DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

2 august 2011

DIN MINUNILE MAICII DOMNULUI

DOAMNE AJUTA!
1. Icoana Preasfintei de la Mânăstirea Horaiţa

Rândurile de mai jos s-au născut îndeosebi din două pricini, anume gândul la porunca dată oarecând de Mântuitorul unui om din care scosese “o legiune” de demoni: ,,Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus;” (Lc. 8, 39) şi transpunerea în cuvânt a unei mici fărâme din recunoştinţa şi dragostea mea faţă de cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Domnului nostru.
Încă de când eram mic copil şi mergeam cu bunica la Sfânta Liturghie, duminica, s-a născut o dragoste faţă de chipul preafrumos şi preasfânt al celei pe care o vedeam că mă priveşte cu atât de multă afecţiune şi iubire din icoana cea mare a iconostasului. Indiferent dacă mă simţeam cu musca pe căciulă – amintindu-mi că făcusem în săptămâna ce trecuse vreo boroboaţă şi stăteam acum sub ameninţarea bine meritatei răsplate de muştruluire din partea lui Doamne-Doamne pentru că supărându-mi părinţii îl supărasem şi pe El – sau nu, de fiecare dată când îmi îndreptam privirea către icoana Ei, vedeam aceeaşi căldură şi bunăvoinţă, ba uneori chiar mi se părea că îmi zâmbeşte şi mă adie cu calda ei privire şi gingăşie.

Îmi devenise tare dragă şi treptat am început să o iubesc tot mai mult astfel încât mi se părea ceva normal şi firesc să-I spun toate gândurile şi zbuciumurile fiinţei mele, încredinţându-mă vegherii şi apărării ei. Mai târziu am aflat că nu toţi cei din jurul meu simt şi se raportează la fel ca şi mine la ea, ba chiar că sunt unii oameni, ce îşi spun creştini, care o blasfemiază, ori în cel mai bun caz o privesc ,,ca şi pe orice altă femeie.” Sigur că primele întâlniri şi discuţii cu astfel de “creştini” au purtat germenele unei mici sminteli, care însă se va arăta a fi spre zidire, deoarece astfel am început să întreb, apoi să citesc şi în fine să studiez temeinic în cadrul facultăţii cine este această femeie? De ce Biserica de două mii de ani o cinsteşte şi o consideră Mijlocitoare tare către Dumnezeu-Sfânta Treime, definindu-o a fi Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară? Şi totodată cum se poate recunoaşte credinţa aceasta dreptslăvitoare a Bisericii transpusă prin intermediul muzicii în imnografie şi al imaginii în iconografie. După ce am înţeles aceste adevăruri propovăduite de Biserică şi cu uşurinţă de recunoscut şi experiat dacă învăţăm să trăim în conştiinţa şi cugetul Bisericii făcând ascultare de vocea şi povaţa ei bimilenară, şi nu rătăcind după propria noastră voie individuală efemeră, credinţa şi dragostea mea faţă de ea s-a întărit şi a sporit.
Puterea şi purtarea ei de grijă faţă de noi cei ce o cinstim şi îi cerem ajutorul, mijlocirea şi rugăciunea pentru a-l îmbuna pe Fiul ei, Dreptul Judecător, am văzut-o de nenumărate ori atât din cărţile ce s-au scris despre Ea, dar mai ales din relatările semenilor şi propria-mi viaţă, când trecând prin momente dificile, încercări şi suferinţe m-am bucurat de sprijinul şi ocrotirea ei de mamă, ajutându-mă să ies la liman.
Cu puţină vreme în urmă însă aveam să fac cunoştinţă cu un astfel de caz minunat, cu o minune săvârşită de Maica Domnului, asupra unei femei ce nu aparţine Bisericii şi nici tradiţiei creştine ce o cinsteşte pe Fecioara Maria, astfel că m-am minunat şi întărit totodată în credinţa că “mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpânului” căci toate le poate câte le voieşte, deoarece mult ne iubeşte.
Iată povestea: La începutul lunii mai, am participat la pelerinajul organizat de colegii masteranzi de la secţia Artă Sacră din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, sub îndrumarea pr. prof. dr. Ioan-Vasile Leb şi a domnului lect. dr. Marcel Munteanu, la frumoasele lavre ale Moldovei şi Bucovinei. În a treia zi a pelerinajului nostru, după orele amiezii, am poposit şi la Mănăstirea Horaiţa din comuna Crăcăuani, judeţul Neamţ. Situată la capătul unei văi înconjurate de codrii seculari, Horaiţa, pare a fi ascunsă de ochii lumii de o armură preafrumoasă de verdeaţă, fiind o mică oază de spiritualitate şi duhovnicie, zidită parcă anume în acest mediu străveziu al creaţiei. Când am intrat pe poarta mănăstirii singurele amănunte pe care le cunoşteam legate de istoricul acesteia era faptul că regele Carol al II-lea fusese exilat pentru 75 de zile de către Casa regală la această lavră moldavă, după căsătoria secretă cu Zizi Lambrino de la Odessa din 31 august 1918. De la ghidul mănăstirii aveam apoi să aflu că Horaiţa a fost înfiinţată de ieromonahul Irinarh Roseti, venit de la mănăstirea Neamţ, între anii 1822-1824, el fiind de altfel şi primul stareţ al acesteia. Sub conducerea succesorului său, arhimandritul Ermoghen, a fost construită biserica actuală fiind sfinţită pe data de 20 octombrie 1867 de către mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu. Arhitectura se evidenţiază printr-o frumoasă îmbinare a stilurilor bizantin, moldovenesc şi rusesc, cele opt turle ce împodobesc acoperişul acesteia conferindu-i un aspect de maiestuozitate, pe care nu-l mai întâlnim la alte biserici mănăstireşti din spaţiul nemţean. Interiorul bisericii impresionează de asemenea atât prin veşmântul iconografic realizat pe un fond de cărămiziu deschis – ce-i conferă întregului spaţiu de cult o luminozitate ce nu afectează însă tainicul propriu edificiului de cult bizantin – cât şi prin unicitatea catapetesmei. Realizat probabil la Viena cu elemente ale barocului târziu, iconostasul Horaiţei se singularizează prin dispunerea amvonului în cadrul propriu-zis al catapetesmei, anume deasupra uşilor împărăteşti şi integrarea părţii superioare a tâmplei în bolta de zid dintre naos şi altar.
Odorul cel mai de preţ al mănăstirii este, conform părintelui Grigorie ghidul mănăstirii, icoana Maicii Domnului “Izbăvitoarea de secetă.” Pictată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, icoana provine din biserica de lemn a Horaiţei, ctitorită de stareţul Irinarh în 1824, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea fiind îmbrăcată într-o frumoasă ferecătură de argint. Atributul pe care astăzi îl poartă de “Izbăvitoare de secetă” provine de la numeroasele minuni săvârşite de Maica Domnului prin această icoană în perioadele de secetă, când scoasă fiind în procesiune prin zonele învecinate afectate de lipsa acută a apei, ploile nu au întârziat să vină, ascultând glasul ,,împărătesei cerului şi al pământului.” Dar iată că Maica Domnului “Izbăvitoarea de secetă” de la Horaiţa nu s-a mărginit doar la a potoli setea pământului, ci şi-a revărsat mila sa şi faţă de trupul bolnav – uscat de o cruntă paralizie – şi sufletul însetat de apa cea vie al unei femei din Olanda ce se zvârcolea în patul durerii şi aşternutul chinuirii de aproape 20 de ani.
Pander Tineke, o educatoare olandeză găsindu-şi alesul inimii s-a căsătorit şi nu după mult timp a rămas însărcinată, fapt ce i-a adus o mare bucurie. La scurt timp după naşterea unei fetiţe frumoase, bucuria ei se va transforma însă în durere şi suferinţă, tânăra mamă paralizând complet, astfel încât până şi vorbirea i-a fost afectată, nemaiputând să se exprime clar şi nici să se hrănească normal. Crucea i se va îngreuia în momentul în care soţul o va părăsi, tânăra mamă Pander şi fetiţa ei rămânând în grija unei rude. Această milostivă femeie o va îngriji pe ea şi pe fetiţă timp de 18 ani, în urma majoratului fetei, aceasta preluând întreaga grijă asupra mamei sale. După atâţia ani de suferinţă doamna Tineke a avut într-o noapte următorul vis: se făcea că era într-o biserică în care a remarcat traversa lungă, ce se întindea de la intrare până la sfintele uşi de la catapeteasmă, deasupra căreia se afla o cruce mare. Păşind pe această traversă, admira sfinţii pictaţi pe zidurile bisericii. Când a ajuns în naos a văzut – în stânga – icoana Maicii Domnului, care i-a vorbit zicându-i: ,,Nu mai plânge, căci te vei face sănătoasă.”
După ce a auzit acest glas, visul s-a întrerupt şi trezindu-se a început să se gândească la vedenia ce o avusese şi la ce ar putea însemna aceasta. Dimineaţa, după ce s-a trezit, a constatat cu uimire că acele cuvinte auzite în vis au început să se împlinească, simţind cum uşor poate să-şi mişte picioarele, apoi degetele de la mâini, maxilarul descleştându-se, iar limba i se dezleagă, reuşind să i se adreseze fiicei foarte clar prin cuvintele: ,,dă-mi apă să beau!” Fata a rămas înmărmurită, auzindu-şi mama vorbind clar după 18 ani.
După tămăduirea minunată petrecută în vara anului 2002, Pander Tineke în vârstă de 45 de ani, s-a gândit mereu la frumoasa icoană şi la glasul izvorât din ea, întrebându-se unde s-ar putea afla şi cum ar putea ajunge la ea. Prin intermediul internetului a reuşit să găsească la începutul anului 2005 site-ul lui Elisabeth Brouwer, ,,Cine vrea să cunoască Ortodoxia”, şi astfel a decis să participe la unul din pelerinajele organizate anual de doamna Brouwer la mănăstirile din Romania. Astfel, în luna septembrie a aceluiaşi an, a venit împreună cu un grup de pelerini olandezi în Romania. Avându-l drept ghid pe Lucian Petcu din Bucureşti, grupul olandez a străbătut plaiurile moldave, vizitând cele mai cunoscute mănăstiri nemţene: Sihăstria, Secu, Sihla, Neamţ, Văratec, Agapia, Almaş ş.a., Pander Tineke sperând că va găsi acel frumos chip iconic ce o vindeca-se cu trei ani în urmă. Ajungând în cele din urmă şi la Horaiţa, şi intrând în biserica mănăstirii, nespusă cred că i-a fost bucuria când a recunoscut cele văzute în vis: traversa lungă, sfinţii de pe zidurile bisericii, catapeteasma cu sfânta cruce, şi icoana Maicii Domnului care îi vorbise şi îi redase sănătatea. În momentul în care a văzut-o, au podidit-o lacrimile şi căzând în mijlocul bisericii în genunchi s-a apropiat astfel de icoana binefăcătoare, vărsând lacrimi la picioarele acesteia în continuu mai mult de o oră. Grupul compatrioţilor ei văzând cele ce se petrec au început a se nelinişti, deoarece nimeni nu putea înţelege comportamentul lui Pander.
Cu toate acestea nimeni nu a îndrăznit să se apropie de ea. După ce s-a oprit din plâns, Pander Tineke a povestit cu emoţie tuturor cele ce se întâmplaseră cu ea, cum după naşterea fiicei sale, a paralizat, zâcând în această stare timp de 18 ani, până ce într-o noapte a avut un vis în care femeia cu pruncul din icoana aceasta îi apăruse în vis înştiinţându-o că se va tămădui. Acum după trei ani în sfârşit a reuşit să o afle şi să-i mulţumească. Grupul a zăbovit la mănăstire până spre seară, luând cu bucurie parte la programul liturgic al Horaiţei, unii dintre ei însemnându-se cu semnul crucii şi plângând, deşi nu înţelegeau ceea ce se citeşte şi se cântă de către monahi.
Stând în faţa acestei icoane a Maicii Domnului de la Horaiţa, mi-am adus aminte că oarecând nu reuşisem să înţeleg gândul părintelui Arsenie Papacioc, care într-un cuvânt de-al său spunea că ,,Maica Domnului se întristează când noi oamenii nu-i cerem ajutorul”, încredinţându-mă acum încă o dată de puterea şi dragostea Fecioarei Maria – a celei ce s-a arătat sălaş vrednic şi sfânt al Logosului dumnezeiesc atunci când El a binevoit a veni în lume – faţă de neamul omenesc, din care ea nu a încetat şi nu va înceta să facă vreodată parte. Din această cauză cred că noi suntem datori să-i aducem cinstire, povestind tuturor lucrurile minunate pe care le-a săvârşit din nespusa ei iubire de oameni, arătându-ne astfel recunoştinţa şi aducându-i lauda ce i se cuvine.
De aceea să zicem toţi cu credinţă şi cu dragoste către dânsa: „Stăpână primeşte cuvântul robului tău cel păcătos, care te doreşte cu înflăcărare şi te cinsteşte şi în tine singură îşi are nădejdea, Ceea ce eşti apărătoarea vieţii mele şi către Fiul tău împăciuitoare şi arvuna mântuirii mele.”



ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV