumnezeule, iti multumesc! Sfinte Nectarie, bunule, intelegatorule, vindecatorule - iti multumesc!
STEFANIA - Targu-Jiu

O minune adevarata

Unul din fratii mei a inceput sa bea cand era destul de tanar. A avut o perioada cand s-a lasat, cu vreo cativa ani in urma, apoi a inceput din nou, devenind tot mai agresiv. Si cand era treaz, arata tot beat. Nu a avut un serviciu zece ani. S-a casatorit si are doi copii. Fetita a avut o cadere nervoasa, cu ceva timp in urma, iar asta-vara, si baiatul. Cand cumnata mea m-a sunat si mi-a povestit, am fost terminata. Traim departe de ei, si toate vestile le primim prin telefon. Este groaznic. Nu ca am face prea multe daca am fi langa ei, dar sa stii ca niste copii sufera de rusine si umilinta este ingrozitor.
Puterea rugaciuniiSfantul Nicolae cu arhanghelii Mihail si Gavriil
Am acasa Acatistele catorva sfinti pe care incerc sa le citesc cand este ziua lor. Nu reusesc tot timpul, ba cateodata mai si uit. Printre ele a fost si Acatistul Sfantului Nectarie, pe care nu stiu daca l-am citit sau numai l-am avut acasa. Cu vreo cateva zile inainte de a primi telefonul de la cumnata mea, am citit in minunata revista "Formula AS" despre minunile acestui sfant. Dupa convorbirea cu cumnata mea, am luat si am citit Acatistul si l-am rugat pe Sfantul Nectarie sa se roage la Sfanta Treime pentru fratele meu sa i se lase si lui o portita deschisa spre Rai (minunatul parinte Arsenie Boca scria ca betivilor le este refuzata intrarea in Rai). Gandul ca niciodata, la oricate rugaciuni, fratele meu nu o sa aiba posibilitatea sa ajunga in Rai, ma cutremura. La cateva zile de la citirea acatistului, cumnata mea a luat copiii si a plecat de la fratele meu. Nu am fost suparata, ci pot spune ca a fost mai degraba o mare usurare sufleteasca. Stiam ca mai rau nu putea fi. Din ziua in care ai lui au plecat, fratele meu, care tot timpul ameninta ca se omoara, s-a inchis in curte si nu a mai dat drumul aproape la nimeni. S-a lasat de bautura, s-a dus si s-a spovedit si s-a apucat de lucruri pe care nu le facuse niciodata in viata lui, ca spalatul hainelor, gatitul sau lucrul in gradina. Un om minunat - Dumnezeu sa-i dea sanatate - care i-a fost prieten si i-a fost aproape de cate ori a fost treaz, i-a dat de lucru. Cumnata mea s-a intors cu copiii cam dupa doua saptamani.
Au trecut numai cateva luni de atunci, nu multe, dar toti suntem linistiti, pentru ca fratele meu este si el linistit. Nu stiu cat o s-o mai tina asa, dar am incredere ca Sfantul Ierarh Nectarie nu o sa ne lase. Sunt ferm convinsa ca toti sfintii ne ajuta, daca ne rugam lor. Mie imi sunt mai aproape de suflet Maica Sfanta, Sfantul Mare Mucenic Mina si Sfantul Ierarh Nectarie. Sunt fericita ca am putut sa scriu aceasta minune adevarata, implinita prin rugaciuni.
FELICIA KOVACS - Suedia

Cum s-a vindecat tata

Pe data de 21 septembrie, anul acesta, tatal meu a facut un atac cerebral. A fost internat in spital, iar medicii ne-au spus ca ar trebui sa-i faca de urgenta o tomografie. La tomograf au vazut "ceva probleme la cap" si i-au facut si un RMN. Atunci a venit vestea ca un trasnet peste noi: metastaze cerebrale. A facut si un RMN toracic si au gasit o tumora de 2,5 cm pe unul din plamani. Ne-au spus ca daca nu rezolvam, in primul rand, cu metastazele de la cap, nu va mai trai mult. In momentul in care am aflat rezultatul, sora mea a propus sa nu mai mergem la munca a doua zi, ci sa mergem la Manastirea "Radu Voda" din Bucuresti, unde sunt moastele Sfantului Nectarie. Am fost, ne-am rugat si de atunci inainte am fost tot timpul cu gandul la Dumnezeu. Dimineata, seara, am citit Acatistul sfantului intreaga familie, inclusiv tata. Am luat Mir de la candela si l-am uns pe cap, in dreptul inimii si al plamanilor. A treia zi de cand citeam acatistul, dimineata, intr-o vineri, cand ajunsesem la versul "In chip tainic te arati tuturor", am simtit miros de Mir. Exact in aceeasi zi trebuia sa vorbesc cu un medic neurochirurg, pentru a vedea cum putem rezolva problema metastazelor, daca se poate face ceva. Am stiut din momentul in care am simtit mirosul de Mir ca vom gasi rezolvare. Si am gasit. L-am programat pe tata la o procedura neasteptata, pe care a facut-o si care a "omorat" metastazele de pe creier. Peste cateva zile (a cazut pe 14 octombrie, de Sfanta Paraschiva) s-a dus sa faca o bronhoscopie la plamani, pentru a vedea ce este acolo. Ei bine, medicii i-au spus ca nu-i pot lua nici o biopsie, pentru ca nu se vede nimic pe plamani, doar un punct mic, de unde nu au ce colecta. Ne-au cerut sa mergem din nou la clinica unde fusese gasita tumora de pe plaman. Doamna doctor s-a uitat uimita la imagini, i-a privit apoi pe parintii mei spunandu-le ca ea nu mai vede nimic si ca nu stie ce sa zica. Apoi, intr-o duminica noaptea, dupa ce ziua fusesem la Biserica Rusa din Bucuresti, l-am visat pe Sfantul Ioan Rusul. De luni incepand, am citit si acatistul lui, alaturi de cel al Sfantului Nectarie, al Sfintei Paraschiva, al Maicii Domnului, al Maicii Domnului Pantanasa, m-am rugat Sfantului Antonie cel Mare, Sfantului Nicolae. Am promis ca in cazul in care cu tata se va intampla o minune, marea minune a vindecarii, am sa le povestesc tuturor celor care vor sa asculte povestea lui. Asta si fac. Suntem siguri. Noi, toti, membrii familiei noastre, suntem siguri ca a avut loc o minune, ca Bunul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos impreuna cu Maica Lui cea buna si sfanta, Fecioara Maria, au ascultat rugile Sfintilor pe care i-am rugat sa ne fie mijlocitori, pentru tamaduirea tatalui meu. Am stiut ca vom fi ajutati si i-am incurajat pe toti cei din familie. Astazi ma voi duce la Manastire sa multumesc Sfantului Nectarie si tuturor Sfintilor din Ceruri pentru ajutorul dat, pentru minunea savarsita. Slava Tie, Dumnezeul Nostru si tuturor Sfintilor Tai. Credinta si rugaciunea ne sunt de ajutor, ne dau pace sufleteasca, ne dau incredere.
Rugati-va, oameni buni! Toate rugaciunile sunt implinite de Dumnezeu.
ALINA TANASOIU





21 iulie 2011

„Parintele Arsenie Papacioc:

DOAMNE AJUTA!
„Parintele Arsenie Papacioc: Un oftat din inimă face mai mult decât orice rugăciune”
"Suspinarea nu iti ia timp, este la indemana si angajeaza toata fiinta ta. Zici: "Of, Doamne!”. Nici ca se poate mai grozav lucru decat un oftat din adancul sufletului! Un simplu oftat face mai mult decat orice rugaciune, mai mult decat a zice repede, de zeci de ori, "Tatal nostru”.

Parinte, ce ne sfatuiti sa facem atunci cand avem in fata o carte de rugaciuni, iar gandurile ne zboara la cele lumesti?

[i]Eu sunt pentru rugaciunea din inima.
Momente de suisuri si coborasuri exista chiar si-n lumea sfintilor. si la ei pot exista momente de vid. Daca in timp ce te rogi o sa vina duhuri rele sa-ti schimbe mintea de la rugaciune, nu trebuie sa te temi. Nu exista mirean sau monah, care sa nu fie ispitit atunci cand se roaga. Cand sunt astfel de treceri, de la o traire la alta, nu trebuie sa incetam a ne ruga macar cu gandul.

Puterea rugaciunii este grozava. In timp ce unora li se intampla sa piarda din calitatea rugaciunii, altii, care se roaga cu inima smerita, simt cum le vine asa, ca o mangaiere. si ei se roaga din nou, la fel de sarguitori, se roaga numai sa le vina mangaieri, dar astfel de mangaieri pot sa vina si de la diavol. Nu va dati seama cat de bucurosi sunt diavolii sa te tina in starea aceasta de falsa linistire, ca tu sa ramai insensibil fata de adevarata mangaiere a unei rugaciuni rupte din inima, fara interes, fara oprire. imi spunea o fetita, o studenta la medicina: "Parinte, mi-am cumparat toate cartile de rugaciuni, acatistiere si pe toate le citesc, dar cu cat citesc mai mult, cu atat gandurile lumesti navalesc peste mine. si simt ca pierd firul rugaciunii”.

Rugati-va smeriti, sa-L aduceti pe Dumnezeu in inimile voastre, decat sa te inalti cu mintea si sa te ratacesti cumva pe sus, mai bine sa nu fii nimic. Eu nu sunt pentru rugaciunile din carti, sunt pentru cele simple, sincere si traite. Smeriti-va si iar smeriti-va !

Care este masura rugaciunii noastre sau altfel spus, cand trebuie sa constientizam ca cerem prea mult de la Dumnezeu si Maica Domnului?

Nimic nu este prea mult atunci cand vine dintr-o inima smerita. Masura de curatire a inimii este masura de izbucnire a simtirii catre Dumnezeu. Nu va mai fi iubire de sine, adica mandrie, cand veti vedea cat de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi, pacatosii. De Maica Domnului ce sa mai vorbim, ea este stapana Cerului si a Pamantului.

Eu unul, daca indraznesc sa mai cer zile de trait de la Dumnezeu este numai ca sa pot slavi pe Maica Domnului. Cum sa spui ca ii ceri prea mult, trebuie sa-i cerem cu totii lucruri mari, pentru ca iubirea ei nu are margini. Am tot spus-o de multe ori, Maica Domnului este foarte suparata pe toti care nu-i cer nimic. Dumnezeu se arata nu atat celor care se ostenesc, cat celor simpli si smeriti. Oricarui ostenitor in Hristos si Maica Domnului ii putem spune: "Smereste-te, ca ai pentru ce!”.

14 iulie 2011

SFÂNTUL IOAN CARPATINUL: Extrase despre mângâiere

DOAMNE AJUTA!


- De se va răscula în cugetul tău roiul gândurilor urâte şi slăbind vei fi biruit să şti că pentru o vreme te-ai despărţit de harul dumnezeiesc.

- Monahul este dator să aleagă postul cel mai frumos, să nu se lase robit de patimi şi să porte grijă pururea de cea mai deplină linişte (isihie).

- Dracii care urăsc sufletele noastre, dă unora în gând să ne aducă laude reci, apoi ne îndeamnă să le îmbrăţişăm plini de bucurie.

- Primeşte mai bine pe cel ce te batjocoreşte decât pe cel ce te laudă, de care s-a scris că nu se deosebeşte de cel ce blestemă.

- Când, sârguindu-te pentru virtutea postirii nu o poţi dobândi din pricina neputinţei şi cu inima zdrobită te întorci cu mulţumire către Purtătorul de grijă şi Judecătorul tuturor, însuşi faptul de a mulţumi milostivirii lui Dumnezeu ţi se va pune în socoteală, numai să te arăţi pururea umilit înaintea Domnului şi să nu te înalţi faţă de nici un om.

- Ştiind vrăjmaşul că rugăciunea ne stă nouă apărătoare iar lui vătămătoare, se sileşte să ne desfacă de ea, ne împinge la pofta ştiinţelor elineşti.

- Iar a cânta nu este propriu celor ce se roagă, cerând ceva celor ce se veselesc, dar veselia să o amestecăm cu frică Dumnezeiască.

- Drept aceea siliţi-vă să vă arătaţi credinţă şi cunoştinţă mai mult prin fapte.

- În stările triste ale sufletului obişnuieşte să înflorească harul lui Dumnezeu.

- Nimic nu obişnuieşte să piardă aşa mult virtutea ca luarea în ras, batjocora şi vorbirea deşartă. Dar iar, nimic nu înnoieşte sufletul învechit şi nu-l face să se apropie de Dumnezeu, cu frică de Dumnezeu, ca atenţia cea bună, cugetarea neîncetată la cuvintele lui Dumnezeu, înarmarea cu rugăciunea şi urmărirea câştigului din privegheri.

(Sursa: Filocalia)

13 iulie 2011

CALUGARUL CARUIA I S-A ARATAT MAICA DOMNULUI

DOAMNE AJUTA!
 
Era odata un calugar în Galia, în Franta de astazi. Era pe timpul când Biserica din Apus nu era catolica, ci era o singura Biserica Ortodoxa în toata lumea, ca pâna la anul 1054 nu existau catolici sau protestanti, ci erau toti ortodocsi. Acel calugar avea deosebita dragoste si mare evlavie catre Maica Domnului si în fiecare zi îi facea canoanele, acatistele si paraclisele. Si facea metanii totdeauna cu multe lacrimi la icoana Maicii Domnului, ca s-o aiba ajutatoare pe pamânt si în vremea mortii si în ziua judecatii.

Dar, auzind el ca este atâta frumusete în ceruri, zicea: "Daca un înger este atât de frumos, dar Maica Domnului, care-i împarateasa Heruvimilor? Oare nu pot eu în viata asta sa o vad pe Maica Domnului? Macar cât este cu putinta omului!" Si a început a se ruga: "Maica Domnului, daca vrei si daca crezi ca îmi este de folos, as vrea sa te vad o data în veacul de aici, ca mai mare evlavie sa simt pentru tine si mai mare credinta. Eu vad sfintele tale icoane, dar as vrea sa vad cum esti tu în ceruri. Nu sunt vrednic, ca sunt om pacatos, dar macar cât este cu putinta omului". Ca de s-ar arata slava ei cuiva, ar muri omul de atâta frumusete.

Dupa multi ani iarasi aude un glas: "Parinte, ia seama! Maica Domnului o sa ti se arate pentru evlavia ta, dar tu ai sa orbesti! Vrei sa ramâi fara vedere?" Dar el zice: "Vreau! Sa ramân orb câte zile mai am, numai sa o vad o data".

Si odata, pe când era el la rugaciune, i s-a aratat Maica Domnului. A venit întâi o mireasma a Duhului Sfânt si când a început sa apara lumina, cum rasare soarele, de mii de ori mai puternica, el ce s-a gândit? "Ca sa nu orbesc de tot, am sa închid un ochi si am sa orbesc numai de unul".

Si a aparut Maica Domnului cu Mântuitorul în brate, asa cum este pictata pe icoane. Atunci a închis un ochi. Si a cazut cu fata la pamânt de atâta lumina si frumusete, încât limba omeneasca n-o poate spune. Si Maica Domnului i-a spus: "Nu înceta a te ruga. Atât m-am aratat, cât îti este cu putinta". Si l-a binecuvântat si ca fulgerul s-a înaltat la cer. Calugarul a orbit cu ochiul cu care a privit stralucirea, dar era bucuros ca i-a ramas un ochi.

Si dupa ce a plecat Maica Domnului, avea mare bucurie si mare mângâiere de la Duhul Sfânt care a venit prin Maica Domnului si l-a umplut de dragoste duhovniceasca, dar îi parea rau ca nu s-a uitat cu amândoi ochii, ca sa vada frumusetea ei cea negraita. Apoi se duce la icoana Maicii Domnului si zice: "Multumescu-ti tie Maica Domnului, ca te-am vazut! Îmi pare rau ca mi-am crutat un ochi. Vreau sa ramân orb pâna la moarte, numai sa te mai vad o data".

Si s-a rugat ani de zile la Maica Domnului, cu lacrimi si cu post, ca sa i se mai arate o data, asa de mare bucurie îi lasase în suflet, ca nu poate sa înteleaga mintea si sa spuna limba de tarâna, câta frumusete are chipul ei.

Atunci iar a auzit un glas: "Parinte, a auzit Maica Domnului rugaciunile tale si o sa ti se mai arate o data. Dar primesti sa ramâi orb toata viata ta?" Si el, bucuros ca o s-o mai vada o data pe Maica Domnului -, pentru ca zicea, ca alta fericire si bucurie mai mare pe pamânt nu este -, a zis: "Multumesc darului Stapânei cerului si al pamântu-lui, pentru dragostea ei. Pentru aceasta sunt în stare sa-mi pierd si viata vremelnica, nu numai vederea, numai s-o mai vad o data".

Si ce s-a gândit el: "Am sa pun mâinile la ochi, sa vad macar asa printre degete lumina ei". Dar când a vazut ca vine si când a venit lumina asa de tare, el voia sa puna mâinile la ochi. Si când s-a uitat, în loc sa-l orbeasca, s-a întâmplat alta minune: i-a deschis Maica Domnului si celalalt ochi! Si aude un glas: "Iata, ti-am vindecat si ochiul celalalt, caci pentru dragostea mea ai vrut sa fii orb! De acum ramâi si ma vei vedea în veacul viitor pentru vecii vecilor!"

Si atât s-a aprins el de dragostea Maicii Domnului, ca toata viata, unde se ducea, îl auzeau calugarii cântând Maicii Domnului o cântare. Si atâta bucurie avea, ca în loc sa-l orbeasca de tot, i-a deschis si celalalt ochi care i-l orbise. Si toata viata lui lauda pe Maica Domnului, si nu avea alt cuvânt, decât "Maica Domnului", oriunde.

Si s-a dus bietul calugar în ceruri, sa se sature de bucuria si lumina, de veselia cea negraita si de privirea Preacuratei Nascatoare, nu o clipa, nu un minut, ci de-a pururea. S-a dus sa aiba privirea cea duhovniceasca îndreptata spre Preacurata si spre Mântuitorul si spre Sfânta Treime cu toti sfintii, în lumina cea neapropiata si sa se bucure si sa se veseleasca.

Noi sa nu dorim numaidecât o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanta a unui suflet asa de mare. Dar noi sa ne vedem de pacatele noastre si sa nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, ca nu suntem vrednici.

Sa ne vedem si sa ne plângem pacatele! Sa ne pocaim pâna la ultima suflare; sa ne marturisim cu-rat, sa fim împacati cu toti, sa tinem sfintele posturi, sa ducem viata curata, sa avem dragoste catre aproapele si atunci si noi pacatosii vom nadajdui la mila Mântuitorului si a Preacuratei Fecioare Maria, ca sa o vedem si noi în veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci în vecii vecilor.

Pentru rugaciunile Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi pacatosii. Amin.

12 iulie 2011

Pași de pelerin: Schitul Horăicioara

DOAMNE AJUTA!


Schitul Horăicioara se află la o distanţă de aproape un kilometru de Mănăstirea Horaiţa, la 900 de metri altitudine. De pe şoseaua care leagă Piatra Neamţ de Târgu Neamţ, din comuna Crăcăoani, pe un drum lateral, la 5 km spre vest, se ajunge la Mănăstirea Horaiţa. De aici, urcând 1 km prin pădure, se ajunge la Schitul Horăicioara.

După vizita sa de prin 1881 la Schitul Horaiţei de pe munte, Calistrat Hogaş rememora acest moment în „Amintiri dintr-o călătorie“, numind micuţa aşezare monastică de aici „un adevărat cuib de vulturi aninat în crăpătura unei stânci aeriene“. Schitul Horăicioara (Horaiţa Mică sau Horaiţa Veche), cu hramurile „Buna Vestire“ şi „Izvorul Tămăduirii“, se află sub jurisdicţia Mănăstirii Horaiţa. Este situat la aproape 1 km pe versantul muntos dinspre nord-vestul Mănăstirii Horaiţa, la o altitudine de 900 de metri.

Potrivit tradiţiei orale consemnată în tinda bisericii, acest schit a luat fiinţă în anul 1466, când Sfântul Voievod Ştefan cel Mare dădea poruncă stareţului de la Horaiţa, arhimandritul Chiriac, să construiască pentru călugării săi un schit, mai sus, în munte, întrucât la mănăstire voievodul adusese 200 de vânători din jurul curţii de la Vaslui. Aceştia au stat în mănăstire până în 1518, când, în lipsă de hrană, s-au retras în comuna Girov, întemeind aici satul Gura Văii. În anul 1480, arhim. Chiriac, împreună cu ucenicii lui, ridica din lemn prima biserică a acestui aşezământ monahal, cu hramul „Buna Vestire“. În anul următor, călugării de la schit au coborât din nou la mănăstire pentru a relua firul vieţii monastice, sus rămânând doar cei mai legaţi de viaţa în singurătate. Pentru că, după cum se ştie, atunci când izolarea căpăta forma unei aspiraţii spre singurătatea deplină, călugării sihăstreau în locuri îndepărtate, în chilii retrase „amenajate“ în hăţişurile pădurilor, numele unora dintre aceştia stăruie şi astăzi în toponimia locală.

Irinarh Rosseti, ctitorul Horaiţei, plecat de la Horăicioara

Cu timpul, la schit au început să vină din ce în ce mai mulţi doritori de viaţă retrasă, astfel încât atunci când obştea de sus a Horăicioarei copleşea spaţiile restrânse de locuit, călugării emigrau la mănăstirea din vale.

De aici a pornit şi Irinarh Rosseti constituind temeinic în vale, acum aproape 185 de ani, comunitatea monastică a Horaiţei, în locul în care se afla un paraclis construit pe temeliile unei alte biserici.

Prin anii 1834-1848, boierul Solomon renovase schitul cu chiliile sale, dar în aprilie 1868, demolând vechiul lăcaş, Hermoghen Buhuş, stareţul Mănăstirii Horaiţa, l-a rezidit din piatră.

Noul lăcaş al schitului a fost târnosit la 20 octombrie 1868 de locţiitorul episcopului de Roman, arhiereul Isaia, primind hramul „Izvorul Tămăduirii“, care este şi astăzi. De atunci şi până astăzi, biserica şi chiliile schitului au fost supuse mai multor lucrări de restaurare şi renovare, prin grija egumenilor care s-au succedat la conducerea schitului.

Potrivit pisaniei, biserica a mai fost renovată de ieromonahul Epifanie Acatrinei, stareţ al Mănăstirii Horaiţa, şi sfinţită la 29 aprilie 1938. Un martor al vechimii istorice a schitului, atestând cele de mai sus, este şi piatra din incintă, aşezată în partea de nord-vest a bisericii actuale. Inscripţia de pe această piatră atestă vechimea bisericii şi acoperă locul Sfintei Mese a bisericii vechi ridicată de ucenicii sihastrului Chiriac la începuturile schitului.

Biserica adăposteşte şi o icoană a Maicii Domnului, mai mică decât icoana de la mănăstire, cunoscută ca fiind făcătoare de minuni. Catapeteasma bisericii, în stil gotic şi de dimensiuni reduse, a fost confecţionată - probabil - cu puţin timp înainte de anul sfinţirii bisericii (1868).

„Continuă tradiţia vrednicilor înaintaşi“

Între anii 1998-2002, ieromonahul Caliopie Pomohaci a organizat ample lucrări de construcţie, consolidare şi înălţare cu 20 centimetri a zidurilor sfântului lăcaş, înlocuirea lemnăriei acoperişului cu lemn de stejar şi învelirea cu tablă de aramă, precum şi tencuieli interioare şi exterioare.

Din anul 2003, sub îndrumarea ieromonahului Antim Gemănar, egumen al Schitului Horăicioara, biserica a fost pictată în tehnica frescă de pictorul Ciprian Istrati. De asemenea, lăcaşul de cult a fost împodobit atât cu obiecte şi odoare de cult, cât şi cu strane din stejar, vitralii şi un frumos mozaic reprezentând „Izvorul Tămăduirii“.

„Retras în inima munţilor, departe de «zgomotul» lumii, Schitul Horăicioara continuă şi astăzi tradiţia vrednicilor înaintaşi de a împleti în mod armonios rugăciunea şi munca, ascultarea şi isihasmul. În acest loc binecuvântat de Dumnezeu, pelerinul dornic de linişte se poate bucura şi de un cuvânt folositor pentru viaţa duhovnicească“, citim pe site-ul mănăstirii, horaita.mmb.ro.

Izvorul care vindecă

De la biserica Schitului Horăicioara, spre miazăzi, la circa 50 de metri în aval, se află un izvor tămăduitor al Maicii Domnului care izvorăşte de sub muntele Feriga. Datorită minunilor pe care le-a făcut apa acestui izvor, a devenit cunoscut ca „izvor al tămăduirii“, iar schitul a primit acest hram. La circa 200 m spre nord se află izvorul Horăiciorul, care trece pe la nord de Mănăstirea Horaiţa. Hramul bisericii de la schit prilejuieşte anual un amplu pelerinaj, în prima vineri de după Paşti, când Ortodoxia prăznuieşte Izvorul Tămăduirii.

Tradiţia consemnează că acest izvor tămăduitor al Maicii Domnului a apărut în chip minunat. În urmă cu mai bine de un secol, în timpul stăreţiei arhimandritului Ermoghen (1837- 1877), călugării care vieţuiau la schit, majoritatea bătrâni, erau nevoiţi să coboare la 500 de metri de schit, pentru a lua apă de la o fântână care există şi astăzi. Ei nu aveau altă sursă de apă în apropiere. Astfel, au hotărât să postească şi să se roage Maicii Domnului pentru a descoperi o sursă de apă mai aproape. În urma rugăciunilor intense s-a petrecut o minune, Maica Domnului făcând să izvorască apă dintr-o stâncă aflată cam la 50 m depărtare de biserica schitului. Acest izvor, singura sursă de apă din împrejurimi, a fost binecuvântat cu darul tămăduirii bolilor sufleteşti şi trupeşti ale celor care merg acolo cu credinţă. Puterea sa tămăduitoare s-a dovedit prin numeroasele vindecări miraculoase, unele dintre ele consemnate, care s-au petrecut de-a lungul timpului.

MANASTIREA HORAITA (de calugari)







Este situata pe soseaua Piatra Neamt-Tg. Neamt, la 30 km sud-est de Piatra Neamt si la 40 km vest de Tg. Neamt. Autobuzele de Piatra Neamt vin de mai multe ori pe zi pana in satul Poiana, de unde, dupa 3 km nord-vest, se ajunge in manastire. Din manastirea Almas se poate ajunga la Horaita, aflata la nord-est, pe drum forestier prin padure, distanta de 11 km. La vest 13 km este manastirea Varatec. Asezamantul este construit pe un mic platou inclinat la confluenta a doua paraie de munte, intr-o depresiune subcarpatica, in mijlocul padurii. Frumusetile naturale de aici au facut sa fie scrise pagini unice de catre scriitori romani sau straini, ca Hogas, Mrs. Walter sau Nicolae Iorga.
Izvoarele istorice disparute si marturii orale ne spun ca la Horaita a existat inca din secolul al XV-lea o biserica din lemn. Documentul din 11 iulie 1428 emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun consfintea existenta bisericii din Horaita sub jurisdictia manastirii Bistrita. Calugarii acestei biserici, devenite intre timp comunitate monastica, au fost transferati din ratiuni militare de Stefan cel Mare, prin 1466, mai sus, la Horoicioara, pe cand era staret legendarul Chiriac. Ostasii retragandu-se la Girov, calugarii au revenit la Horaita in 1518. Alta biserica din lemn a fost construita pe la 1725, pentru ca, in anii 1822-1824, vestitul calugar Irinarh Rosetti (1790-1859) sa construiasca o noua biserica de lemn si sa reuseasca injghebarea unei obsti de 72 de calugari. El avea o mare experienta de calugar la manastirea Neamt sau la manastirile Athosului, continuata cu sihastrii in pustietatile impadurite ale schitului. La indemnul aceleasi chemari launtrice care 1-a stapanit toata viata, Irinarh Rosetti se va retrage la Ierusalim, apoi vreme indelungata in pustietatile muntelui Tabor din Palestina, unde va ridica din ruine vechea biserica a Schimbarii la Fata, unde a si fost ingropat. Biserica actuala a fost construita de Arhimandritul Er-moghen Buhus intre anii 1848-1867 pe locul celei din lemn din 1824. A fost sfintita la 20 octombrie 1867, primind hramul Botezul Domnului. Arhimandriul Ermoghen Buhus, ctitor si al bisericii schitului Horoicioara, construita in 1868, a fost primul ucenic al lui Irinarh Rosetti.

Biserica este o constructie masiva din piatra si bolti de caramida, pe fundatie de piatra, cu zidurile foarte groase, de peste 1,50 m. Are plan rectangular basili-cal, cu o singura nava. Altarul are in partea rasariteana cate o absida semicirculara in interior si exterior. Este luminat de o fereastra mare la est si doua mai mici la proscomidie. Dintre cele opt turle ale bisericii, trei se afla pe altar. Catapeteasma, lucrata inainte de sfintirea bisericii, contine icoanele conforme erminiei ortodoxe. Dispunerea lor insa se abate de la tipicul comun. Deasupra icoanelor imparatesti se afla 13 icoane praznicare, dispuse in doua registre, inconjurate de cercuri impodobite cu bogate ornamente florale din lemn aurit si policromat. Registrul Sfintilor Apostoli este plasat pe un bandou semicircular paralel cu arcul triumfal al altarului. Cele 14 medalioane ale profetilor sunt intercalate in doua fastuoase vrejuri de vita-de-vie din lemn sculptat aurit, ce se ridica de jos cu ascensorul pana peste amvonul practicat deasupra catape-tesmei. Fixarea amvonului deasupra catapetesmei pe acelasi zid care separa altarul de restul interiorului este ceva original, care nu exista la alte biserici. Naosul si pronaosul fac corp comun, unificand spatiul liturgic. Naosul este luminat de o fereastra la sud si alta la nord. Pe naos se afla doua turle mari, dintre care una deschisa. Pronaosul este luminat de doua ferestre la sud si alte doua la nord. Deasupra pronaosului, la limita cu pridvorul, sunt trei turle - una deschisa. Pridvorul, inchis, este luminat de cate o fereastra in stanga si dreapta usii. Pe pridvor, in partea din fata, se afla trei turnulete. Toate ferestrele sunt din lemn, duble, mari, terminate in arc cu vergele metalice intre ele. Intrarea in pridvor se face pe o usa masiva din stejar cu doua canaturi, nesculptata, cu geamuri in partea superioara, iar intrarea in pronaos se face printr-o usa masiva de stejar intarita metalic. O parte din mobilierul interior a fost inlocuit in 1993 cu altul, din brad, sculptat de mesterul Gheorghe Ursu din Cracaul Negru. Candelabrele au fost montate la inceputul secolului de staretul Pimen Gheorghiu. Atrage atentia in mod deosebit icoana Maicii Domnului, facatoare de minuni, asezata in fata altarului pe partea stanga. Este realizata in prima jumatate a secolului al XVIII-lea, pentru vechea biserica de lemn din 1824 a Horaitei, si are o mare valoare artistica. Pardoseala din biserica si din pridvor este din parchet, iar acoperisul din tabla in forma de solzi.

Vechea pictura a bisericii se limita la cateva ornamente florale si la chipurile Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, din pridvor, realizata de un pictor modest din imprejurimi. Actuala pictura a fost executata intre anii 1987 si 1993 de pictorul Mihai Chiuaru, din Bacau, secondat de cativa ucenici, printre care si monahul Ilarion Maftei, vietuitor al manastirii.

Fatadele exterioare sunt varuite in alb, simple, cu ornamentatii aplicate sub cornise. In cele patru colturi edificiul este flancat de patru stalpi de zid cu dublu rol: estetic, dar si de sustinere si intarire. In ansamblu, planul si configuratia exterioara a bisericii rememoreaza arhitectonic un edificiu eclesiastic construit intr-o perioada de dominatie a gustului pentru stilul neoclasic cu influente rusesti, vizibile in numarul si configuratia celor opt turle. Clopotnita, cu gang nepictat, se afla la 25 m sud-est de biserica. Aleea de la poarta la clopotnita, lunga de 250 m, este pavata. In fata clopotnitei este un spatiu pentru parcarea masinilor. Turnul clopotnitei a fost construit in 1853-1854. In afara de camera clopotelor, adaposteste micul paraclis cu hramul Pogorarea Sfantului Duh. Aici a fost montata catapeteasma bisericii din secolul al XVIII-lea, care a existat mai inainte in paraclisul Sfantul Nicolae si care este o piesa de mare interes artistic. Paraclisul Sfantul Ierarh Nicolae face corp comun cu chiliile de pe latura nordica a incintei. Este compus dintr-o singura sala rectangulara, cu o singura absida pentagonala. A fost construit in 1852 din lemn, de acelasi ctitor Ermoghen Buhus, probabil pe locul altui paraclis mai vechi, ridicat in 1723. In 1962 i s-a pus o noua catapeteasma, pictata de pictorul Savin Hantar in 1981-1983, prin grija staretului Zenovie Ghidescu. Cladirile din incinta au fost construite in perioada interbelica. Este mai veche cu un secol partea de nord-vest a cladirii prescurariei (vechea staretie), care a fost completata dupa 1960 cu alte constructii. A facut corp comun cu paraclisul Sfantul Nicolae. Sub aceasta cladire se afla beciul construit in 1852 de staretul Ermoghen Buhus. In vestul incintei se afla cladirea staretiei, construita de staretul Teodorit Irimia in anii 1960-1962. Aceasta prezinta interes arhitectonic, arhitectul constructor, A. Nacu, realizand intr-o sinteza fericita fuziunea elementelor arhitecturii traditionale monastice romanesti cu cele ale arhitecturii populare din lemn a zonelor subcarpatice (cerdac la etaj sustinut de stalpi de lemn, la parter coloane mari din zid, cu deschideri in arc).

1. Icoana Preasfintei de la Mânăstirea Horaiţa

Rândurile de mai jos s-au născut îndeosebi din două pricini, anume gândul la porunca dată oarecând de Mântuitorul unui om din care scosese “o legiune” de demoni: ,,Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus;” (Lc. 8, 39) şi transpunerea în cuvânt a unei mici fărâme din recunoştinţa şi dragostea mea faţă de cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Domnului nostru.

Încă de când eram mic copil şi mergeam cu bunica la Sfânta Liturghie, duminica, s-a născut o dragoste faţă de chipul preafrumos şi preasfânt al celei pe care o vedeam că mă priveşte cu atât de multă afecţiune şi iubire din icoana cea mare a iconostasului. Indiferent dacă mă simţeam cu musca pe căciulă – amintindu-mi că făcusem în săptămâna ce trecuse vreo boroboaţă şi stăteam acum sub ameninţarea bine meritatei răsplate de muştruluire din partea lui Doamne-Doamne pentru că supărându-mi părinţii îl supărasem şi pe El – sau nu, de fiecare dată când îmi îndreptam privirea către icoana Ei, vedeam aceeaşi căldură şi bunăvoinţă, ba uneori chiar mi se părea că îmi zâmbeşte şi mă adie cu calda ei privire şi gingăşie.
Îmi devenise tare dragă şi treptat am început să o iubesc tot mai mult astfel încât mi se părea ceva normal şi firesc să-I spun toate gândurile şi zbuciumurile fiinţei mele, încredinţându-mă vegherii şi apărării ei. Mai târziu am aflat că nu toţi cei din jurul meu simt şi se raportează la fel ca şi mine la ea, ba chiar că sunt unii oameni, ce îşi spun creştini, care o blasfemiază, ori în cel mai bun caz o privesc ,,ca şi pe orice altă femeie.” Sigur că primele întâlniri şi discuţii cu astfel de “creştini” au purtat germenele unei mici sminteli, care însă se va arăta a fi spre zidire, deoarece astfel am început să întreb, apoi să citesc şi în fine să studiez temeinic în cadrul facultăţii cine este această femeie? De ce Biserica de două mii de ani o cinsteşte şi o consideră Mijlocitoare tare către Dumnezeu-Sfânta Treime, definindu-o a fi Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară? Şi totodată cum se poate recunoaşte credinţa aceasta dreptslăvitoare a Bisericii transpusă prin intermediul muzicii în imnografie şi al imaginii în iconografie. După ce am înţeles aceste adevăruri propovăduite de Biserică şi cu uşurinţă de recunoscut şi experiat dacă învăţăm să trăim în conştiinţa şi cugetul Bisericii făcând ascultare de vocea şi povaţa ei bimilenară, şi nu rătăcind după propria noastră voie individuală efemeră, credinţa şi dragostea mea faţă de ea s-a întărit şi a sporit.

Puterea şi purtarea ei de grijă faţă de noi cei ce o cinstim şi îi cerem ajutorul, mijlocirea şi rugăciunea pentru a-l îmbuna pe Fiul ei, Dreptul Judecător, am văzut-o de nenumărate ori atât din cărţile ce s-au scris despre Ea, dar mai ales din relatările semenilor şi propria-mi viaţă, când trecând prin momente dificile, încercări şi suferinţe m-am bucurat de sprijinul şi ocrotirea ei de mamă, ajutându-mă să ies la liman.

Cu puţină vreme în urmă însă aveam să fac cunoştinţă cu un astfel de caz minunat, cu o minune săvârşită de Maica Domnului, asupra unei femei ce nu aparţine Bisericii şi nici tradiţiei creştine ce o cinsteşte pe Fecioara Maria, astfel că m-am minunat şi întărit totodată în credinţa că “mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpânului” căci toate le poate câte le voieşte, deoarece mult ne iubeşte.

Iată povestea: La începutul lunii mai, am participat la pelerinajul organizat de colegii masteranzi de la secţia Artă Sacră din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, sub îndrumarea pr. prof. dr. Ioan-Vasile Leb şi a domnului lect. dr. Marcel Munteanu, la frumoasele lavre ale Moldovei şi Bucovinei. În a treia zi a pelerinajului nostru, după orele amiezii, am poposit şi la Mănăstirea Horaiţa din comuna Crăcăuani, judeţul Neamţ. Situată la capătul unei văi înconjurate de codrii seculari, Horaiţa, pare a fi ascunsă de ochii lumii de o armură preafrumoasă de verdeaţă, fiind o mică oază de spiritualitate şi duhovnicie, zidită parcă anume în acest mediu străveziu al creaţiei. Când am intrat pe poarta mănăstirii singurele amănunte pe care le cunoşteam legate de istoricul acesteia era faptul că regele Carol al II-lea fusese exilat pentru 75 de zile de către Casa regală la această lavră moldavă, după căsătoria secretă cu Zizi Lambrino de la Odessa din 31 august 1918. De la ghidul mănăstirii aveam apoi să aflu că Horaiţa a fost înfiinţată de ieromonahul Irinarh Roseti, venit de la mănăstirea Neamţ, între anii 1822-1824, el fiind de altfel şi primul stareţ al acesteia. Sub conducerea succesorului său, arhimandritul Ermoghen, a fost construită biserica actuală fiind sfinţită pe data de 20 octombrie 1867 de către mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu. Arhitectura se evidenţiază printr-o frumoasă îmbinare a stilurilor bizantin, moldovenesc şi rusesc, cele opt turle ce împodobesc acoperişul acesteia conferindu-i un aspect de maiestuozitate, pe care nu-l mai întâlnim la alte biserici mănăstireşti din spaţiul nemţean. Interiorul bisericii impresionează de asemenea atât prin veşmântul iconografic realizat pe un fond de cărămiziu deschis – ce-i conferă întregului spaţiu de cult o luminozitate ce nu afectează însă tainicul propriu edificiului de cult bizantin – cât şi prin unicitatea catapetesmei. Realizat probabil la Viena cu elemente ale barocului târziu, iconostasul Horaiţei se singularizează prin dispunerea amvonului în cadrul propriu-zis al catapetesmei, anume deasupra uşilor împărăteşti şi integrarea părţii superioare a tâmplei în bolta de zid dintre naos şi altar.

Odorul cel mai de preţ al mănăstirii este, conform părintelui Grigorie ghidul mănăstirii, icoana Maicii Domnului “Izbăvitoarea de secetă.” Pictată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, icoana provine din biserica de lemn a Horaiţei, ctitorită de stareţul Irinarh în 1824, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea fiind îmbrăcată într-o frumoasă ferecătură de argint. Atributul pe care astăzi îl poartă de “Izbăvitoare de secetă” provine de la numeroasele minuni săvârşite de Maica Domnului prin această icoană în perioadele de secetă, când scoasă fiind în procesiune prin zonele învecinate afectate de lipsa acută a apei, ploile nu au întârziat să vină, ascultând glasul ,,împărătesei cerului şi al pământului.” Dar iată că Maica Domnului “Izbăvitoarea de secetă” de la Horaiţa nu s-a mărginit doar la a potoli setea pământului, ci şi-a revărsat mila sa şi faţă de trupul bolnav – uscat de o cruntă paralizie – şi sufletul însetat de apa cea vie al unei femei din Olanda ce se zvârcolea în patul durerii şi aşternutul chinuirii de aproape 20 de ani.

Pander Tineke, o educatoare olandeză găsindu-şi alesul inimii s-a căsătorit şi nu după mult timp a rămas însărcinată, fapt ce i-a adus o mare bucurie. La scurt timp după naşterea unei fetiţe frumoase, bucuria ei se va transforma însă în durere şi suferinţă, tânăra mamă paralizând complet, astfel încât până şi vorbirea i-a fost afectată, nemaiputând să se exprime clar şi nici să se hrănească normal. Crucea i se va îngreuia în momentul în care soţul o va părăsi, tânăra mamă Pander şi fetiţa ei rămânând în grija unei rude. Această milostivă femeie o va îngriji pe ea şi pe fetiţă timp de 18 ani, în urma majoratului fetei, aceasta preluând întreaga grijă asupra mamei sale. După atâţia ani de suferinţă doamna Tineke a avut într-o noapte următorul vis: se făcea că era într-o biserică în care a remarcat traversa lungă, ce se întindea de la intrare până la sfintele uşi de la catapeteasmă, deasupra căreia se afla o cruce mare. Păşind pe această traversă, admira sfinţii pictaţi pe zidurile bisericii. Când a ajuns în naos a văzut – în stânga – icoana Maicii Domnului, care i-a vorbit zicându-i: ,,Nu mai plânge, căci te vei face sănătoasă.”

După ce a auzit acest glas, visul s-a întrerupt şi trezindu-se a început să se gândească la vedenia ce o avusese şi la ce ar putea însemna aceasta. Dimineaţa, după ce s-a trezit, a constatat cu uimire că acele cuvinte auzite în vis au început să se împlinească, simţind cum uşor poate să-şi mişte picioarele, apoi degetele de la mâini, maxilarul descleştându-se, iar limba i se dezleagă, reuşind să i se adreseze fiicei foarte clar prin cuvintele: ,,dă-mi apă să beau!” Fata a rămas înmărmurită, auzindu-şi mama vorbind clar după 18 ani.

După tămăduirea minunată petrecută în vara anului 2002, Pander Tineke în vârstă de 45 de ani, s-a gândit mereu la frumoasa icoană şi la glasul izvorât din ea, întrebându-se unde s-ar putea afla şi cum ar putea ajunge la ea. Prin intermediul internetului a reuşit să găsească la începutul anului 2005 site-ul lui Elisabeth Brouwer, ,,Cine vrea să cunoască Ortodoxia”, şi astfel a decis să participe la unul din pelerinajele organizate anual de doamna Brouwer la mănăstirile din Romania. Astfel, în luna septembrie a aceluiaşi an, a venit împreună cu un grup de pelerini olandezi în Romania. Avându-l drept ghid pe Lucian Petcu din Bucureşti, grupul olandez a străbătut plaiurile moldave, vizitând cele mai cunoscute mănăstiri nemţene: Sihăstria, Secu, Sihla, Neamţ, Văratec, Agapia, Almaş ş.a., Pander Tineke sperând că va găsi acel frumos chip iconic ce o vindeca-se cu trei ani în urmă. Ajungând în cele din urmă şi la Horaiţa, şi intrând în biserica mănăstirii, nespusă cred că i-a fost bucuria când a recunoscut cele văzute în vis: traversa lungă, sfinţii de pe zidurile bisericii, catapeteasma cu sfânta cruce, şi icoana Maicii Domnului care îi vorbise şi îi redase sănătatea. În momentul în care a văzut-o, au podidit-o lacrimile şi căzând în mijlocul bisericii în genunchi s-a apropiat astfel de icoana binefăcătoare, vărsând lacrimi la picioarele acesteia în continuu mai mult de o oră. Grupul compatrioţilor ei văzând cele ce se petrec au început a se nelinişti, deoarece nimeni nu putea înţelege comportamentul lui Pander.

Cu toate acestea nimeni nu a îndrăznit să se apropie de ea. După ce s-a oprit din plâns, Pander Tineke a povestit cu emoţie tuturor cele ce se întâmplaseră cu ea, cum după naşterea fiicei sale, a paralizat, zâcând în această stare timp de 18 ani, până ce într-o noapte a avut un vis în care femeia cu pruncul din icoana aceasta îi apăruse în vis înştiinţându-o că se va tămădui. Acum după trei ani în sfârşit a reuşit să o afle şi să-i mulţumească. Grupul a zăbovit la mănăstire până spre seară, luând cu bucurie parte la programul liturgic al Horaiţei, unii dintre ei însemnându-se cu semnul crucii şi plângând, deşi nu înţelegeau ceea ce se citeşte şi se cântă de către monahi.

Stând în faţa acestei icoane a Maicii Domnului de la Horaiţa, mi-am adus aminte că oarecând nu reuşisem să înţeleg gândul părintelui Arsenie Papacioc, care într-un cuvânt de-al său spunea că ,,Maica Domnului se întristează când noi oamenii nu-i cerem ajutorul”, încredinţându-mă acum încă o dată de puterea şi dragostea Fecioarei Maria – a celei ce s-a arătat sălaş vrednic şi sfânt al Logosului dumnezeiesc atunci când El a binevoit a veni în lume – faţă de neamul omenesc, din care ea nu a încetat şi nu va înceta să facă vreodată parte. Din această cauză cred că noi suntem datori să-i aducem cinstire, povestind tuturor lucrurile minunate pe care le-a săvârşit din nespusa ei iubire de oameni, arătându-ne astfel recunoştinţa şi aducându-i lauda ce i se cuvine.

De aceea să zicem toţi cu credinţă şi cu dragoste către dânsa: „Stăpână primeşte cuvântul robului tău cel păcătos, care te doreşte cu înflăcărare şi te cinsteşte şi în tine singură îşi are nădejdea, Ceea ce eşti apărătoarea vieţii mele şi către Fiul tău împăciuitoare şi arvuna mântuirii mele.”

11 iulie 2011

MINUNILE DIN VALEA NEAGRA


In Tara Vrancei, minunilor nu le plac soselele cu asfalt. Cine vrea sa ajunga la ele trebuie sa paraseasca drumurile batute, pline de vanzoleala si larma, sa aleaga potecile modeste si prafuite, care se pierd pe dealuri si in paduri. Odata cu asfaltul, ramane in urma si uratul. Satele sunt tot mai curate, casele tot mai simple si mai frumoase, indeletnicirile omenesti - tot mai vechi. Chiar si timpul pare sa se intoarca in urma, la matca lui. De unde vii este lumea, unde te duci - gradina lui Dumnezeu.
La Valea Neagra, un catun unde drumul se termina, e suficient sa treci pe sub turla albastra, inaltata peste o poarta de manastire, si ai ajuns in Rai. Cat vezi cu ochii, doar iarba stralucitoare, rauri de soare si Sfanta Vineri asteptandu-te cu cheile minunii la brau. Mica de statura, plapanda si zambitoare, paseste marunt, leganandu-si fustele monahale peste poteci. Are 75 de ani, in viata de toate zilele o cheama Simfora Marcu si pare o papadie cernita, in explozia de muscate care aprind ferestrele chiliilor zugravite in alb.
Un dangat de clopot starneste roiuri de pasari din arborii seculari. Inaltate peste turla bisericii, aripile lor aduna un nor de umbra. Dar lumina care arde in sfantul lacas este vesnica. Ea izvodeste din ochii nespus de frumosi si curati ai Maicii Domnului Prodromita, una din cele mai sfante si mai puternice icoane de pe pamant.  
Calugarii ratacitori 
Nu e greu de spus cum s-au asezat monahii in Tara Vrancei. Pentru ca la inceput, prin sec XIV, aici nu era nici urma de manastire sau de schit. Locurile erau prea salbatice, iar codrii prea desi si neospitalieri, pentru ca cineva sa se incumete a vietui aici. Cel care a dus vestea locurilor a fost Vasile, un schivnic luminat, care avea sa fie invatator pentru Paisie, sfantul din calendarul nostru ortodox. Vasile a fost cel care a ctitorit schitul de la Poiana Marului. De aici, ani de zile, au plecat calugari in toate partile Moldovei, pentru a purta cuvintul Domnului printre mireni. De acest schit auzisera si niste calugari din stepele rusesti, prigoniti de tari si de boierii lor. Cum oamenii n-au vrut sa se inchine dintii domnului lumesc ci tot celui ceresc, manastirea le-a fost spulberata de ostile imperiale, iar ei au plecat in bejenie. Nu au luat cu ei decat o icoana miraculoasa, pictata pe lemn de mesteacan, cu imaginea Maicutei Sfinte, botezata Podromita.
Pe jos au plecat calugarii, cu picioarele goale, rostind neincetat rugaciunea inimii, . Unii i-au ajutat, altii i-au prigonit, dar icoana din desaga le-a tinut mereu aprinsa speranta si credinta.    
Berbecul cu lana de aur 
Nimic nu e imposibil pentru Dumnezeu, atunci cand se face cunoscut oamenilor prin minunile sale. Asa s-au petrecut lucrurile si aici, la Valea Neagra. Calugarii nu se decideau asupra unui loc pentru ridicarea chiliilor. “Din atitea locuri binecuvintate de Dumnezeu”, ei, in modestia lor, nu se decideau a se opri. Nu credeau ca drumul lor a luat sfarsit si ca se pot odihni in acele locuri, unde Domnul le hotarise loc de popas vesnic”, ne povesteste una dintre maicute. Si tot de la ea aflam cum s-a petrecut prima minune. Plecasera in zori, insotiti de un cioban de prin partea locului. Au mers pina la asfintit si cand au hotarit loc de popas. Atunci si-au dat seama ca sunt in acelasi loc de unde plecasera. Au crezut ca ciobanul i-a plimbat prin munti special ca sa se intoarca si sa faca acolo biserica si chilii, pentru ca locuitorii nu aveau asa ceva.
Dimineata au plecat singuri si aveau grija sa-si aleaga mereu cate un punct de reper in fata lor, pentru ca sa nu se invarta in cerc. I-a prins noaptea pe drum si au inoptat acolo. A doua zi, cand s-au trezit, au vazut ca erau in primul loc de popas. Mare a fost uimirea calugarilor. S-au aruncat cu fetele la pamant si s-au rugat Tatalui Ceresc. “Ei au crezut ca e mana diavoleasca si ca Satan le-a incetosat mintile pentru ca ei sa nu mai ajunga la loc de ridicare pentru schit. S-au rugat o zi intreaga si o noapte, iar a doua zi, cu inimile intarite, au pornit la drum. Spre amurgire, s-a pornit din senin un vant napraznic care smulgea brazii din radacina. Nu aveau unde sa se adaposteasca, iar de mers nici nu mai putea fi vorba. S-au strans laolalta si au inceput sa cinte o melodie veche:
.
Se spune ca nici nu au terminat bine rugaciunea, ca vantul s-a oprit dintr-o data, iar soarele stralucea pe cer. Iar ei erau tot in locul de inceput. Atunci au inteles acei sfinti parinti, ca Dumnezeu le-a hotarat acolo loc de odihna si de rugaciune. Cativa ani la rand, Liturghia a fost slujita in aer liber, in apropierea unei stane. Acolo, pe locul altarului incropit din lemn cioplit de calugari, a fost plantat un stejar. Dupa 200 de ani, falnicul stejar a fost taiat, iar pe ciotul ramas din el s-a asezat un disc mare, de piatra, cu insemnul crucii pe el. Acolo si-a aflat cea dintii odihna icoana cea sfanta, iar obstile satesti au ridicat, pe cheltuiala lor, doua schituri, unul la Lepsa si unul in Valea Neagra, inzestrate din daniile lor.  Iar minunile nu au incetat din acel moment. Imediat, dupa ridicarea primei bisericute si a clopotnitei, a fost cioplita catapeteasma, din lemn de nuc.
Intr-o buna zi, pe masura ce munca tamplarilor se apropia de sfarsit, cativa ciobani se intorceau cu turmele de la pascut din locul numit pana azi "Poienile lui Potea". Un berbec vanjos, cu coarnele rasucite de doua ori, s-a impiedicat din senin, in timp ce cobora costisa lina, cazand intr-un ochi de apa. Dupa ce a reusit sa se ridice, a sarit pe pajiste si a pornit la fuga pentru a ajunge turma ce o luase inainte. Nu mica le-a fost uimirea ciobanilor sa vada cum din blana bogata a berbecului picurau stropi ce aveau stralucirea aurului...
Intorcandu-se dupa urmele ce sclipeau in iarba ca licuricii, oamenii au ajuns la apa in care cazuse animalul si care stralucea ca stelele pe cer. Barbatii s-au apucat sa sape si au descoperit un vas adanc, plin cu monede si pocale de aur. Socotind ca acesta este un semn de la Cel de Sus, pastorii locului au hotarat sa daruiasca intreaga comoara Schitului Valea Neagra. Monahii dreptcredinciosi au topit-o, folosind-o la poleirea tamplei bisericii cu foita de aur, asa cum se pastreaza si in ziua de azi.
Primele minuni        
Povestile despre minunile Prodromitei din Valea Neagra coboara in urma cu peste 200 de ani. Ele fac parte din istoria locului si sunt povestite din tata in fiu. Maica Simfora le spune si ea, cu voce soptita si infiorata, chiar in fata icoanei din care Preacurata Fecioara ne priveste in ochi: "Prodromita era scoasa pentru induplecarea ploilor sau oprirea grindinei, pentru recolte bogate ori pentru stavilirea viscolului, pentru pazirea de trasnete si puhoaie, pentru fereala de straini primejdiosi... Dar mai presus de orice, Icoana Facatoare de Minuni era de mare folos crestinilor bolnavi sau aflati la vreo ananghie atunci cand acestia se rugau cu nadejde si iubire, dovedindu-si credinta nestramutata in puterea fara de margini a Celui de Sus...".
Amintirea unei asemenea intamplari minunate, petrecuta pe la jumatatea secolului trecut, pare sa se intruchipeze aievea in linistea din biserica. Epitropul Asanache Popa, unul dintre binefacatorii schitului de la Valea Neagra, si sotia lui, Sita, erau oameni instariti, insa cu "frica lui Dumnezeu", povesteste maica Simfora. Unicul lor copil, o frumusete de fata, a cazut de pe cal tocmai la varsta maritisului, ramanand paralizata... In loc sa-i sminteasca, aceasta nenorocire le-a intarit credinta si mai mult. Timp de 40 de zile si 40 de nopti, sotii au postit si s-au rugat, cu randul, fara incetare, la Icoana Preacuratei Fecioare. Cand unul ingenunchea in fata altarului, celalalt ramanea de veghe acasa, la capataiul fetei paralizate, pana il dobora somnul... A doua zi o luau de la capat, inlocuindu-se unul pe altul. Atatea lacrimi amare au varsat la Sfanta Icoana, incat calugarii de la schit, cutremurati de jalea parintilor, dar si de evlavia lor nestramutata, au inceput sa se roage impreuna cu ei.
Dupa cea de-a patruzecea zi s-au oprit, dar un sobor de calugari s-a mutat langa patul de suferinta al fetei, impreuna cu parintii, citind neintrerupt acatiste si molifte cu candela aprinsa. In prima seara de dupa scurgea celor patruzeci de zile, putin inainte de inceperea Vecerniei, monahul Iosif Bontea s-a dus sa descuie biserica pentru a pregati lacasul de slujba. Abia cand s-a apropiat la cativa pasi a descoperit ca inauntru este lumina... Ferestrele pareau albite de raze scanteietoare, de parca vreun frate aprinsese o mie de lumanari! Speriat, s-a intors din drum si l-a chemat cu sine pe monahul de la cea mai apropiata chilie. Facandu-si cruci, cei doi au privit lumina necunoscuta si s-au incumetat, in cele din urma, sa descuie usa de la intrare.
Cand au pasit dincolo de prag, au cazut in genunchi, cutremurati de uimire... In mireasma puternica de smirna si tamaie ce plutea in sfanta incapere, Icoana Maicii Domnului era scaldata intr-o lumina paradisiaca, de o stralucire incredibila, care schimbase, parca, infatisarea intregului lacas. "Era abia o picatura din lumina Raiului..." - sopteste maicuta Simfora, cu ochii in lacrimi. "Asemenea lumina nu te orbeste niciodata, oricat de tare ar fi, caci este insasi Slava lui Dumnezeu, Cel Atotputernic, Iubitor si Milostiv. Ea ajunsese pana aici, in bisericuta asta binecuvantata, unde stam noi acuma!" Te uiti o clipa imprejur, tulburat de vorbele monahiei, si incerci sa vezi cu ochii mintii acea imagine fara seaman. Dar povestea Sfantei Vineri de langa tine te intoarce, inca o data, in timp. Asa cum stateau, rugandu-se in genunchi, coplesiti de maretia tacuta a semnului dumnezeiesc, cei doi calugari au bagat de seama ca lumina suprafireasca incepe sa scada incet, incet. Pe masura ce stralucirea se imputina, monahii auzeau cantece bisericesti, amestecate cu voci si plansete, care se apropiau prin livada de la intrare. Cand s-au ridicat sa vada ce este, in curtea schitului tocmai intra soborul fratilor ce se rugasera la capataiul fetei paralizate.
Vocile lor cantau imnuri de lauda catre Cel de Sus. In mijlocul calugarilor calca usor, abia atingand pamantul, sovaitoare si desculta, chiar fiica Sitei si a lui Asanache Popa, imbracata numai in camasa de noapte, asa cum se sculase din asternutul suferintei, in clipa savarsirii miracolului. La urma de tot, tinand lumanari aprinse, ca la Inviere, doua umbre de oameni paseau sfarsiti de emotie: parintii fetei vindecate de paralizie.
"Fetele lor, palide de nesomn, de infometarea postului si de atata suferinta, nu mai aratau deznadejde, ci o bucurie muta, fara margini. Rauri de lacrimi le siroiau pe obraji. Cand au ajuns in fata icoanei, au ingenuncheat tacuti toti trei. Jur-imprejur se adunasera toti monahii din manastire. Ochii parintilor ardeau de iubire privind chipul Fecioarei ce mijlocise marea minune. Isi aflasera izbavirea!"  
"Fiii lacrimilor Tale..."        
Multe asemenea intamplari minunate lumineaza memoria locului. Unele s-au petrecut in veacul trecut, altele - chiar in zilele noastre. Prin tot ceea ce savarsea pentru dreptcredinciosi, Icoana Facatoare de Minuni dadea semne ca apara acele tinuturi si pe crestinii ce traiesc in cuprinsul lor. Cu vremea, faima Prodromitei a crescut atat de mult, incat nenumarati oameni au inceput sa faca pelerinaje la Schitul Valea Neagra. Calare, pe jos, inghesuiti in care trase de boi, ei veneau din intreaga Tara a Vrancei, ba chiar si de peste munti, din secuimea Harghitei si a Covasnei. Din aceasta pricina, satenii din catunul Valea Neagra si din comuna Herastrau, ca urmasi directi ai taranilor ctitori de acum doua veacuri si mai bine, s-au socotit norocosi si au iubit Sfanta Icoana din toate puterile sufletelor, caci nepretuitul odor a stat mereu de straja la capataiul asezarii.
Pe oricine intrebi prin partea locului iti raspunde ca aici, la Valea Neagra, foarte rar s-au prapadit oameni de moarte naprasnica. Taranii coborati la campie sau plecati prin Moldova, cu treburi, n-au suferit niciodata de pe urma vreunei nenorociri. Calamitatile naturale au ocolit acea gura de Rai din judetul Vrancea, pana in ziua de azi. Nici macar un singur localnic nu si-a sfarsit zilele prin temnitele comuniste, desi foarte multi oameni au facut ani grei de puscarie in acea perioada de prigoana. Mai mult decat atat, Prodromita a stiut sa-si arate uneori chiar si asprimea mustratoare! De pilda, in 1918, dupa inceputul primei reforme agrare, schitul a fost desproprietarit prin lege de o parte dintre poienile si padurile sale aflate putin mai departe, pe valea Narujei. De atunci, s-a petrecut o adevarata prefacere a vremii, ce i-a uimit pe toti localnicii.
Furtunile dezlegate ca din senin, cu trasnete si grindina producatoare de mari pagube, viscole naprasnice de zapada s-au dezlantuit aproape fara-ncetare, ocolind numai Valea Neagra! In schimb, pe valea Narujei, la mica departare, clima s-a schimbat, provocand stricaciuni repetate, cateva decenii la rand, ca un semn de luare-aminte... Asemenea dovezi de suparare a Prodromitei merg pana la vecinatati intre satele aceleiasi comune. In catunul Vacarie, chiar alaturi de Valea Neagra, oamenii au avut deseori necazuri si marturisesc, de cate ori sunt intrebati, ca nu le reuseste, de o lunga perioada de timp, nimic din ceea ce isi propun sa faca, in vreme ce asezarea din jurul schitului este ferita si tot mai prospera. Motivul este tocmai faptul ca satul invecinat a fost intemeiat pe pamanturile si pasunile confiscate manastirii de autoritatile comuniste imediat dupa venirea lor la putere! In acei ani tulburi de la sfarsitul celul de-al doilea razboi, Prodromita a savarsit cateva minuni traite chiar de taranii batrani de astazi.
Prodromita si invazia sovietica        
La 23 August 1944, cand Regatul Romaniei intoarce armele impotriva Germaniei naziste, armatele sovietice incep patrunderea in Moldova. Dar rusii se purtau cu populatia civila ca si cand ar fi intrat intr-o tara inamica, nu aliata! In Vrancea, vestea ca vin muscalii puhoi, pradand satele si manastirile, starneste panica... La Schitul Valea Neagra mai traiau cativa monahi batrani si fara putere. Dosoftei Mocanasul, staretul de atunci al asezamantului, hotaraste sa ascunda bruma de odoare pe care le avea biserica, de frica barbarilor ce invadasera tara. Cand incearca sa mute Icoana Facatoare de Minuni pentru a fi ingropata alaturi de celelalte obiecte de cult, varstnicii calugari constata cu mirare ca Prodromita este de neclintit...
Pur si simplu, Fecioara ferecata in argint nu putea fi urnita din loc! Nici macar ajutorul catorva tarani vanjosi nu a fost de vreun folos. Intelegand ca acesta trebuie sa fie un semn de la Dumnezeu, monahii renunta sa mai ascunda icoana si asaza la loc celelalte odoare bisericesti. Din acea clipa, mica obste a schitului, in frunte cu Dosoftei Mocanasul, s-a asezat la rugaciune, citind Psaltirea fara intrerupere, trei zile si trei nopti la rand. Era pe la inceputul lui septembrie, perioada in care nu plouase niciodata prin acele parti.
Chiar din prima seara s-au adunat nori grei deasupra vaii si au inceput sa se auda tunete mari. Imediat dupa miezul noptii s-au deschis parca vazduhurile si s-a repezit un potop ce nu s-a mai oprit pana in dimineata celei de-a treia zile. Paraurile Valea Neagra si Naruja s-au umflat, iesind din matca. La fel s-a intamplat si pe valea Putnei, formandu-se o viitura atat de puternica, incat detasamentele sovietice au fost nevoite sa se opreasca inca inainte de-a ajunge la Vidra. Dupa o zi de asteptare, s-a primit ordinul de retragere, astfel ca trupele rusesti au facut cale intoarsa spre Focsani. Nici un picior de muscal nu a calcat la Valea Neagra! Prodromita aparase, inca o data, locurile si oamenii ce o adaposteau.
Izgonirea secetei        
In vara lui 1947, seceta devenise cumplita si foametea se dezlantuia in intreaga Moldova. Vinul se terminase, hambarele se golisera, incepuse colectivizarea fortata, iar oamenii parca se dumireau abia acum despre schimbarea timpurilor. Trecuse bucuria sfarsitului de razboi si incepea prigoana comunista. Prin satele din Vrancea se faceau deja primele arestari... De Sarbatoarea Pastelui, o mare multime de tarani s-a adunat in curtea schitului, rugandu-i pe cei cativa calugari batrani ce mai vietuiau inca acolo sa se induplece pentru scoaterea Sfantei Icoane. Toti erau slabiti si infometati. Multi isi pierdusera copiii nou-nascuti din cauza bolilor si a saraciei. Deznadejdea si evlavia lor au induplecat cerul, Icoana Facatoare de Minuni a lacrimat chiar in Noaptea Invierii!
Acest mare semn dumnezeiesc i-a tulburat foarte tare pe monahi, hotarandu-i sa porneasca in procesiune exact in prima zi de Paste, fapt ce nu se mai intamplase niciodata pana atunci. In urma carului cu boi s-a format un lung sir de barbati, femei, batrani si copii, ce aflasera, din gura in gura, ca Prodromita a plans de mila lor. Pe chipurile oamenilor se citeau disperarea si pocainta... Alaiul crestin a batut satele o zi intreaga, facand slujbe din loc in loc, sub arsita neobisnuita pentru acel anotimp. Inainte de asfantit, cand Prodromita nu se intorsese inca la schit, au inceput sa se adune norii... Pentru prima oara, dupa trei ani de zile, s-a pornit vantul, ridicand vartejuri de praf pe drumuri. Putin dupa lasarea intunericului, au cazut primii stropi din cer. Pana la miezul noptii, ploaia a prins putere si a continuat, cu scurte intreruperi, o saptamana incheiata! Lumea iesea prin curti si se inchina, plangand de bucurie. In anul acela, de pomina pentru localnici, porumbul semanat cu mare greutate in aprilie, din cauza secatuirii, a rasarit abia in postul Sfantilor Apostoli Petru si Pavel, tocmai spre sfarsitul lunii iunie. La capatul verii, cand recoltele din alti ani erau in hambare, abia a inceput culesul. Taranii priveau, se inchinau de sapte ori, parca neindraznind sa-si creada ochilor, si multumeau Fecioarei Milostive. In acea vara din 1947, cand toata Moldova era devastata de seceta si se murea de foame pe capete, pe Valea Neagra se asternuse belsugul. Femeile numarau cate 12 stiuleti pe o tulpina de porumb, crengile merilor atingeau pamantul de greutatea rodului, iarba pasunilor crescuse pana la genunchi. In intreaga tara nu se petrecuse asa ceva! Lacrimile Prodromitei Facatoare de Minuni adusesera, inca o data, izbavirea pentru oamenii locului.
In loc de epilog        
In lumina amurgului, maicuta Simfora ofteaza si tace, cu toate ca povestea nu s-a incheiat. Pe nesimtite, cateva monahii, dintre cele foarte putine ce alcatuiesc acum obstea schitului, s-au apropiat de noi. Cea mai veche mireasa a lui Hristos, varstnica Petronia Ciornea, fosta stareta a asezamantului, isi potriveste ochelarii cu rama rupta si lentile groase. Ea a sosit cea dintai aici, de la Manastirea Trotusanu, de langa Panciu, care cazuse in paragina. Putin inainte de 1950, cel din urma monah de la Valea Neagra se mutase la cele vesnice si schitul a ramas pustiu o vreme, cu Prodromita drept singura pazitoare. Atunci, episcopia Buzaului a hotarat stramutarea obstei de calugarite de la Trotusanu la Valea Neagra. Dar cele cateva zeci de maici sosite la schit au apucat sa se bucure de apararea Icoanei Facatoare de Minuni doar un deceniu. In 1960, un decret samavolnic golea mai multe manastiri considerate de comunisti "in afara circuitului turistic si fara importanta istorica".
Intr-o zi de toamna tarzie, a intrat in curtea asezamantului un activist de partid. Mai intai si-a cerut iertare de la Prodromita, spre surprinderea maicilor, apoi le-a adunat pe calugarite afara in curte si le-a spus: "De acuma, gata, noi suntem stapani aici! In cateva zile trebuie sa plecati...". Tot in acea zi, spre seara, maicutele s-au strans in biserica si au slujit pentru ultima oara Vecernia in fata Icoanei Preacuratei Fecioare. Apoi si-au strans putinul calabalac si, cu inima sfasiata, a doua si a treia zi au plecat pe rand, luandu-si adio de la Prodromita, pe care credeau ca nu o vor revedea niciodata.
Maica Simfora s-a intors la ea in sat, la Vrancioaia, unde a lucrat pamantul, taraneste, vreme de 37 de ani. Maica Petronia s-a dus pe Valea Susitei, la niste neamuri. Fiecare a plecat unde a vazut cu ochii... La schit, au fost randuite Casa de nasteri, Dispensarul si Ocolul Silvic. Bisericuta cu hramul Adormirii Maicii Domnului a ramas deschisa satenilor ca simpla biserica de mir, unde slujea un preot paroh. Cand parea ca totul este pierdut, a sosit 1989, Anul Mantuirii! Prima care s-a intors la schit a fost chiar maica Petronia. Toate erau la pamant, aproape ruinate. Ploua prin acoperisul bisericii, si in altar era pus un lighean ca sa nu curga apa pe Sfanta Masa.
De la o asemenea paragina a reinceput viata de obste a schitului de la Valea Neagra. Pe 26 decembrie 1989, in a doua zi de Craciun, cand se praznuieste Soborul Maicii Domnului, un taran din comuna Herastrau a batut la usa casei in care se adapostise maica Petronia dupa intoarcere, inconjurata de icoane si carti bisericesti. Omul a rugat-o sa descuie biserica fiindca sotia lui e bolnava pe moarte si vrea sa atinga Sfanta Icoana. Bolnava a cazut la pamant in fata Fecioarei Milostive, in timp ce Maica Petronia si barbatul asteptau in strana. Asa a trecut o noapte intreaga... Dimineata, femeia s-a ridicat, a sarutat icoana si a spus ca se simte mai bine. Apoi a plecat acasa cu barbatul, dupa ce a primit binecuvantarea calugaritei. Putin mai tarziu, maica a aflat ca femeia era bolnava de cancer in ultima faza. De 11 ani incoace, ea vine in fiecare zi si se roaga la icoana, vindecata complet. Prodromita isi reluase minunile... 

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV