DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

30 decembrie 2010

URARE DE ANUL NOU... 2011




Anul Nou, prietene dragă,
să-ţi aducă în desagă,
bunătate, sănătate
belşug şi prosperitate.

Iubire şi dragoste,
fără nici o pacoste.
să fii vesel tot mereu,
cu gândul la Dumnezeu.

Mintea ta strălucitoare,
pe sub stele trecătoare,
să-ţi aducă bucurie
de acum până-n vecie! ....La Multi Ani!....


29 decembrie 2010

O DRAGOSTE ADEVARATA




Era o dimineaţă aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întâlnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se aşeze ştiind că avea să mai treacă cel puţin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare îşi priveşte ceasul la fiecare minut care trece.
Între timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul şi să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi aşa de gravă… în aşteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana şi mă lansez într-o mică conversaţie. Îl intreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are şi dacă nu preferă să aştepte sosirea medicului pentru tratarea rănii… Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la casa de bătrâni, aşa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soţia.
Politicoasă, îl intreb de sănătatea soţiei. Senin, bătrânul domn îmi povesteşte că soţia, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soţia putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana dar batranul îmi explică că ea nu-şi mai aduce aminte de 5 ani cine este el…
Şi-atunci îl întreb mirată: “Şi dvs.. vă duceţi zilnic ca să luaţi micul dejun împreună?“. Cu un surâs dulce şi o mângâiere pe mână, îmi răspunde: “E-adevărat că ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este ea“.
Am rămas fără cuvinte şi un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu paşi grăbiţi. Mi-am înghiţit lacrimile spunându-mi în sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viaţă!… Căci, în fond, aşa este dragostea adevărată ?!… nu neapărat fizică şi nici romantică în mod ideal. Să iubeşti înseamnă să accepţi ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi şi ceea ce încă nu s-a întâmplat.”

Persoanele fericite şi împlinite nu sunt neapărat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care ştiu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au.

Viaţa nu înseamnă să supravieţuieşti unei furtuni ci să ştii să dansezi în ploaie ...


Sa fii un om iubit..


 Sa fii un om iubit... si sa ii iubesti ...si pe cei pe care ii dispretuiesti !
Bucurie sa ai de vederea lor...si sa fii un bun prieten tuturor !
Acum de sarbatori pe dusmani sa ii cercetezi...si numai de bine tu sa le urezi !
Sa indepartezi ce este-ntre voi rau...si sa le vorbesti si lor despre Dumnezeu!
Termina anul asta cu bine ,ca sa-ncepi cu pace anul care vine!
Numai asa il vei aduce-n casa ta pe Dumnezeu si se va indeparat cel viclean si rau!

“Pentru ca lumea nu voia sa vina la Dumnezeu, S-a hotarat Dumnezeu sa vina la lume si sa Se salasluiasca in mijlocul fapturilor Sale razvratite. Si “la plinirea vremii”, cand a vrut Dumnezeu, S-a salasluit in pantecele Fecioarei Maria prin vestea cea buna a arhanghelului Gavriil si prin incuviintarea acesteia.
Trecusera noua luni de cand ingerul Gavriil adusese vestea din cer Mariei ca va naste un fiu. Era aproape momentul cand Fiul lui Dumnezeu trebuia sa se nasca in lume. Iosif si Maria locuiau in Nazareth, la departare de peste 120 km de Bethleem. Ei nu aveau nici un motiv sa se duca in patria lui David, la Bethleem, dar se implinira proorociile. Dumnezeu a insuflat imparatului Romei care domnea in lux si era cel mai puternic din intreaga lume de atunci si subjuga popoarele, sa numere oamenii, sa masoare tarile ca sa vada ce impozite poate sa puna.
In Iudeea toata tara era in miscare. Roma voia sa stie cati urmasi ai lui Avraam si Iacov au mai ramas in tara parintilor lor, si la chemarea ei, nenorocitii evrei au trebuit sa se inscrie in registrele mai-marilor stapanirii.
Imparatul Octavian August ocrotea religia pagana. El facea pe placul lumii, iar lumea pagana era multumita de el. Iata ce sune imparatul Octavian August: "Am hotarat pentru popor si nobilime sa se serbeze 47 de jocuri, din care fiecare m-a costat 3 milioane bani. In aceste jocuri se vor lupta o mie de lei, o mai de porci, o mie de cerbi si o mie de struti. Eu am baruit Galia, am invins Spania, am umilit Grecia, am supus Asia si Africa, am subjugat Germania si toate popoarele se inchina inaintea mea, ca inaintea lui Dumnezeu".
Ce vorbe mari! Cata mandrie! Si tocmai in timpul acela a ales Dumnezeu sa se nasca Fiul Sau, intr-o pestera saraca din Bethleem. O data cu nasterea Domnului Iisus Hristos a inceput si numaratoarea anilor in toata lumea. Era schimbarea omenirii, venise izbavirea cea de mult asteptata.
Pentru Iosif si Maria, porunca data de imparatul roman este porunca lui Dumnezeu. Ei pleaca si, dupa o calatorie de cateva zile, ajung spre seara la Bethleem – orasul lui David – (stramosul Mariei din care s-a nascut Iisus). Maria si Iosif s-au dus in Bethleem pentru ca se trageau din familia regala, iar Iisus era cu adevarat fiul lui david, dupa cum au spus mai inainte proorocii.
Nimeni nu vedea mana care urmareste toate din inaltime si nimeni azi nu poate sa patrunda tainele lui Dumnezeu in ocarmuirea lumii! In acea noapte sfanta oraselul Bethleem dormea fara sa se ingrijeasca ca Dumnezeu l-a cercetat si fara sa-i para rau ca l-a inchis portile si nu L-a primit in casele lui. Sa facem si noi o calatorie pana la Bethleem pe aripile credintei noastre si sa vedem pe Cuvantul lui Dumnezeu care S-a facut om. Ce vedem acolo? Un staul, un dulgher, o femeie saraca, putine paie, un copil tremurand de frig.
– O, Doamne! Acesta este Fiul Tau?
Acest umil copil este Acela care a fost asteptat cinci mii de ani, anuntat de atatia profeti, Imparatul Slavei si Domnul pacii?
De ce ai ales aceasta stare atat de umila, Doamne?
Imparatul cerului si al pamantului s-a nascut intr-o iesle, in saracie. De mic ne-a aratat calea de urmat, calea lepadarii de sine. De aceea, evreii nu L-au cunoscut si Il asteapta si astazi sa soseasca….”

Rugaciune pentru izbavire de farmece..

Înviază Dumnezeu, gândul vrăjmaş
risipească-se ca fumul ucigaş,
în calea vântului, ca fumul ucigaş [1].

Risipeşte, Doamne, reaua pătimire
şi dă vieţii mele însănătoşire,
sufletului robit însănătoşire.

Risipeşte al vicleanului farmec viu [2],
ce sufletul mi-l pierde pasăre-n pustiu,
dă-i un strop de apă păsării-n pustiu.

Risipeşte vraja care se răzbună,
sufletu mi-e zdrobită pasăre-n ţărână,
albă si zdrobită pasăre-n ţărână.

Dă-mi stihul cel dulce din Sfânta Psaltire [3]
să biruiască vicleana nălucire,
cuvânt din Psaltire peste nălucire.

Sfântul Tău Nume să-nfricoşeze acum,
pe îngerul căzut, pe magul cel nebun,
cu Sfântul Tău nume, ceartă-l pe cel nebun.

Vădeşte lumii întregi pe cel viclean,
farmecul viu trimis prin gândul cel viclean,
Oh, Doamne, întoarce gândul cel viclean.

Sufletului dă-i tihna cea dulce,
vraja risipeşte cu Sfânta Ta cruce,
scutul meu să fie Sfânta Ta cruce.

Şi-atunci, Sfinte, chiar şi în a morţii vale,
eu voi sta-n picioare, Numele Tău-i zale,
Alţii vor cădea, Numele Tău-i zale.

Aforism:
Atunci când te vei convinge că Iisus Hristos se roagă pentru tine rugăciunea ta ţi se va părea atât de neînsemnată şi de egoistă.

SFATURI INTELEPTE



Să vă învăţaţi să vorbiţi puţin şi esenţial...
Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune...
Decât ceartă mai bine pagubă...
Ajungi la bătrâneţe şi puterile scad şi te trezeşti că n-ai adunat nimic...
Pentru valoarea mântuirii nici o suferinţă nu e imposibilă aici pe pământ, numai şi numai să poţi câştiga mântuirea...
În rugăciunea “Tatăl nostru”, “şi nu ne duce pe noi în ispită”, se referă la ispita lepădării de Dumnezeu...
Prin încercări se spală menajarea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri...
Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur; acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit...
Să vă aşteptaţi la întâmplări venite din senin. [Acestea vin pentru] Că nu tu întrebare, nu tu ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia...
Aşa cum ne purtăm cu aproapele, tot aşa se va purta Dumnezeu cu noi..
Nu greşelile altora ne scot din răbdări, ci puţina noastră răbdare; ne cheltuie şi răbdarea pe care o mai avem...
                                  



                                                                Părintele Arsenie Boca

21 decembrie 2010

INVATATURI



Tu,indreapta-ti inima spre Dumnezeu,intinde-ti mainile spre El.
Departeaza-te de faradelege,si nu lasa nedreptatea sa locuiasca in cortul tau.Si atunci,iti vei ridica fruntea fara teama,vei fi tare si fara frica;iti vei uita suferintele,si-ti vei aduce aminte de ele ca de niste ape care s-au scurs.Zilele tale vor straluci mai tare decat soarele la amiaza,intunerecul tau va fi ca lumina diminetii.Vei fi plin de incredere,si nadejdea nu-ti va fi zadarnica.Te vei uita in jurul tau,si vei vedea ca te poti odihni linistit.Te vei culca si nimeni nu te va tulbura,si multi vor umbla dupa bonavointa ta".(IOV 11:13-19) Indreptati-va inima catre Dumnezeu,si veti gasii adevarata fericire


Parabola talantilor |



Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om, care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi, şi le-a încredinţat avuţia sa.
Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat.
Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi, s-a dus, i-a pus în negoţ, şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi.
Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi, a câştigat şi el alţi doi cu ei.
Cel ce nu primise decât un talant, s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său.
După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala.
Cel ce primise cei cinci talanţi, a venit, a adus alţi cinci talanţi, şi a zis: “Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi.”
Stăpânul său i-a zis: “Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.”
Cel ce primise cei doi talanţi, a venit şi el, şi a zis: “Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi doi talanţi.”
Stăpânul său i-a zis: “Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!”
Cel ce nu primise decât un talant, a venit şi el, şi a zis: “Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat, şi strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă, şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!”
Stăpânul său i-a răspuns: “Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat, şi că strâng de unde n-am vânturat; prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi, şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu!
Luaţi-i dar talantul, şi daţi-l celui ce are zece talanţi.
Pentru că celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are!
Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Evanghelia după Matei

NU VEI MAI PRIVI NICIODATA LA FEL..O CEASCA DE CAFEA


Foto: Ahmed Rabea @ Flickr
O tanara a mers la mama ei si i-a povestit despre viata sa si despre lucrurile grele pe care le are de infruntat. Nu mai putea, vroia sa se dea batuta. Se saturase sa se tot lupte si sa se chinuie. Se parea ca ori de cate ori reusea sa rezolve o problema, alta noua isi facea aparitia.
Mama ei o duse in bucatarie. A umplut 3 vase cu apa si le-a pus pe fiecare la foc. In scurt timp apa din ele a inceput sa fiarba. In primul vas a pus morcovi, in al doilea oua, iar in ultimul vas cafea macinata. Le-a lasat sa fiarba fara sa scoata nicio vorba.
Dupa 20 minute a oprit focurile. A pescuit morcovii si i-a pus intr-un bol. A scos afara ouale si le-a pus intr-un bol. Apoi a scos cu un polonic si cafeaua si a pus-o in al treilea bol.
Intorcandu-se spre fata ei a intrebat-o:
“Spune-mi ce vezi?”
“Morcovi, oua si cafea”, a raspuns ea.
Mama ei a adus-o mai aproape si a rugat-o sa ia morcovii in mana si sa-i spuna ce simte. Fata a facut ce i se ceruse, si a remarcat ca acestia sunt moi. Apoi mama ei a rugat-o sa ia un ou si sa-l curete de coaja. Facand aceasta, fata a observat ca oul este acum tare. In final, mama a rugat-o sa sorbeasca din cafea. Fata zambind a savurat o inghititura din cafeaua cu o aroma imbietoare.
Curioasa, a intrebat-o pe mama ei: “Ce inseamna toate acestea, mama?”
Mama ei i-a explicat ca toate cele 3 lucruri au avut parte de aceeasi adversitate, apa fiarta. Fiecare dintre ele a reactionat insa diferit.
  • Morcovii au fost la inceput tari, puternici si neinduplecati. Dar apa fiarta i-a inmuiat si au devenit slabi.
  • Oul a fost fragil. Coaja lui subtire i-a protejat lichidul interior, dar dupa ce a fiert continutul sau s-a intarit.
  • Boabele de cafea macinate au fost unice. Dupa ce au fost fierte, ele au schimbat apa.
“Care dintre ele esti tu?” si-a intrebat fiica. “Cand adversitatea bate la usa ta, tu cum raspunzi? Esti un morcov, un ou sau un bob de cafea?”
Gandeste-te si tu: Care sunt eu?
  • Sunt morcovul care pare puternic, dar durerea si adversitatea ma fac sa imi pierd puterile, sa devin fragil.
  • Sunt oul care porneste la drum cu o inima maleabila, care se schimba cu caldura? Am un spirit fluid care dupa o moarte, o despartire, probleme financiare sau alte greutati se aspreste? Exteriorul meu e mereu acelasi, dar in interior zace o inima impietrita?
  • Sau sunt precum boabele de cafea? Atunci cand apele devin fierbinti reusesc sa schimb situatiile din jurul meu si sa dau tot ce am mai bun din mine?
In timpurile in care intunericul si esecurile primeaza, te poti ridica la un alt nivel? Cum faci fata adversitatii? Esti un morcov, un ou sau o boaba de cafea?
Poate ca ai parte de destula bucurie care sa te faca dulce, de suficiente incercari care sa te faca puternic, de suficienta tristete care sa te faca uman si de suficienta speranta ca sa te faca fericit.
Cei mai fericiti oameni nu au neaparat cel mai bun sau cel mai mult din toate; dar ei stiu sa beneficieze din plin de tot ceea ce le apare in cale. Cel mai luminos viitor va avea intotdeauna la baza un trecut uitat, nu poti inainta in viata pana cand nu lasi la o parte esecurile si suferintele din trecut.
Atunci cand te-ai nascut, tu plangeai si toti cei din jurul tau radeau. Traieste-ti viata astfel incat la finalul ei tu sa fii cel care rade si toti cei din jurul tau sa planga.

CE INSEAMNA A DARUI..


  
Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim:
- Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa…
- Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi.
Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.
“Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

20 decembrie 2010

Moartea este doar un somn !


Invierea ficei lui Iair - Moartea este doar un somn !



În această Duminică se citeşte în Biserică un text ce cuprinde de fapt două minuni ale Mântuitorului Hristos: învierea fiicei mai marelui unei sinagogi, pe nume Iair, şi vindecarea unei femei care avea o hemoragie veche de 12 ani, imposibil de tratat de către medici.
Numitorul comun al celor două minuni este credinţa: aceasta determină mai întâi pe femeia bolnavă să creadă în puterea tămăduitoare a Domnului, motiv pentru care se va atinge, cu teamă, dar şi nădejde, de poala hainei Mântuitorului şi se va vindeca.
Iair este şi el credincios lui Hristos şi îl roagă să vină la casa lui pentru a o vindeca pe fata lui, în vârstă de 12 ani, care însă, între timp, moare.
Hristos însă rosteşte un adevăr fundamental cu privire la moarte şi anume că aceasta nu este practic o trecere în nefiinţă ( cum adeseori auzim greşit exprimându-se chiar unii ce se pretind creştini), ci moartea este numai un somn, anume rânduit de Dumnezeu până la Învierea tuturor oamenilor: „Copila n-a murit, ci doarme”. Afirmaţia însă va stârni ironia celor din jur (trist e ca şi azi se mai întâmplă aşa între creştini), motiv pentru care Hristos nu le va îngădui să fie de faţă la învierea copilei.
Mai mult, Hristos ne îndeamnă să credem cu tărie în Înviere, chiar dacă, la vederea morţii, deznădejdea ne înconjoară : „Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi.” (Uneori acest cuvânt este eronat înţeles în sensul: „Crede şi nu cerceta”. )
Această credinţă va fi clar sintetizată Crezul creştin-ortodox: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”.
Evanghelia ne mai arată şi puterea lui Hristos de a fi Fiul lui Dumnezeu, stăpânul vieţii şi al tuturor făpturilor: „Iar El. . . apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te!”

"Iarta-ma, Doamne:


-pentru tot ce puteam sa vad si nu am vazut!
-pentru tot ce puteam sa aud si nu am auzit!
-pentru tot ce puteam sa simt si nu am simtit!
-pentru tot ce as fi putut sa inteleg si nu am inteles!
-pentru tot ce puteam sa constientizez si nu am constientizat!
-pentru iertarea pe care as fi putut sa o dau si nu am dat-o!
-pentru bucuria pe care as fi putut sa o traiesc si nu am trait-o!
-pentru Lumina pe care as fi putut sa o primesc si nu am primit-o!
-pentru viata pe care as fi putut sa o ocrotesc si nu am ocrotit-o!
-pentru visele pe care mi le-as fi putut împlini si nu le-am implinit!
-pentru necunoscutul in care as fi putut sa pasesc si din teama, nu am indraznit sa pasesc!
-pentru iubirea pe care as fi putut sa o exprim si nu am exprimat-o!
-pentru tot ce puteam sa creez bun si frumos si nu am creat pentru harul Tau, Doamne si al Imparatiei Tale Divine!
Pentru tot ce stiu si nu stiu ca am gresit, pe Tine, Doamne, care esti Mangaierea si Iubirea infinita, te rog, iarta-ma si ma imbraca cu nesfarsita Ta Iubire si Lumina!

Iti multumesc, Doamne:
-pentru toata frumusetea pe care am vazut-o izvorand din Tine !
-pntru muzica tacuta a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvaluit-o auzului!
-pentru tot ce am simtit bun si minunat in viata mea!
-pentru tot ce prin Harul Tau am inteles! !
-pentru lumina pe care am constientizat- o in adancul meu!
-pentru iertarea pe care daruind-o, mi-a adus pace!
-pentru bucuria fiecarei clipe traite in Tine, Doamne!
-pentru toate darurile spirituale care mi-au imbogatit fiinta!
-pentru viata mea, care e a Ta, mica parte a simfoniei existentei!
-pentru visele care au prins forma prin armonia iubirii Tale pentru mine!
-pentru necunoscutul in care am pasit plin de curaj, regasindu-te!
-pentru iubirea coplesitoare cu care ma dezmierzi clipa de clipa!
-pentru tot ce am creat prin Tine bun si frumos,aducand cu umilinta lauda Imparatiei Tale Divine!
Pentru tot ce stiu si nu stiu ca am primit, Tie, Doamne, care esti Mangaierea si Iubirea infinita, te rog, Iti multumesc, daruindu-Ti inima mea!" ,,sursa adorcristy,,

19 decembrie 2010

Rugăciuni către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu




O, Maica lui Dumnezeu, sufăr! Cât sufăr de mult! Durerea mea tu o ştii; ea a devenit hrana zilelor şi nopţilor mele; ea chinuieşte toată fiinţa mea şi nici somnul nu se mai lipeşte de ochii mei, iar starea de slăbiciune în care mă găsesc, îmi ia puterea de a lupta contra desnădejdei care-mi tulbură duhul şi-mi întristează sufletul.
Dar, cui să cer ajutor? Unde să mă duc să-mi găsesc liniştea, dacă nu la tine, o Maica lui Dumnezeu! În acest azil totdeauna deschis necăjiţilor, în acest adânc plin de blândeţe şi de mângâiere. Numai în braţele tale de Mamă cerească, îndrăznesc să-mi sprijin fruntea mea obosită şi plină de durere, şi numai la sânul Tău găsesc odihna care m-a părăsit.
O, bună Stăpână, mângâie-mă precum o mamă îşi mângâie copilaşii; şterge cu dulcea Ta mână, lacrimile ce-mi izvorăsc din durere. Înţeleg că eu nu pot refuza să beau paharul du-rerii ce mi se întinde, când tu însăţi ai golit acest pahar pe drumul Golgotei, privind chinu-rile şi răstignirea Fiului Tău.
Ţie, deci, cu toate suferinţele ce mă zdrobesc, îţi strig: da, Maică, şi eu voi suferi fără să deznădăjduiesc, fiindcă şi Tu ai suferit la picioarele crucii Fiului Tău. Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!

Tu, Maica lui Dumnezeu, ca o mamă bună, adună lacrimile şi rugăciunile robilor tăi, şi le du în braţe la Fiul Tău şi Dumnezeul nostru, şi-l roagă ca să potolească pornirile cele rele de deasupra noastră; de tot necazul şi de toate durerile să ne scape pe noi; că noi credincio-şii creştini numai pe Tine te avem putere tare şi nemişcată, şi al tău folos şi ajutor l-am do-bândit în toate zilele, din copilăria noastră şi până astăzi.
Nu ne vom depărta de la tine, Stăpână, că Tu mântuieşti pe robii tăi din toate nevoile.
Ajută-ne, Te rugăm, să trecem cu pas lesne puntea cea îngustă de pe înfuriatul val al tutu-ror durerilor, nevoilor şi necazurilor care se luptă cu noi; căci dacă n-ai fi fost Tu, Maica lui Dumnezeu, cine ne-ar fi izbăvit pe noi din atâtea necazuri, şi cine ne-ar fi păzit până astăzi să fim liberi?
Fie-ţi milă de noi şi ajută-ne la dorinţele cele de folos, pentru slava Fiului Tău împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Amin.

Cântări către Maica Domnului

Apărătoare, Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri,
Izbăvindu-ne din nevoi aducem Ţie, Născătoare de Dumnezeu noi robii tăi.
Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne din toate nevoile ca să strigăm Ţie:
Bucură-te Mireasă, pururea fecioară!

Stăpâna noastră, Curată
Maică sfântă-a lui Iisus,
Regină prea lăudată
De toţi îngerii de sus.
Pleacă-ţi sfânta ta ureche
Către noi de pe pământ,
Deşi răi şi-n fire veche
Şi ne-ascultă un cuvânt.
Suntem răi, prea Fericită
N-avem sfânt nimic în noi,
Viaţa ne e necăjită
Şi ne zbatem în nevoi.
Tu ne eşti milostivirea
Nu ne laşi ca să pierim
Şi-ţi întorci privirea-ţi tristă,
Către noi când ne smerim.
Ia-ne rugile, Curată,
Deşi ele scoase sunt
Dintr-o inimă-ntinată
Şi le du la Cel de sus.
Roagă-l tu, Maică Preasfântă
Pentru noi cei întinaţi,
Căci pe tine te ascultă
Şi vom fi şi noi curaţi.
De la margini O! Apostoli

De la margini, o, apostoli
La Ghetsimani v-adunaţi,
Şi-al meu corp , zice Fecioara,
Cu cântări îl îngropaţi.
Fiul meu, iubit mă cheamă
Azi la Sine-n cerul sfânt.
Vă las binecuvântare
Şi mă-nalţ de pe pământ.
Sus în cer se întocmeşte
Sărbătoare-n jurul meu,
Şi cu cinste mă primeşte
Fiul meu şi Dumnezeu.
Preoţi şi creştini se-adună
Formând cete îngereşti;
Pe pământ şi-n cer răsună
Armonii dumnezeieşti.
Primeşte dar, Curată
Umilitele cereri
Şi la noi cu milă cată
La necazuri şi dureri,
Iar noi drept recunoştinţă
Venerăm icoana ta;
Totdeauna cu credinţă
Adormirea-ţi vom cânta.

Către tine, Maică sfântă, rugăciune înălţăm,
Căci păcatul ne-nspăimântă şi de el vrem să scăpăm.
Ruga noastră cea fierbinte, să o duci la Fiul tău,
Şi să-l rogi cu dulci cuvinte, să ne ia sub scutul său.

Maică, pururea fecioară,
Tu care-n cer străluceşti,
Mai frumos decât toţi sfinţii
Şi oştile îngereşti;
Tu ce eşti cămară sfântă
Şi sălaş Dumnezeiesc,
Toţi creştinii ţi se-nchină
Toţi din suflet te slăvesc.
Tu ce eşti o floare scumpă
Cu un prea dulce miros,
Tu care-ai purtat în braţe
Pe slăvitul domn Hristos;
Tu care ai fost aleasă
Scară pentru Dumnezeu,
Îţi cinstim cu bucurie
Numele cel sfânt al tău.
Tu de-acolo, ocroteşte
Neamul nostru creştinesc
Să trăiască după voia
Tatălui celui ceresc.
Roagă-te Măicuţă Sfântă
Roagă-te şi pentru noi,
Primeşte cântarea noastră
Şi ne scapă din nevoi.
Pentru mila ta cea mare,
Laude îţi înălţăm,
Şi cu inima smerită
Într-un glas cu toţi strigăm:
Bucură-te Preacurată,
Bucură-te munte sfânt,
Îngerii de sus îţi cântă,
Noi îţi cântăm pe pământ.

Plângerea-n credință




Plângerea-n credință
Asear-am plâns cu Mama mea Sfinţită
Ţinând icoana Ei la pieptul meu,
Chiar dacă ştiu că-s fiica Ei iubită,
Să părăsesc păcatul, mi-este greu.

Aşa icoana Mamei mele plânge,
Căci eu covoare de păcat păşesc
Şi Crucea lui Hristos plină de sânge,
Aşteaptă ca măcar să o privesc.

Am început să dărâmăm biserici
Cu necredinţa noastra luptatoare,
Am început să aruncăm în clerici
Cu hule şi cuvinte arzătoare.

Hristos ne stă pe buze când cădem,
Cu semnul Sfintei Cruci pe trup umblăm,
Orfanii şi bătrânii nu-i vedem,
Dar suntem sfinţi, căci seara ne-nchinăm.

Cu pumnu'-n piept mărturisim credinţa,
Cu posturi tot mai aspre ne mândrim,
În suflet nu se vede pocăinţa,
Dar aşteptăm că să ne mântuim.

Aseară Maica mea Sfinţită-a plâns
Şi eu nu am mai stat să plâng cu Ea,
Căci faţa cu păcate iar mi-am uns ...
Doar Ea o să mă ierte, dacă vrea.

Ce fel de christofor poţi fi numit
Când râzi de aşteptarea lui Iisus?
Cu fiecare gând L-ai amăgit,
Cu locuri rău famate L-ai pătruns.

Prin locuri nesfinţite L-ai târât
Cu lucruri de păcat L-ai murdărit
De Sfânta Liturghie n-ai ştiut
Copilul meu, hai, zi-mi că n-ai pierit!

La omenire Maica se închină
Şi moare pentru tot ce-i omenesc,
Iar Fiul ei ne ceartă când suspină:
O, mama mea, ce mult eu te iubesc!

Creştinilor de pretutindeni
Cu luare-aminte să păşim,
Să ne-ndreptăm spre vindecare,
Caci doar aşa ne mântuim!

fundatiasfantulierarhcalinic

17 decembrie 2010

CA SI IN OGLINDA


- povesti cu talc -

Într-o buna zi, împaratul trimise dupa unul dintre vasalii sai.
În tinutul sau, acesta era cunoscut pentru cruzimea si zgârcenia lui, supusii sai traind stapâniti de frica.
Împaratul îi spuse:
"- Vreau sa pornesti la drum si sa-mi gasesti un om cu adevarat bun."
Acesta îi raspunse:
"- Prea bine, stapâne" si supus, îsi începu cautarea.
Întâlni multi oameni, vorbi cu ei, si dupa multa vreme se întoarse la împarat si-i spuse:
"- Stapâne, am facut precum mi-ai poruncit, cautând prin toata lumea un om cu adevarat bun. Dar nu-i de gasit. Toti sunt egoisti si rai. Nicaieri nu se gaseste omul pe care-l cauti."
Împaratul îl lasa sa plece si trimise dupa un alt vasal, cunoscut pentru generozitatea si bunatatea sa si foarte iubit de catre supusi. Împaratul îi spuse:
"- Prietene, as vrea sa pornesti la drum si sa-mi cauti un om rau cu adevarat."
Si acesta asculta si în calatoriile sale întâlni si vorbi cu multa lume. Dupa o buna bucata de vreme, se întoarse la împarat si-i spuse:
"- Stapâne, n-am izbutit. Sunt oameni necugetati, corupti, carora nu le pasa de nimeni si de nimic, dar nicaieri n-am putut gasi un om rau cu adevarat. În ciuda scaderii lor, toti au un suflet bun."

Odata, pe înserate, un taran se aseza pe pragul modestei sale case bucurându-se de racoarea serii. În apropiere, serpuia un drumeag care ducea spre sat; un om care trecea îl vazu pe taranul nostru si se gândi:
"- Omu' asta e fara gres un mare lenes, sta de pomana si cât e ziua de mare lâncezeste pe pragul casei..."
La putina vreme, aparu un alt trecator. Acesta se gândi:
"- Omu' asta e un donjuan. Sade aici ca sa se poata uita la fetele care trec, ba poate le mai si necajeste..."
În fine, un strain care se îndrepta spre sat îsi zise:
"- Omu' asta e de buna seama un mare muncitor. A trudit toata ziua, iar acum se bucura de odihna bine meritata..."
La drept vorbind, nu putem sti prea multe despre taranul asezat pe pragul casei. Putem spune însa multe despre cei trei oameni care se îndreptau spre sat: primul era un lenes, al doilea un om rau, iar al treilea un mare muncitor.
Tot ceea ce spui vorbeste despre tine; mai ales când vorbesti despre altii.
Poveste scrisa de  Bruno Ferrero

16 decembrie 2010

Exercitiu de inspiratie



Paul a primit cadou de Crãciun o masinã nou-noutã de la fratele sãu. În seara de Ajun, când a coborât din biroul sãu sã-si ia masina parcatã în fata clãdirii, a vãzut un copil de vreo sapte ani învârtindu-se cu ochii mari în jurul masinii sale.
- Este masina dumneavoastrã , domnule? a întrebat el.
Paul a dat din cap.
- Fratele meu mi-a dat-o cadou de Crãciun.
Bãiatul rãmase nãuc.
- Vreti sã spuneti cã fratele dumneavoastrã v-a dat-o asa... gratis? ... fãrã sã plãtiti nimic? Domnule! As vrea...
"Desigur, se gândi Paul, stiu ce-i trece prin cap. Ar vrea sã aibã si el un frate bogat ca al meu." Dar ceea ce spuse apoi copilul îl fãcu pe Paul sã rãmânã cu gura cãscatã:
- As vrea sã pot fi si eu un astfel de frate.
Paul se uitã cu uimire la bãietelul din fata lui si, mânat de un impuls interior, îi zise:
- N-ai vrea sã te duc cu masina mea?
- Cum sã nu! Tare mi-ar plãcea!
Dupã un scurt raid prin cartier, bãiatul se întoarse spre Paul. Ochii îi strãluceau de emotie.
- Domnule, n-ati vrea sã treceti prin fata casei mele?
Paul zâmbi. Stia ce dorea bãiatul. Voia sã le arate vecinilor cã soseste acasã cu o masinã mare, nou-noutã. Dar Paul gresea din nou.
- Vreti sã opriti aici? Lângã treptele acelea, vã rog!
Urcã apoi scãrile în fugã. Dupã câteva momente îl auzi cum revine. De data aceasta nu se mai grãbea. Ducea în bratele sale un frãtior mai mic. Era handicapat. L-a asezat pe ultima treaptã a scãrii, dupã care s-a asezat lângã el. Strângându-i umerii cu mâna dreaptã, cu cealaltã arãtã spre masina lui Paul.
- Vezi, Jonny? Asta e masina, exact cum ti-am spus sus. Fratele lui i-a dat-o cadou de Crãciun si nu l-a costat nici un cent. Într-o zi am sã-ti dau si eu una exact la fel ca asta si ai sã vezi de unul singur ce lucruri extraordinare sunt de Crãciun în toate vitrinele din oras, despre care am încercat sã-ti povestesc.
Paul s-a dat jos din masinã. L-a luat în bratele sale pe micutul olog, l-a asezat pe scaunul din fatã. Cu ochii sclipind de bucurie, fratele lui mai mare s-a asezat lângã el si toti trei au început o cãlãtorie de neuitat prin orasul împodobit de Crãciun.
În seara aceea de Ajun, Paul a înteles pentru prima datã ce a vrut Isus sã spunã când a afirmat cã este mai bine sã dai decât sã primesti.

HOTUL



Se povesteşte că de multă vreme trăia un hoţ foarte periculos şi viclean. El folosea vicleşugul ca şi diavolul, ca să-i poată trăda pe oameni. Lumea era speriată şi căuta fiecare să se apere, închizând ferestrele şi uşile, ca să nu poată pătrunde acest hoţ fioros în casele lor. Dar ce făcea hoţul? O vreme, el nu mai făcea nici o spargere şi plătea oameni pe care-i trimetea prin sate să spună, că a murit.
Auzind vestea, oamenii se bucurau, răsuflau uşuraţi, stăteau liniştiţi, nu se mai păzeau şi astfel uitau uşile descuiate. Atunci hoţul nostru ieşea din ascunzătoare şi făcea cele mai grele prădăciuni. Jefuia şi omora, lăsând în urmă numai chin şi jale.

În felul acestui hoţ acţionează şi diavolul, fraţi creştini. Astfel el pune pe anumiţi necredincioşi să spună în lume că nu există diavol şi nici iad. Cei cu credinţă puţină, cred această minciună. Astfel slăbesc în rugăciune, nu mai vin la biserică, nu le mai este frică de păcate, amână spovedania şi împărtăşania, se aşează pe petreceri şi trăiesc fără grijă de moarte. Aşa pe negândite îi prinde moartea nepregătiţi şi diavolul înfige ghearele în sufletele lor şi astfel ajung în muncile veşnice ale iadului. 
                                                                        (Părintele Visarion Iugulescu - Despre iad)

Lupta cu sine pana la sange SI PRISCENE



Venind unul dintre calugarii batrani la avva Ahila, il vede pe acesta scuipand sange. Intrebandu-l ce s-a intamplat, avva Ahila a raspuns:

- Este cuvantul fratelui care m-a mahnit si m-am silit sa nu-l vestesc lui si m-am rugat lui Dumnezeu ca sa-l ridice de la mine. Si s-a facut cuvantul lui ca sangele in gura mea si l-am scuipat jos si m-am linistit si mahniciunea am uitat-o.

Scrisoarea micului Anastasis

Domnul Temistocle vindea tablouri, rame si maruntisuri în pravalioara lui din Constantinopol. Tinea mult la familia lui si se chinuia sa-si vânda "nimicurile" pentru ca sa umple cinci guri flamînde. Deschidea dis-de-dimineata, îsi facea semnul crucii privind spre biserica Sfînta Sofia, atîrna ramele în cuiele ce se gaseau pe peretii din afara, lînga usa magazinasului, stergea praful ce se aseza din gros pe picturi - pravalioara se gasea pe o straduta strîmta, nepietruita - si asa îsi astepta clientii. Domnul Temistocle era un om bun, care simtea durerea celuilalt. Cînd intra vreun scolarel sa ia o bomboana, gîndea în sinea lui: "Saracutul, este galben ca ceara. Cine stie ce manînca". Cunostea bine faţa saraciei, dupa cum cunostea si sufletul omului, cu bunele si cu relele lui. Dintre toti copilasii de prin vecini, cel mai mult tinea la un baietel dulce si cuviincios pe nume Anastasis, care traia singur singurel într-o camaruta peste drum de casa lui. Saracutul, cu noaptea în cap pleca si cu noaptea în cap se întorcea. Dupa fata-i trasa si dupa hainutele si ghetutele lui rupte se putea usor vedea ca abia daca avea ce mînca.

Într-o dimineata de iarna, domnul Temistocle se îndrepta spre pravalioara lui. Era frig si zloata si mergea strîngîndu-si pe el paltonul, cînd îl vede pe micul Anastasis că se apropie pe trotuarul celalalt.

- Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astazi? Nu te duci la lucru? Baietelule, o sa racesti. Nu esti îmbracat gros.

- Ma duc la posta sa duc niste scrisori.

- Da-mi-le mie. Trec eu acum pe la posta. Hai, fugi înapoi la lucru, ca o sa racesti afara.

- Va multumesc mult, domnule, spuse micutul dîrdîind de frig.

Ce i-a venit domnului Temistocle, ca s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era... "CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER". S-a oprit locului si a început sa zîmbeasca.

- Saracul baietel! Ia sa vad ce cere... A deschis scrisoarea si a citit:

Hristoase al meu,

Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat si mi-e frig. Din ce-mi da stapînul nu-mi ajunge nici de mîncare. N-am reusit sa trimit aproape nimic mamei mele, care este saraca. Ce sa ma fac acum? Cum ies eu din iarna, Doamne? Ajuta-ma! Ma închin Tie. Robul Tau, Anastasis.

- Comoara scumpa, spuse domnul Temistocle si a plecat spre casa. A pregatit un pachet cu haine calduroase de iarna - flanelute, un palton, pantofi, sosete de-ale copiilor lui - si s-a dus apoi la posta.

Peste doua zile l-a si vazut îmbracat în haine calduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului straluceau de bucurie. Ba luase pe chip si o adiere de lumina tainica, caci cine poate sti cîte nu si-au spus seara la rugaciune Domnul si micutul Sau rob...

Domnul Temistocle s-a bucurat mult sa-l vada fericit pe acel baietel, dar nu avea cum sa-i treaca atunci prin gînd ca Anastasis va ajunge cîndva Sfîntul Nectarie facatorul de minuni... De unde sa fi putut banui?...

Mama cu cei patru copii

Satul Digheliotica se află la o oră de mers de Marea Egee. Este mai degrabă un cătun cu 20-25 de case ţărăneşti rasfirate. Într-una din aceste case locuia Gheorghia Apostolopoulos cu bărbatul ei Kostas şi cu cei patru copilaşi ai lor. Fiind o bună gospodină, se trezea dis-de-dimineaţă ca să pună casa în ordine, să-şi trezească apoi copilaşii şi să-i îngrijească. După aceea îngenunchea în faţa icoanelor împreună cu Olga, Evangheliţa, cu băieţelul şi cu fetiţa cea mică în braţe. Şi astfel îşi făceau cu toţii rugăciunea de dimineaţă. După rugăciune, mama îşi lua copilaşii lîngă ea, îi privea în ochi cu dragoste şi picura in sufleţelele lor credinţa şi dragostea pentru Tatăl Ceresc şi pentru Sfinţii Lui. Celei mai mici îi vorbea într-o limbă pe care numai mamele ştiu să o grăiască şi luând cu degetele ei blînde mînuţa plinuţa a fetiţei, o învăţa să-şi facă cruce.

– Strînge aşa degeţelele, păpuşica mea... Întîi duci mîna la frunte, apoi jos pe burtică, sus la dreapta şi la stînga. Aşa, bravo, fetiţa mea!

Le dădea apoi să mănînce, îi săruta şi ieşea să meargă să-şi ajute bărbatul care muncea de cu noapte la cîmp. La amiază se întorcea acasă sa-şi vadă copiii, să le pună din nou să mănînce şi iarăşi se ducea la cîmp pînă cobora soarele şi începea să se întunece. Întorcînde-se, trecea pe la bisericuţa satului, unde aprindea candelele şi se ruga, aducînd mulţumire lui Dumnezeu. Gheorghia era o femeie săracă, însă, în căsuţa ei, ea era fericită. Slavă Domnului pentru toate!

***

Dar o boală cruntă ce a venit pe neaşteptate i-a făcut fericirea mii de fărîme. I-a apărut, ca din senin, o tumoare, iar durerile nu-i dădeau pic de linişte.

S-a dus în Eghio la doctor. Acesta însă, înţelegînd cît de gravă era boala, i-a spus să meargă la Atena, la doctorii cei mari. Inima bietei femei s-a frînt. Copilaşilor le-a spus că are să meargă cu treburi la Atena. I-a luat din nou şi i-a aşezat în faţa icoanelor. Celei mai mici i-a spus să-şi facă semnul sfînt al Crucii iar pe cei mai mari i-a îndemnat să se roage, fiecare aşa cum a fost învăţat. I-a sărutat apoi pe rînd şi a plecat cu ochii în lacrimi spre Spitalul Bombola din Atena. Acolo i-au făcut tot felul de analize. Doctorul din Eghio nu se înşelase... A fost operată o data şi apoi operată din nou. Au trimis-o la alt spital. În cele din urmă medicii i-au chemat bărbatul şi pe un văr de-al ei, ce se îngrijea şi el de bolnavă, şi le-au spus direct:

– Are o formă extrem de gravă de cancer. Luaţi-o, ca să moară acasă.

Şi aşa s-a întors biata Gheorghia la căsuţa ei. Zăcea acum în pat pe jumătate moartă. Nu-i trebuia nici mîncare, nici nimic. Dar chipul ei palid încă mai era luminat de o rază de nădejde. Copilaşii îi stăteau tot timpul aproape, iar ea le spunea mereu cu voce stinsă:

– Hai să ne rugăm. Aşa, păpuşica mea, du mînuţa la frunte...

Şi copilaşii îngenuncheau în jurul ei, îşi îndreptau ochişorii spre icoane şi se rugau.

– Doamne Iisuse, fă-o bine pe mama noastră.

Dar ea se simţea din ce în ce mai rău. Trupul i se umpluse de umflături, iar gîtul i se strângea pe zi ce trecea. Abia i se mai auzea vocea.

– Rugăciune, copilaşii mei, rugăciune... reuşea cu greutate să rostească, dar raza de nădejde nu i se stingea de pe faţă.

***

Era o seară de noiembrie. Vîntul intra în odaie, făcînd flacăra candelei să tremure, gata să se stingă ca şi viaţa ei...

– Ru-gă-ciu-ne... mai rosti o dată stins, de aproape nu se auzi, după care adormi.

Copiii însă nu încetau să se roage, aplecaţi asupra trupului mamei lor.

– Dă Doamne să nu moară măicuţa. Ce-o să se aleagă de noi? Măicuţa noastră...

Nu peste mult timp, Gheorghia a deschis ochii. De această dată erau doi ochi fericiţi şi plini de viaţă.

– L-am văzut! rosti ea fără nici o greutate, ca atunci cînd era sănătoasă. L-am văzut pe Sfîntul Nectarie, care mi-a spus că m-am făcut bine!

– Şi eu l-am văzut, mamă, pe Sfîntul din icoană! spuse Evghenia.

– Kostas, Kostas! strigă către bărbatul ei. M-am făcut bine.

– Ba mie-mi pare că nu te-ai făcut bine deloc, îi răspunse el din patul unde se odihnea.

– M-am făcut bine, Kostas. Mi-e foame!

Acesta se scula anevoie din pat şi işi privi cu mirare nevasta. Nu mai avea umflaturile carnoase de pe faţă, ochii îi străluceau şi vorbea fără nici o greutate. Femeia se ridică atunci din pat, spunînd:

– Doamne, m-am făcut bine. Slăvit să fie numele Tău!

A doua zi de dimineaţă, Gheorghia s-a plimbat timp de o oră, pînă la Eghio unde era doctorul ei. Acesta, cum a văzut-o, a rămas inmarmurit de mirare. Nu-şi putea crede ochilor.

– Te-ai făcut bine, Gheorghie, mergi acasă sănătoasă!

Au trecut trei ani din acea zi mare, şi de atunci şi pînă astăzi Gheorghia Apostolopoulos trăieşte şi împărăţeşte în casa ei, înconjurată de copilaşi, şi în fiecare seară aprinde candelele bisericuţei din sătuc, cântându-i Domnului imnuri de slavă.

Notez din nou adresa ei. Poate are nevoie vreun cititor de ea: Gheorghia Apostolopoulos, Digheliotica Egiou, Grecia.

15 decembrie 2010

Suflet întunecat


Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la poalele muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl ţintuise la pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame şi frig, dar şi-a continuat drumul. Ajuns în casa băiatului, 1-a chemat pe tatăl acestuia şi i-a spus:- Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul şi foamea 1-au răpus.
Haide să îl iei şi veţi avea hrană pentru o vreme!
Bucuros, omul i-a mulţumit călugărului şi 1-a urmat la locul cu pricina. Lângă cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neştiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit şi decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie.
Văzând toate acestea, călugărul îi spuse ţăranului:
- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi
greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi "îngheaţă" în atâtea necazuri. Aceştia uită de Dumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa grea pe care o trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi sufletul. Numai dragostea şi mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât să le caute, însă alţii - vai de aceia! - sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate acestea, sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea şi altora. Sufletul lor este "îngheţat" de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de plăceri este o ruşine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de greutăţi, dar va fi vai şi amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.

"Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte. "
(Sfântul Vasile cel Mare )

14 decembrie 2010

Cum arată Raiul?



Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.

„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. „Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă… „Unde? Unde e Raiul?” , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.

„Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. „Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. „Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. „Vreau să găsesc Raiul”, răspunse copilul, „şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.

Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu niciun vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Ce este aceasta?”, întrebă copilul. „Aceasta este o mănăstire”, spuse bătrânul. „De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. „Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: „Cum merge, cum îţi e?” „Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. „Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrânul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. „Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” „Mie…, nimic”, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, „Dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. „Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. „Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treaba cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. „Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. „Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”. Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. „Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. „N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. „Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. „Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. „Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. „Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. „Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. „A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: „Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” „Am să-i spun!”, răspunse copilul bucuros, „Dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” „Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. „Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi, câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. „Frate”, îi spuse el, „bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. „Vezi firimiturile astea, de pe masă?”, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. „Sunt cu mult mai puţine decât păcatele lui… Nu poate să vină”. „Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. „Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. „Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. „A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. „De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. „Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: „Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”.

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. „Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. „Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. „Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. „Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: „Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”

Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe… „Am înţeles…”, spuse copilul, „Nu se poate…” „Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. „Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. „Bine”, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, „Spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”.

Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spuse! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă, clopotele băteau. „De ce?”, întrebă nedumerit copilul. „Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!

Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nicio firimitură, Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul!” striga fericit copilul, prin mănăstire. „Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. „Nu se poate!”, strigau aceştia. „Cum arată?” „E plin de iertare”, murmură copilul. (…)

* Fragment din cartea Despre omul frumos de Dan Puric

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV